XXV.Boierii se burzuluiesc împotriva Tomşei

Uitarea este leac al multor dureri pe pământ; dar nu toate sufletele oamenilor sunt ca apele care se tulbură, fac creţuri şi se zbuciumă în furtună, iar apoi s-alină şi-ntind un luciu curat, ca şi cum în veci nimic nu le-ar fi răscolit. Uneori durerile aprige lasă pe urma lor o drojdie de otravă: sunt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era sufletul lui Tudor Şoimaru.

Era încă în el o nehotărâre ş-o suferinţă. Când vedea în lumina amintirii pe Magda, se încrunta, şi era bine încredinţat că, dacă i-ar fi răsărit din pământ, ar fi ridicat pumnul s-o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi zâmbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu barba tuşinată, îl scotea la un liman nebănuit de el.

Ogorul lui rodea şi livada înflorea. Vitele lui murgi sunau din tălănci la imaş, şi mânzii zburdau în ceair. Cunoştea acuma bine toate hotarele mândrei moşii bătrâneşti. Era în frunte totdeauna la adunările răzăşimii şi la cislele lor.

Asculta cu luare-aminte slujba cu voce înceată a părintelui Ştefan, şi adeseori se oprea în picioare, cu capul plecat adânc, lângă mormântul lui Ionaşcu şi al Anisiei. Se amesteca în certurile şi împăcările neamurilor, şi c-o îndârjire de adevărat răzăş se scula împotriva pribegilor hoţi de vite care treceau Nistrul în nopţi furtunoase.

Petrecu la clăci, la nunţi, la botezuri şi se întristă cu rudele la căpătâiul morţilor. Se ridicase în el boiernaşul de ţară, răzăşul care ţine de neamurile lui ca albina de matcă. Şi nici nu-şi da încă el bine samă cum, trecând vremea, ajunsese stăpânit, de şi era căpitenie a tuturor răzăşilor de la Râuţ, şi cum mortul cel ucis de buzdugan subt Aron-Vodă, de şi era îngropat şi putrezise în sicriul lui, se înălţa ca o umbră din mormânt, nesimţită, dar stăpânitoare.

În jurul lui umbla ş-o dragoste îndrăzneaţă care, de şi nu-i tulbura somnul şi zilele, îl învăluia într-un farmec plăcut. Aniţa se încrucişa totdeauna cu drumurile lui. Era o dragoste îndârjită şi stăruitoare.

— Tudor socotea pe fata lui Savin drept o copilă, dar copila aceea avea o pieliţă smadă şi ochii adânci, şi visa în toate nopţile la el.

Domnia lui Tomşa se prelungea; căci pe vremea aceea, dacă petrecea un an de linişte, Vodă se socotea fericit şi benchetuia, şi socotea anul nou ca o facere de bine a soartei. Şoimaru, la porunca stăpânirii, de multe ori se repezi călare până la Iaşi. De-acolo îl trimetea Domnul la hotarul muntenesc, ori cătră Hotin, în fruntea unui steag de curteni. Iar cătră iarna anului 1614, căpitanul Tudor Şoimaru se înfăţişă la porţile Iaşului cu călărime răzăşească, ridicată de pe Râuţ. Şoimăreştii voiau să împlinească o datorie cătră Vodă Tomşa: şi veneau să facă trei săptămâni în slujba Domniei, pentru împliniri de biruri şi podvezi.

În acel timp Tomşa stătea bine în scaun, însă boierii erau în suferinţă şi în mare nemulţămire. Asemenea Domn fără priinţă pentru drepturile lor, şi fără cinste pentru obrazele lor alese, încă nu pomeniseră ei. Prea mulţi oftau acuma după plăcuta vreme a domniei lui Irimia, care a fost cu fală, cu laude pentru boieri şi cu cinste, cu nici o scădere în drepturile lor. Căci fiecare îşi ocârmuia satele şi pământurile după socotinţă, – şi nu îndrăznea prostimea să se obrăznicească într-atâta, ca în această vreme de scădere. Şi mai ales le era lor înfricoşare de năravul cel rău pe care-l avea acest Ştefan-Vodă: că la el viaţa unui boiarin era ca a unui om de rând. Suduia şi zdrobea cu mare uşurinţă. Şi pe lângă asta moartea cea fără dreptate era şi ruşinoasă peste samă: înţepa pe un boier alăturea c-un mojic de rând, tâlhar la drumul mare.

