XXVII.Neliniştile lui Vodă

Boierii răsculaţi se urniră de la Hârlău, unde înarmaseră oameni şi strânseseră călărime, – şi veniră mai aproape de Iaşi, la Cucuteni. Tăbărâră acolo, deasupra Bahluiului, şi trimeseră un răspuns lui Ştefan-Vodă, precum că să lase scaunul şi să iasă din ţară, deoarece boierii toţi nu-l mai voiesc domn.

Serghie Murguleţ, mazil mândru şi din neam bun, se înfăţişă la marginea târgului cu această poruncă şi o strigă cătră străjerii din margine. Bătură spre dânsul câteva focuri de săneaţă, dar el răcni cuvântul boierilor a doua oară, şi chiar sudui pe Vodă, cu cuvinte grele.

Luni, a cincea zi după plecarea tainică a lui Bârnova, – Ştefan Tomşa cobori în spătărie şi trimese să cheme pe Nicoriţă Armaşul.

Căpitanul de darabani Petrea Armăşel, un om scund, grozav de lat în spate, intră la Domn şi-i dădu ştirea că armaşul Nicoriţă nu se află nicăieri.

— Ce fel de vorbă-i asta? strigă Vodă. Cum de nu-i aici când am eu nevoie de el? N-aţi fost acasă la dânsul?…

— Măria ta! se grăbi să răspundă Armăşel; eu de la dânsul vin. Nu-i acasă.

— Cum aşa? Atuncea unde-i? Poate iscodeşte înspre partea boierilor. Muierea lui nu ţi-a spus?

— N-am găsit nici pe jupâneasă, măria ta. Casa era pustie!…

Vodă se opri din umblet şi se întoarse cu ochii mânioşi spre căpitan.

— Ce vrei să spui tu, Armăşel? îl întrebă el cu glas răspicat.

— Să nu te superi, măria ta, grăi cutezător căpitanul de darabani. Bănuiala mea nu-i de azi şi văd că s-a împlinit. Îmi pare rău că s-a împlinit prea peste măsură; căci armaşul s-a hainit, – ş-a tras cu el pe cei mai mulţi din curteni…

Tomşa rămase într-o tăcere ameninţătoare şi grozavă. Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de câteva ori, parcă se înăbuşea; pe urmă iar începu să se plimbe prin odaie.

— Şi armaşul! glăsui el înăbuşit; cu toate că s-a târât ieri în genunchi ş-a sărutat de nouă ori sfânta evanghelie!

— Dar voi? Ce fac darabanii mei şi siimenii? strigă Vodă.

— Noi suntem în leafa măriei tale şi suntem oşteni buni… răspunse liniştit Armăşel.

Domnul îl privi ţintă multă vreme.

— Armăşel! Să se ştie că am să dau o pildă grozavă. Amar de dânsul!

Îi fremătau buzele subţiri de tulburare, şi scrâşni din dinţi.

După ce se mai linişti, întrebă ce-au făcut crainicii cu chemările norodului în leafă.

— Vin din târgoveţi, măria ta, răspunse Armăşel. Şi mai fug şi vin într-acoace şi din haidăii pe care i-au strâns boierii la Cucuteni… Dar puţini!

— Aha! vin şi dintr-ai lor! Să bată dobele şi să strige cu glasuri mari!

— Măria ta, bat dobele şi strigă oamenii noştri; dar tot suntem puţini. Ei au strâns lume puzderie.

— Ce spui, căpitane! Nu cumva ţi-i frică? strigă mânios Tomşa. Nu te tragi şi tu-nspre ei? Sunt mulţi? Vom vedea, când îmi vor sosi steagurile de răzăşi, cu căpitanul Şoimaru.

