XXVI.Ce poate spune o fată neştiutoare

Bârnova căzuse de oboseală într-o odaie şi dormea. Tudor Şoimaru ieşi să-şi vadă calul şi porunci lui Lie să-i ascută paloşul şi jungherul şi să revizuiască toate curălăriile. Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri în lumina asfinţitului, căci, cine ştie, îşi cunoaşte plecarea, dar pe ceasul sosirii numai Dumnezeu era stăpân. Putea chiar să nu se mai întoarcă.

Fusese o zi caldă de început de aprilie şi paseri încă zburau şi ţârâiau sub cerul senin. La asfinţit, erau aburi şi pulberi de foc.

Şoimaru stătu un timp privind la toate. Se gândea la cele ce-i spusese Bârnova, – şi parcă avea o teamă că ajutorul lui va veni prea târziu. Înţelesese că de stăruinţa în scaun a lui Tomşa şi de zdrobirea şi de alungarea desăvârşită a Movileştilor atârna liniştea lui viitoare şi aşezământul neamului şoimăresc, aşa cum voise pieritul de buzdugan, cel ce i se arăta din când în când, ca o fantasmă, în pâclă de sânge.

Se auzeau în sat din vreme în vreme izbucniri de glasuri şi nechezări de cai. Pe movila Braniştei un foc se aprinsese şi lucea ca un luceafăr în liniştea amurgului.

Oşteanul se îndreptă spre casă. Dar când să calce pragul, îi răsări înainte Aniţa fata lui Savin.

— Bădiţă Tudore, te-am căutat, îi zise ea gâfâind uşor. Am intrat în odaia cea mare ş-am găsit pe boierul de la Iaşi dormind. Dincoace nu era nimeni…

— Ce vroiai să-mi spui, Anita? întrebă Tudor, fără s-o privească. Eu eram în grădină.

— Da, mi-am închipuit. Nu voiam să-ţi spun nimica. Dar ţi-am adus pitele de drum şi brânza. Noi am copt azi. Şi a trecut pe la noi moş Mihu şi ne-a spus că ridici călărimea ca să baţi război la Iaşi cu boierii care au viclenit pe Vodă. Văzând pitele proaspete, mi-a poruncit să îngrijesc de merindea dumnitale. Eu ţi-am adus din bielşug: Lie are să găsească toate în trăistile pe care le-am aşezat sub masă…

Vorbind, cu capul puţin înclinat pe un umăr, se uita c-un fel de teamă la Şoimaru.

— Bine, zise oşteanul, înturnând ochii spre ea. Îţi mulţămesc, Anita.

— Trebuie să te îngrijim, îl lămuri fata, căci eşti singur şi n-are cine…

Voia să plece. Şoimaru-i zise:

— Nu intri puţin în casă?

— Credeam că-ţi fac supărare… răspunse cu blândeţă fata. Acu ai alte treburi.

— Tot plec mâni în zori… vorbi Tudor. Şi trebuie să te îmbrăţişez şi să te sărut pentr-o facere de bine.

El începu a râde. Fata îngălbeni; dar umbra înserării începea să se întărească şi Şoimaru nu putu băga de samă tulburarea ei.

Intrară în odaie şi fata zise încet:

— Atunci sărută-mă, bădiţă Tudore…

Tudor o cuprinse de umeri şi-i sărută ochii cu gene moi. Ea oftă şi se aşeză pe-un scăunel cu trei picioare, lângă vatră. Tudor se aşeză mai în lumină, lângă fereastră.

— Acolo am pus merindea… – zise fata, arătând cu degetul masa. Pe urmă îndată adăogi: Cât ai să stai la oaste, bădiţă?

— Asta nu se poate şti… răspunse oşteanul. Poate mă-ntorc săptămâna viitoare, şi poate nu mă mai întorc…

Ea suspina în colţul ei. Apoi întrebă iarăşi:

— Îţi pare rău că pleci de la noi?

— De ce să-mi pară rău? răspunse Şoimaru. Ne ducem la datorie.

— Aşa este! Vodă Ştefan ne-a făcut dreptate: aşa zicea uncheşul Mihu.

— Dar ţie-ţi pare rău că mă duc? o întrebă Tudor zâmbind.

— Îmi pare rău… şopti copila, dar ce pot face? Trebuie să te duci…

Şoimaru ştia de dragostea fetei de multă vreme, dar o copilă neştiutoare are totdeauna visuri care pier. Şi el pe Aniţa o socotea ca pe o păsărică, cu puţină minte, care se învăţa la zbor subt ochii lui.

— Bădiţă Tudore, grăi deodată fata din umbra ei. E adevărat că pân’ a nu te întoarce la noi, dumneata ţi-ai petrecut anii prin străinătăţi?

— Aşa este.

— Acolo sunt, cum s-aude, cetăţi păzite de soldaţi îmbrăcaţi în fier.

— Şi asta e adevărat.

— Ş-ai fost până la sfârşitul pământului?

— Într-adevăr, la marea cea nemărginită, în ţara talienilor ş-a franţujilor, se sfârşeşte pământul.

— Atunci ai fost departe… murmură fata… Eu auzeam aşa, când mă ridicam copilă, că este un neam al nostru prăpădit prin lume şi umblând pe la toate limbile pământului, ca Alexandru Machedon…

Şoimaru începu a râde.