Cu multe scrisori viclene trimese peste hotar la leşi, izbândise să aducă din boierii fugiţi la văduva Irimiei. Dar cum se împlini o duzină de berbeci, cum avea el obicei să zică, Iancul Ţiganul ieşi în curte ascuţindu-şi cuţitul şi, cam ameţit de băutură, strigă de jos rânjind cătră Vodă, care sta la fereastră:

— Doamne! ai adunat berbeci graşi. Nu porunceşti să-i înjunghii?

— Şi vorba gâdelui s-a împlinit curând, căci ochiul cel fugar al lui Tomşa iubea să sclipească spre sânge.

În drumurile lui la Iaşi, Şoimaru simţi şi auzi de la Bârnova că boierii se frământă, şi că Tomşa rămâne tot cu mai puţini credincioşi în preajma lui.

Veşti umblau pe la boierii care stăteau la ţară, poftindu-i la sfaturi la Bârlad, la Focşani ori la Suceava. Unii pribegiră şi peste hotar şi ajunseră cu lacrimi la picioarele Doamnei lui Irimia, cerându-i autor.

La începutul primăverii anului 1614, când se încheiau codrii, căzu la Şoimăreşti oaspete grabnic de la Iaşi.

Şoimaru tocmai ieşea de la biserică, între răzăşi, căci se nimerise să fie într-o duminică: Lie îi sosi întru întâmpinare chiar lângă morminte, unde se aprindeau candele morţilor.

— Stăpâne, îi zise el încet, a sosit de la Domnie, trudit şi frânt de drum, boierul Simeon.

— Ce este? De ce? întrebă răsărind Tudor.

Dar Lie nu putea şti nimic. Oşteanul se uită în juru-i să vadă dacă-l bagă în samă cineva, apoi se trase cătră poartă şi porni repede spre gospodăria lui. Doi cai albi de spumă răsuflau încă greu la cheutoarea casei şi Ispas sta pe prispă dinaintea lor.

— Ce este, Ispas? întrebă Tudor neliniştit.

— Bine, pace… – răspunse slujitorul, luând cu palma de pe frunte sudoarea şi scuturând-o la pământ. Am venit ca vântul. Am socotit c-au să crape caii… Dar n-au crăpat… adăogi el râzând.

Şoimaru se repezi în pridvor; şi-n uşă îl întâmpină cu braţele deschise Bârnova. Se sărutară, apoi intrară tăcuţi în odaia îmbrăcată, cu scorţuri şi ştergare. Acolo deodată se întoarseră unul cătră altul, – şi Şoimaru, apucând pe prietinul lui de mână, îi zise scurt:

— Ce este? Vine Moviloaia, cu leşii?

— Încă nu, răspunse Bârnova.

— Atunci se burzuluiesc boierii.

— Da. Asta este!

Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea moale de lână şi strigă spre Lie să scoată vin din pivniţă. Apoi stătu gânditor şi zâmbind cătră Bârnova, până ce Lie aşeză ulciorul şi paharele mari, verzi.

— Vezi de-ţi cinsteşte şi tu pe Ispas… îi zise el râzând. Apoi, turnând vin în pahare şi ciocnind, grăi:

— Ei? acuma am rămas singuri. Răcoreşte-te cu acest pahar şi spune.

— Ce să-ţi spun? îl întrebă înţeleptul Simeon. Ce am avut de spus, ţi-am spus. Mai întâi trebuia să răsuflu şi să mă bucur că te-am văzut.

— Ah! urmă el oftând. În lumea asta sunt puţini oameni în care poţi avea credinţă. Eu socot că un om în viaţă nu-şi poate face decât trei prietini. Unul poate moare. Pe altul poate-l apucă nebunia dragostelor. Dar unul tot îi rămâne. Aşa, eu îndată ce am ajuns la tine, mă simţesc mai împăcat, căci am ajuns la prietinul meu cel adevărat…

— Ce este, frate? îl întrebă cu oarecare mirare Şoimaru. Nu-i fi şi tu prigonit de Tomşa şi nu te vei fi ridicând împotriva lui?

