X.Bucuria lui jupân Stroie

După ce fata Orheianului ridică de la pieptul părintesc obrazul zâmbitor şi dulce îmbujorat, boierul întinse mânile spre Şoimaru şi spre tovarăşii lui. Îi cuprinse cu dragoste şi le grăi cu căldură:

— Mi-aţi dăruit copila! Spuneţi: să vă dau inima, să vă dau bogăţiile mele? Spuneţi-mi cine sunteţi, ca să mă bucur şi să vă rostesc numele până la moarte, când m-oi ruga lui Dumnezeu…

— Eu sunt de neamul meu tatar, răspunse beiul, arătându-şi dinţii albi, şi mă chiamă Cantemir!

— Cum! strigă cul uimire mare boierul, dumneata eşti cel care ai adus hoarda Bugeacului ca să pui domn pe Tomşa?

— Eu sunt, jupâne, răspunse tătarul. De ce te miri? Socoti că necredincioşii n-au inimă şi nu te pot ajuta la nevoie?

— Ah! strigă boierul ridicând ochii la cer; fapta ta să fie primită la scaunul dreptului judecător. De asemenea ajutor al unui om de neam străin, pe care l-aş fi socotit mai curând vrăjmaş, eu numai istorisindu-se am auzit, cum că ar fi fost la neamurile Apusului…

— Boierule, grăi Simeon Bârnova cu linişte, aşa oameni se găsesc şi-n ţările Răsăritului; precum vezi, Dumnezeu miluieşte c-o inimă bună pe cine crede el de cuviinţă. Voinţa lui e plină de taine!

— Adevărat! adevărat! întări boierul grămădindu-şi de două ori în piept barba stufoasă.

— Să nu te miri, jupâne, cuvântă tot surâzând Cantemir, că eu am frăţie cu doi viteji din legea dumnitale. Eu pe om îl caut după inimă, nu după lege! Şi ei nu s-au uitat că slăvesc pe Mahomed, când mi-au scăpat viaţa!

— Ţi-au scăpat viaţa? strigă iar cu uimire boierul.

— Mi-au scăpat viaţa, jupâne. Dumnealui Simeon Bârnova şi dumnealui Tudor Şoimaru.

— Simeon Bârnova? grăi Orheianul înturnându-se spre boier. Dumneata vei fi fiind feciorul lui Mihăilaş. Eu pe părintele dumnitale l-am cunoscut. Se vede că eşti om tare şi de ispravă ca şi el! Şi ce bucurie mi-ai pricinuit! Bine, însă dumneata eşti neam cu Doamna Irimiei… Iartă-mă, dar cum se face?… Ai venit cu Tomşa-Vodă…

— În ziua de azi oamenii se deosebesc după rudenii şi se adună după prietinii… răspunse zâmbind înţeleptul Simeon.

— Aşa-i, aşa-i, oftă boierul.

— Dar pe dumnealui, urmă el întorcându-se spre răzăş, pe dumnealui nu-l cunosc după nume…

— N-ai de unde mă cunoaşte, jupâne, răspunse Tudor. Eu sunt orheian de pe apa Răutului, şi de neamul meu îs răzăş. Dar am umblat mult prin străinătăţi…

Faţa boierului se încruntă uşor deodată, la aceste vorbe. Privi cu luare-aminte spre oştean. Din tăcerea ei izbucni însă fata, privind ţintă pe cel ce-o scăpase din braţele cazacului:

— Tată! dumnealui e din părţile noastre. E orheian! Şi de pe apa Răutului, pe care şi eu am văzut-o în pruncie… Ce potrivire! urmă ea cu gingăşie, împreunându-şi mânile. Dumnitale ţi-a fost dat să mă smulgi din braţele cazacului Vasca!

— Dumnealui te-a scăpat? vorbi boierul privind lung la Şoimaru.

— Atuncea mi-au fost plătite toate trudele! zise domol Şoimaru, stăpânit de privirea albastră a fetei. Asta a fost ca o minune şi ca o rânduire cerească!

Boierul privea cu stăruinţă şi cu luare-aminte spre Tudor.

— Şoimaru? Şoimaru? îngână el.

— Da, boierule. Satului meu îi zice Şoimăreşti, după bătrânul nostru. Dar de douăzeci de ani nu l-am văzut. Ai mei au pribegit cu mine de pe când eram un prunc, au pierit prin străinătăţi, ş-acu am rămas singur pe lume… Dar mi-am adus aminte şi vreau să mai văd locul copilăriei. Pe urmă, cine ştie unde m-or purta valurile vieţii!…

Privirile boierului dobândiră deodată tărie.

— A! strigă el cu glas mare: vrednic oştean a ieşit din pământurile noastre, căci şi noi tot pe Râuţ ne-am trăit veleatul. Pe mine mă chiamă Stroie Orheianu! N-ai mai auzit de numele meu?

