XXIV.Răzăşul prinde rădăcină

Când se întoarseră cei trei răzăşi între neamuri, la Şoimăreşti, bătură din săneţe în semn de bucurie, şi popa Ştefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii şi să tragă clopotele. Oamenii se adunară în grabă şi aflară pe părinte în odăjdii, slujind. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie, – ş-apoi îngenunchiară, când preotul îşi înălţă braţele şi murmură, cu fruntea plecată, o umilită rugă.

— Oameni buni! Dumnezeu ne-a izbăvit! grăi el după aceea oftând.

Şi toată răzăşimea, nebună de bucurie, cuprinse în braţe şi-ntre inimi pe Mihu şi pe Tudor şi-i purtă la casa cea mai încăpătoare, ca să prăznuiască cu toţii, cu vin şi bucate, asemenea izbândă.

Niciodată Tudor n-a aşteptat cu atâta nerăbdare o altă primăvară a vieţii lui. Dar veni austrul cel răsunător şi topi zăpezile; şi după ce sosiră cocoarele, căzu un călăreţ vestitor de la Domnie, înştiinţând satul că Vodă a rânduit pe starostele de Bârlad să cunoască hotarele de demult după urice şi să aşeze iar bourii sfărâmaţi.

A venit starostele cu călărimea, a împlinit porunca Domniei şi s-a întors încărcat de daruri, ca o albină de miere. Iar răzăşii au dat drumul vitelor în locurile cele vechi, au tăiat lemne de case din pădure, ş-au brăzdat locurile cele bune de lângă ape, din care dobândise avere şi osânză jupân Stroie Orheianu.

— Doamne, copilule! grăi într-un rând moşneagul, călărind alăturea de Tudor pe-un drum lăturalnic al moşiei… Acuma poate să mă sloboadă Cel-de-sus: căci am ajuns ziua întru care am nădăjduit!

Şoimaru privea gânditor întinderile, înghiţea mireasma jilavă a pământului – şi părea dus pe gânduri.

— Nepoate! zise Mihu; eu te-aş întreba un lucru, dar să nu te superi…

— Întreabă-mă, uncheşule… răspunse încet oşteanul.

— Copilule, întoarce-ţi ochii spre mine şi spune-mi dacă n-ai nici o părere de rău în inima ta.

— Părere de rău? Pentru ce?

— Pentru dragostele tale. Cine ştie! Poate odrasla Orheianului a fost prea frumoasă, ca s-o poţi uita…

— Într-adevăr era frumoasă… vorbi zâmbind Tudor.

— Şi poate dragostea ta învie ca floarea după ger. Poate-i mai tare decât tot ce-ai putut găsi între noi. Căci patimile tinereţii lasă urme ca de foc…

Tudor îşi opri calul şi privi ţintă la bătrân.

— Uncheşule Mihu, grăi el, de ce-mi vorbeşti aşa? N-ai avut credinţă în mine?

— Ba da.

— Uncheşule Mihu, dacă inima nu m-ar asculta acuma pe mine, cum am ascultat-o altădată eu pe ea, – mi-aş smulge-o din piept ş-aş zvârli-o la câni!

— Cuvântul tău e tare… zise Mihu zâmbind. Însă văd că trece vremea şi tu n-ai ochi pentru alte buze rumene, de care s-or mai fi găsind pe lume, şi de care se mai află poate şi-n jurul tău…

— Asta-i mai greu, uncheşule… Altă femeie nu-mi va mai fi dragă…

— Hm! atunci, copilule, încă nu te-ai tămăduit deplin…

— Ba da, strigă c-un fel de mânie oşteanul. Inima e-a mea; o simt ş-o cunosc. Ce-a fost a trecut!

Bătrânul plecă fruntea şi suspină, cum îi era obiceiul la gânduri de amărăciune.

Tudor strecură o privire neliniştită spre el.

— Va fi având oare dreptate bătrânul? Încă n-a prins destulă rădăcină între ai lui? Îl cearcă dorurile lui de pribegie? Îl împunge încă în inimă amintirea dragostei? Se temea parcă el singur să-şi dea samă ce vânt începe să adie peste el. Simţea numai, după ce se deschisese asupra lumii lumina primăverii, că-l cuprinde o nelinişte nedesluşită.