— Nu. Va fi fiind Tomşa om spulberatic şi sângeros, dar a făcut multora dreptate şi mi-a făcut şi mie. Mi-a dăruit pământ şi m-a acoperit cu daruri şi bunătăţi… Şi tocmai, văzând eu acuma că se stârneşte un vânt rău de cătră miazănoapte, căci boierii sunt legaţi cu Doamna Elisabeta, – m-am uitat în juru-mi şi n-am găsit nici un om în care să am credinţă… Am venit la tine.

— Cum? Domnul e chiar aşa de singur?

— Nu, dar are să rămâie singur. Şi pe prostime nu se poate bizui.

— Şi de-aceea ai venit?

— De-aceea…

Şoimaru rămase gânditor. Apoi se sculă, cu faţa gravă, şi sărută pe Bârnova.

— Frate, ai făcut bine… îi zise el cu tărie.

După ce mai băură un pahar de vin, Simeon lămuri cum stau treburile.

— Noi am avut ştire, grăi el, încă de la Crăciun, că boierii ţin sfaturi. Dar Vodă râdea. Zicea că el nici grijă n-are: că i-a făcut miei, aşa de straşnic a băgat groaza într-înşii. Zicea: I-am cuminţit!

— Eu i-am spus cuvânt înţelept, pe care l-am auzit şi de la tata, că boierii nu se liniştesc şi nu se cuminţesc niciodată… Şi-ntr-adevăr, alaltăieri ne aduce ştire Nicoriţă Armaşul cum că boierii se sfătuiesc în taină să dea jos pe Vodă…

— Nicoriţă? El de unde ştie?

— Hm! Armaşul s-a făcut că-i de partea lor. Nicoriţă e şiret mare – şi vrea să steie la loc bun, ori de-a izbândi Vodă, ori de-or izbândi boierii. Dar face rău; el nu cunoaşte că stă în locul unde se bat munţii în capete!

— Ei?

— Ei, Vodă, când a auzit asta, a ridicat din sprânceană, pe urmă s-a supărat grozav. Striga cu turbare şi se bătea cu pumnu-n piept şi nu-i venea să creadă că boieri mari de casa lui, pe care i-a miluit, vor să-l dărâme şi să-l piardă. Căci se află printre ei Beldiman logofătul şi hatmanul Sturză, oameni pe care Tomşa îi socotea cu credinţă în veci. Şi-ndată m-a chemat pe mine în taină şi m-a pus să-i jur credinţă pe evanghelie… Eu i-am zis aşa: Doamne! sunt doi oameni în ţară, în care poţi avea credinţă deplină: eu şi căpitanul Şoimaru, care-i stăpân pe părţile Orheiului.

— Şi ce-a zis Vodă?

— Vodă m-a îmbrăţişat şi m-a crezut, căci cunoaşte el glasul care porneşte de la inimă. Şi îndată mi-a poruncit să iau darabanii şi siimenii cu căpitanii lor, să calc şi să prind pe toţi boierii din Iaşi. Dar ne-am trezit târziu. Boierii se sculaseră şi fugiseră. Şi Nicoriţă mi-a adus răspuns cum că s-au întrulocat la Hârlău, la vistiernicul Boul, ş-acolo aşteaptă pe alţi boieri de ţară şi mazili şi tot adună oameni… Când am purces într-acoace, am auzit că ar fi tras de partea lor cu bani şi pe căpitanii lui Mihai-Vodă. Am făcut eu socoteală că până într-o săptămână n-au să se poată întări, i-am spus lui Vodă, şi m-am repezit în taină la tine… Trebuie să vedem ce-i de făcut.

— Dar oştenii vor fi cu credinţă? întrebă Şoimaru.

— Deocamdată da, – pentru că Domnia are bani şi-i îmbracă în straie bune. Ş-apoi Tomşa s-a purtat totdeauna bine cu dânşii şi ei îl ţin de oştean bun. Când am plecat, sfârşi Bârnova, Vodă pusese crainici să strige în târg şi prin sate că chiamă pe târgoveţi şi pe mojici în leafă…

Tudor îi luă vorba din gură:

— Precât văd, grăi el, nu-i loc de întârziere.

— Nu. Mai zăbovim cât oi dormi eu un somn.

— Aşa. Şi eu trebuie să grăiesc două vorbe cu uncheşul Mihu şi să bucium oamenii. Mâni în zori pornim la Iaşi cu toată călărimea noastră orheiană.