— Poate să fi auzit, jupâne, dar nu-mi aduc aminte…

— Nu-i nimica, ai plecat crud printre străini. N-ai ştiut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. Au fost destule; dar vremea le-a tămăduit pe toate şi toate s-au liniştit… Să-ţi aduci aminte de vorbele mele, căci eu îţi vreau binele… Eşti un oştean vrednic, jupâne Tudore Şoimaru, şi vreau să te strâng în braţe căci mi-ai scăpat copila din ghiarele duşmanului!…

Şoimaru nu înţelegea bine vorbele Orheianului, dar primi cu voie-bună îmbrăţişarea lui; apoi iar îşi întoarse căutătura spre fată: ea îl aţintea din vreme în vreme c-o privire care i se părea plină de luminile raiului.

Şi tătarul şi Bârnova privegheau privirile acestea zâmbind.

Scoţându-şi la iveală pe piept lanţugul de aur şi mângâindu-şi barba, pan Orheianu se întoarse deodată spre Chirilă hangiul, care privea din prag la asemenea întâmplare puţin obişnuită chiar la un han de pe şleahul cel mare domnesc:

— Chirilă! strigă Orheianul; astăzi sunt vesel ca-n ziua în care răposata mea muiere mi-a dăruit odorul acesta! Caută tu un vin bun, prietine Chirilă, şi vezi de ne cinsteşte, şi ospătează cu ceva pe drumeţii trudiţi. Au umblat noaptea toată ş-acuma le cată ochii a foame…

— Boieri dumneavoastră, cât îţi zice Tatăl nostru toate-or fi pregătite! cuvântă moş Chirilă răsucindu-şi în loc pântecele cu greu stăpânit de chimir. Şi ducându-se spre beciul lui, hangiul adăogi cătră Irimia vătaful:

— Acu, boierul nostru s-a făcut moldovan adevărat!… Se vede că la voie-bună îşi cântă omul cântecul!

Pan Orheianu, în bucuria lui adevărată, avea totuşi cugetul neadormit. Trei prietini, oşteni fruntaşi ai lui Tomşa, erau un sprijin mare pentru el. Nu mai avea a se teme de cercetaşi domneşti, putea să-şi vadă puţintel şi de interese la Orhei. O întrebare a lui Bârnova nu-l găsi deloc nepregătit.

— Boierule, îi zicea Simeon, dumneata erai pribeag la leşi cu văduva lui Irimia?

— E prea adevărat, răspunse Stroie Orheianu cu hotărâre. Am fost cu văduva Irimiei; i-am ţinut partea; am şi venit cu Constantin-Vodă şi cu Potocki până la Iaşi; dar când am văzut, boieri dumneavoastră, toate câte cad pe biata Moşie, mai rele decât focul şi apa, când am văzut că leahul şi tătarul pradă şi din pricina lor vin şi alte oşti pe capetele noastre, m-am bătut cu pumnul în piept ş-am spus aşa, că cel mai tare are dreptate, şi dacă Tomşa-Vodă se aşează cu ajutorul Porţii în scaun, se alină şi năcazurile Moldovei. Hai să-l primim pe el cu toţii. Aşa am zis eu, boierule!

— Ai cugetat prea bine, jupâne Stroie, grăi Simeon. Împărecherile boierilor şi oştile megieşilor au dus ţara în risipire…

— Acesta e cel mai sfânt adevăr! întări cu mare glas boierul orheian.

Şi cu pieptu-i uriaş, întinzând în laturi braţele, luă înainte pe oşteni, râzând cu voie-bună:

— Prietinii mei cei buni! strigă el. Poftiţi să cinstim un pahar pentru veşnică aducere-aminte!…

Apoi întrebă, ca în treacăt:

— Încotro vi-i drumul, boierilor? Pe cât am înţeles, mergeţi chiar pe drumul meu… Şi eu aveam treabă puţină la Orhei, şi pe urmă voiam să mă înfăţoşez la Domnia nouă.

— Mergi la Orhei, jupâne? întrebă iute Şoimaru cu ochii scăpărători.

— Mergem… dădu din cap boierul. Noi avem la Murgeni, pe Râuţ, casă mare de piatră… Şi în faţa casei noastre Răutul face iaz şi se găseşte în mijlocul lui un ostrov minunat care mult îmi era drag în tinereţile mele… Mergem, căci avem puţină socoteală de luat pentru mori, prisăci şi hanuri.

— Atunci mergem tovărăşie, jupâne Stroie, zise Cantemir cu zâmbetul lui subţire.

— Pentru asta mă bucur nespus!… grăi Orheianu.

— Bucuria e şi de partea noastră… răspunse tătarul şi privi ţintă spre Şoimaru.

Magda lui Orheianu pornise visătoare înainte; schimbase două vorbe cu Irimia vătaful şi intrase într-o cămară, ca să-şi cerceteze straiele şi obrazul într-o oglindă cu cerc de argint, pe care un slujitor, după ce scotocise îndelung, o descoperise între feluritele boclucuri din căruţă. Cu ochii lui aprigi, răzăşul o urmărise până în pragul hanului.

Iar boierul cel bătrân, văzându-şi orânduite toate treburile, fără grijă şi cu sufletul deschis numai spre bucuria acelui ceas, duse ca-ntr-o îmbrăţişare pe prietini la vinul cel vechi al lui moş Chirilă.