— Vine călărime, cu Şoimaru? întrebă uimit Armăşel. Atuncea eu socot, măria ta, c-ai să-i răzbeşti lesne, căci Şoimaru e oştean mare. Chiar Cantemir, care-i războinic vestit, a stat cu mirare înaintea lui şi, după cât am auzit s-au înfrăţit…

— Bine, Armăşel, du-te şi vezi străjile şi ia sama la toate… grăi îmblânzit Tomşa. Eu numai în oştenii mei cei adevăraţi am credinţă…

Armăşel se retrase, şi Tomşa, îndată, neîncrezător, îşi puse în spate o burcă proastă, pe care o avea pregătită de când începuse buntul, – ceru calul şi încălecă. Se duse să vadă străjile de la Sărărie, şi oastea lui, bulucită la fântâna Păcurarului. Toate erau liniştite, şi dinspre Cucuteni nu se zărea pulbere răscolită, nu venea nici o veste.

Dar Domnul era neliniştit. Prea mulţi, şi încă dintre cei în care avea mai statornică credinţă, îl părăsiseră. Se frământa fără somn, şi se strecura din palat şi-n puterea nopţii, înarmat c-o sabie uşoară şi tăioasă ca briciul, şi cu două pistoale – arme pe care încă nimene nu le avea şi lui i le adusese în taină, pe preţ de aur, un negustor genovez. Umbla prin preajma adunărilor de la crâşme, care toate stăteau deschise din porunca lui, şi cerca să audă glasul prostimii. Într-un loc auzi o închinare la un pahar, care-l răsplăti de tot năduhul din ziua aceea.

— Măi! striga un haidău răguşit, eu zic aşa, că Vodă dacă-i Vodă, trebuie să taie boieri. Ce să-şi bată el capul cu noi! El trebuie să petreacă cu obraze alese… Eu zic să-i deie Dumnezeu sănătate!

— Da’ aţi auzit de armaşul Nicoriţă? întrebă alt glas. S-a dus şi el după ceilalţi: corb după corb.

— Doamne, măi! strigă iar cel răguşit, ce i-aş face eu să fiu ca Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o viaţă şi să se canonească.

— Acesta-i bun cuvânt… şopti în barbă Tomşa, şi trecu mai departe.

Socotea că nimene nu-l cunoaşte în straiul lui mohorât. Dar după douăzeci de paşi, se alătură de dânsul căpitanul Armăşel, şi-şi puse în pas calul.

— Măria ta, zise el încet, – chiar acum am prins un om dintre ai lor. Mâni vor să lovească Iaşii. Ce facem?

— Trebuie să le zdrobim capetele ca la năpârci! strigă Tomşa nestăpânit.

Alt călăreţ venea în goană din urmă. Când fu aproape se opri, înclină capul şi cercă să străbată întunericul cu privirea. Tomşa îl cunoscu îndată şi opri calul.

— Bârnova! strigă el. Te trimete un sfânt în cărarea mea. Ce veste?

— Bună, măria ta! şopti boierul, aplecându-se pe oblâncul şelei. Şoimaru-i poposit sub dealul de la Răpedea c-o mie şapte sute de oameni!…

— Buni?

— Săbii tari, măria ta. Sunt oameni aleşi!

— Atuncea, căpitane Armăşel, s-au gândit tocmai la vreme boierii să bată Iaşii. Ei nu ştiu că noi mai avem o codiţă, sub Răpedea. Nicoriţă credinciosul n-a avut de unde să ştie şi să le dea ş-această veste!

— Doamne-Dumnezeule, de-aş ajunge zorile mai curând, să mă bucur de ajutorul tău!… Ah! scrâşni el iară, vreau să-i văd zvârcolindu-se la picioarele mele!

Ca într-o înfrigurare de bucurie, căci îşi simţise scaunul clătinându-se, Tomşa îşi întoarse calul, şi trecând pe la Curte chemă slujitori, îi luă cu el, şi porni spre călărimea tăbărâtă la Răpedea. Apoi, când se îngânau zorii cu noaptea, sosi, cu Simeon Bârnova, la poarta dinspre asfinţit a târgului, unde toată lumea era trează şi siimenii şi darabanii îşi găteau puştile şi săneţele sub privegherea lui Armăşel.