Ca şi cum ar fi dat el un semn, se văzu ceva umbrind la ferestre şi glasul îndesat al bătrânului Mihu se auzi chemând pe Lie. Îndată intră bătrânul în odaie şi se închină cu bun-venit cătră boierul Simeon.

— Oaspeţi de la Iaşi, grăi el; ne bucurăm căci ne sunt fraţi… Dar de ce sunt caii în spumă?…

Cei doi prietini schimbară o privire de înţelegere zâmbind de pătrunderea moşneagului. Apoi Şoimaru îndată lămuri pe bătrân despre buntul boierilor.

— Aşa? îngână bătrânul şi începu a-şi mânca repede cu dinţii fire mai lungi din barba-i tuşinată. Aşa? se scoală boierimea împotriva Domnului său? Ridicându-şi ochii împungători, îi aţinti asupra lui Tudor.

— Ce-ai hotărât, fiule? întrebă el.

— M-am gândit să scol satele noastre şi să bucium şi cătră alţi orheieni. Vodă Tomşa ne-a fost ca un părinte…

— Drept cuvânt… zise moşneagul plecând capul. Porunceşte şi se vor scula… Mă duc să dau de veste…

Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui Mihu. Supunerea aceasta poate era părută; dar moşneagul înţelegea că vine vremea să se dea în laturi, deoarece Şoimaru prinsese adâncă rădăcină pe groapa Ionaşcului.

Curând se auzi bătând la biserică clopotul de primejdie, rar, numai într-o dungă. Şi când, după o jumătate de ceas, cei doi prietini ieşiră în uliţă, văzu răzăşimea sosind de pretutindeni. Clopotul avea o chemare sinistră şi oamenii, răsărind cătră biserică, se priveau cu ochii mari şi întrebători: cunoşteau ei din vechi semnul acesta.

Şoimaru, încins cu sabia, îşi înălţă capul dinaintea uşilor împărăteşti şi vorbi rar, arătând spre Bârnova, despre vestea sosită de la Iaşi.

— E-n primejdie, strigă el apoi aţâţat, – Domnitorul nostru, care ne-a făcut dreptate şi ne-a întors moşia bătrânilor! Deci să ridicăm steagurile noastre de răzăşi credincioşi şi să batem peste măsele pe cei care calcă în picioare credinţa jurată!…

Bârnova îl cunoştea de oştean bun şi viteaz pe Şoimaru, – dar acum îl auzea grăind c-un glas greu şi-l vedea privind cu ochi ca de oţel: avea ceva din îndârjirea lui Mihu bătrânul…

— Trăieşte între răzăşi colţoşi şi aprigi ca mistreţii, şi-i din neamul lor… se gândi boierul zâmbind.

Oamenii murmurau cuvinte de încuviinţare. Unul întrebă:

— Când vom pleca?

Şoimaru ridică mâna dreaptă în sus:

— Fraţilor! strigă el. Dacă se surpă Ştefan-Vodă, care-a fost cu priinţă cătră norod şi dacă vine văduva lui Movilă, cu toţi boierii ei şi cu jupân Stroie al nostru, – apoi e vai şi amar. Au să ţipe şi pruncii din sânurile maicelor lor! De mai dinainte putem să ne săpăm mormintele!…

— Mergem! mergem! urlară deodată răzăşii cu mânie, înălţând în sus cuşmele. Du-ne la Iaşi!

— Atunci coborâţi suliţele din coardă, strigă Şoimaru şi încingeţi săbiile! Prindeţi caii şi puneţi la oblâncuri merinde pe o săptămână. Am să numesc eu olăcari care să vestească şi satele celelalte. Să se ştie: dacă se duce Ştefan-Vodă, e primejdie! Tot Orheiul şi Soroca trebuie să-şi puie capetele pentru el. Să se aprindă focurile şi să se deie şfară în ţinut…

Răzăşii ieşiră fierbând. Toţi purtătorii de arme se repeziră să se gătească. Pe movilele cele mari din zări aprinseră focuri, cum căzu amurgul, şi Mihu cu alţi bătrâni porniră călări spre alte sate ca să le scoale şi să le facă vânt după Tudor, spre scaunul lui Tomşa.