— Nu râde, bădiţă, zise repede fata. Bunicile mele mi-au povestit multe şi ştiu şi eu ceva… Spuneau că şi la noi odată era ţara mai aşezată şi erau voievozi care au biruit pe turci şi tătari. Se zice că din neamul nostru a fost demult un oştean vestit, Mârza, înaintea căruia şi Vodă se închina… Spuneau bătrânii ce războaie a purtat, cum a stat închis la Cetatea Albă, ş-a tăiat pe ieniceri ş-a fugit… Toate le ştiu, ş-am să ţi le spun eu odată… Şi eu cugetam aşa la el şi-mi închipuiam că tot aşa vei fi fiind şi dumneata care umbli pe la toţi craii, şi ai văzut lumea largă, şi te-ai bătut într-o sută de războaie… Eu am auzit că într-o sută de războaie te-ai luptat. Aşa este?

— Aşa este, încuviinţă Tudor zâmbind.

— De-aceea ai fost atât de întunecat şi crunt…

— Cum? Aşa ai crezut? A fost o părere.

— Ba nu. Dumneata pe mine mă socoteşti o copilă neştiutoare, dar eu toate le bag în samă. Ştiu eu că nu din pricina războaielor erai întunecat.

— Atuncea de ce?

— Dumnitale, bădiţă, ţi-a fost dragă o fată frumoasă. Aşa am auzit!…

Tudor ar fi vrut să râdă; dar era izbit de ciudatul glas al fetei: spusese uşor cuvântul, dar parcă sunaseră în el lacrimi.

— Nu-i adevărat! zise el tare. Cine ţi-a spus?

— Nu mi-a spus nimeni. Am înţeles eu…

În odaie se făcuse întuneric, şi Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniţei. Se sculă în picioare nedumerit şi păşi cătră ea.

— Apoi eu mă duc! zise fata ridicându-se din colţul ei.

Aşteptă o clipă. Şoimaru era mişcat.

— Vină să te mai sărut o dată pe ochi pentru merindea ta, vorbi el.

— Vin răspunse ea; ca să nu mă uiţi cât vei fi departe!…

Se lipi de pieptul lui; dar îşi feri ochii; şi-l arse prin întuneric gura ei, pe care fata i-o dădu scurt şi din fugă. Oşteanul se trezi singur, râzând, căci Aniţa se strecurase pe uşă ca un şarpe.

În odaia tăcută, umplută de întunericul serii, stătu multă vreme gânditor. După aceea începu a se plimba domol de la uşă cătră fereastra care da în livadă. Din când în când se oprea şi asculta un vânt uşor ce se strecura pe sub streşina casei şi susura la cercevele.

— Într-un timp se trezi râzând, şi-ndată se opri ca spăriat, de sunetul unui glas străin.

Lie intră c-un cărbune-n cleşte şi aprinse lumânările. Ieşi şi se-ntoarse iar, cu armele, pe care le rândui pe masă.

— Uită-te sub masă… îi zise Tudor. Sunt două trăisti cu de-ale gurii. Să le legi la oblâncul tău…

Lie trase trăistile şi se minună de greutatea lor.

— Aici trebuie să fie lucruri bune… rânji ei. Cine le-a adus?

— Dar tu n-ai văzut?

— Nu. Eu trăgeam cuţitul şi sabia pe piatră… Mai nainte am isprăvit!

— Le-a trimes uncheşul Mihu… răspunse cu linişte Şoimaru.

După ce plecă Lie, nu simţi deloc nevoia să se culce şi ieşi în pridvor.

Se auzea, departe, cătră Nistru, un bucium cu jalnice şi moi adieri, – şi focul de pe movila Braniştei clipea, creştea, părea că se apropie şi se depărtează. Uneori învăluirea vântului stingea sunetele de bucium, – şi Şoimaru le simţea numai în gând şi-n suflet, până ce iar năşteau în văzduhul depărtării.

Adormi târziu şi greu.

— Şi abia se cufundase în somn şi simţi pe umăr braţul lui Lie.

— Stăpâne, scoală, zise el; se adună la poartă călărimea!

Răcorit de apa rece şi de vântul zorilor, se sărută cu bătrânul Mihu, apoi privi în juru-i, ca şi cum ar fi căutat pe cineva.

— Ce te uiţi? Sunt gata toţi, îi răspunse uncheşul, dar ceilalţi te aşteaptă în hotarul Murgenilor. Când se face ziuă, îi poţi număra după izvod. Au să-ţi mai iasă-n cale şi de la Roşia, de la Nagâţeni şi Valea Lungă şi din alte părţi. Alţii au făgăduit să te calce pe urme… Eu socot c-ai să duci lui Vodă Ştefan un ajutor de două mii de oameni.

— Vodă are să-i răsplătească pe toţi din haznaua lui! observă Bârnova.

— Le-am spus, grăi Mihu. Aşa mai uşor am ridicat satele, – căci am trimes vestea din unu-n altul!

Şoimaru strigă dintrodată:

— Tăceţi!

— Murmurul conteni. El îşi scoase cuşma din cap şi-şi făcu cruce; apoi dând pinteni calului, trecu înainte, – şi călăreţii se urniră într-un ropot greu, pe drumul Iaşilor.

Când ajunseră în poiana cea mare din codri, de unde se vedea Răutul cu satele, – soarele lucea sculat de-o suliţă. Bârnova îşi aminti de-o împrejurare din trecut când veneau ei, odată, cu Cantemir bei, şi-ncă şi cu alţii, spre Şoimăreşti. Era pentru boier poate o amintire plăcută; dar Tudor Şoimaru puse pinteni în coastele murgului şi trecu repede, cu ochii aţintiţi înainte, ca şi cum nici n-auzea glasul înţeleptului Simeon.