— Cu toate acestea parcă-şi da destul de bine sama că o întâlnire nouă cu Magda n-o dorea decât ca s-o ardă cu ochi de mânie. Începea s-o amestece în inima lui pe fată cu tatăl ei, care era mare şi umflat numai de păcate şi de venin!

Şi-n cugetul lui, amintindu-şi de cuvântul de îndoială al bătrânului, – deodată se ivi o înţelegere. De asta-l bănuise Mihu că nu mai are ochi pentru altă femeie: pentru că adesea, pe la pârleazul din fundul livezii, de când înmuguriseră merii, intra o fată măruntă, cu pieliţa smadă şi cu ochii negri. Avea sprâncene codate. Gura-i era cam mare, dar plină şi rumănă, înflorită totdeauna de dinţi mărunţi şi albi, ca de-o veselie.

— Asta-i o strănepoată… zisese Mihu. E copila lui Savin…

Şoimaru se întoarse în şa cătră uncheş şi-l întrebă deodată:

— Cum o chiamă?

— Ce este? răsări bătrânul. De cine vorbeşti?

— Întreb de fetiţa lui Savin, care trece din când în când pe la noi…

— Aşa? grăi bătrânul şi începu a râde pe sub mustaţă. Vorbeşti de Aniţa… Nici nu înţelegeam ce vrei să spui.

— Aniţa o chiamă?

— Da. Pe asta erau s-o fure odată tătarii, când era de cinci ori şase ani, şi când s-au abătut ei prin părţile noastre la pradă… dar s-au răzgândit pentru că era urâtă ş-avea o gură cam mare…

— După cât am văzut eu, zise Şoimaru, n-au avut cuvânt: ar fi trebuit s-o fure…

— Aş! nu! răspunse bătrânul. E-o urâtă!…

Atunci băgă de samă Tudor zâmbetul viclean al moşneagului şi tăcu.

— Hm! se gândea el totuşi; de ce-o fi trecând aşa de des fetiţa lui Savin prin livada noastră?…

A schimbat în două rânduri cu ea câte două vorbe. O dată se ducea să caute nişte boboci rătăciţi… Acuma se-ntoarse Mihu şi-l întrebă:

— Ai vorbit vreodată cu dânsa?

— Da, răspunse Şoimaru aproape fără să-şi deie sama ce spune. A doua oară zicea că se duce să întrebe de-o sită deasă la nânaşa…

— Cum?

— Îmi spunea unde se duce, răspunse Şoimaru cu nepăsare.

— Ce au şi fetele acestea cu sitele dese şi cu drumurile la nânaşa!… îngână moşneagul.

Când se întoarseră în sat, se opriră la casa bătrânească şi risipită a lui Ionaşcu, unde cărăuşi adunau lemn nou. Descălecară şi statură o vreme de vorbă cu meşterii care-şi pregăteau bărzile, sfredelele şi cuiele de lemn. Un fântânar, cu picioarele goale şi încins peste cămaşa udă cu frânghie de tei, curăţa fântâna părăsită.

— Eu socot că la toamnă ai să te poţi aşeza în casa părintească… îi spuse Mihu.

Pe urmă intrară în livadă, unde bătrânul încă din mustul omătului hultuise cu mlăzi bune pădureţii de măr şi păr risipiţi în toate părţile. Amândoi cercetară mugurii, care porniseră – şi, stând cap lângă cap, se bucurau de creşterea vieţii într-un sâmbure de verdeaţă şi de roadă viitoare a unui pom uriaş, închisă numai într-un muguraş.

De ce ridicarea casei părinteşti ş-a livezii părăginite îl înduioşau astfel ca pe un copil? Şi de ce uncheşul Mihu îi vorbea întruna de ele şi-l aducea necontenit acolo, ca la un izvor de viaţă vie? Vicleşugul moşneagului deodată i se lămuri cu desăvârşire, – dar vedea în el atâta adevărată dragoste, încât îl cuprindea o milă nespusă!

— Îţi place cum se ridică toate, copilule? întrebă încet moşul.

Tudor răspunse dând din cap. N-avu când vorbi: căci în fundul paraginei, între plete de cătină, deodată zări pe Aniţa, cea care era să fie furată de tătari. Sta neclintită şi-l privea cu luare-aminte.