XI.Lui jupân Stroie îi plac chefurile cu soţii

În ograda cu zid de piatră a hanului, era o zarvă de gospodărie mare. Ţipau gâşte şi cotcodăceau găini, zburdau prin soare viţeluşi porumbi; şi doi slujitori trebăluiau în lemnărie subt un şopron. O gură neagră de gârlici se căsca în coasta clădirii; pe trepte de stejar urca acum a doua oară moş Chirilă din hruba cu poloboace, ducând în mână o oală mare smălţuită, plină de vin învechit la întuneric, la adâncime de patruzeci de trepte spre măruntaiele pământului.

Intră în uşa scundă de dindos. Baba Maria, nevasta lui din tinereţă, ieşea de la o vatră de jar, c-o ţiglă lungă de fier în care erau trecuţi străpunşi prin mijloc o jumătate de duzină de pui rumeniţi.

Chiar atuncea se arăta în tinda strâmtă şi Orheianu, vesel şi roş la faţă, răcnind c-un glas mare:

— Vinul este, moş Chirilă?

— Este! răspunse hangiul, ridicând cu grijă până la barba boierului oala smălţuită roş.

— Dar puii pe care mi i-ai făgăduit?

— De sama lor ştie baba!… şi Chirilă împinse pe mătuşa Maria înainte, cu ţigla ei uriaşă.

— Dar de fetiţă aţi avut grijă? răcni iar boierul.

— Măria ta! răspunse atunci cu glas tânguitor baba; am fost eu la puicuţă şi i-am descântat de deochi… avea ca o sfârşeală, o dureau tâmplele… S-au aţintit ochi mulţi asupra ei… Ce să faci? O fată mândră e ca o floare rară. Acuma se odihneşte puţintel. I-am dat ş-o lecuţă de friptură. O aripioară de pui. Abia a gustat-o… abia a ciugulit ca o vrăbiuţă, măria ta…

— Vreau s-o văd şi eu! vorbi boierul mai tare decât trebuia.

— Mi se pare că doarme, măria ta… dar nu te teme, n-are nimica… n-are nimica… şi eu ştiu că-i trebuie după descântecul meu numai o leacă de hodină…

— Aşa!

— Aşa, măria ta, fii fără grijă!

— Atunci dă ţigla cu pui să-i duc eu la prietinii mei, şi tu, Chirilă, vină după mine cu aghiasma creştinească… Bea boierul cel tatar, oameni buni, de-mi place să mă uit la dânsul… Haide după mine!…

Uşor ameţit, Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa, cu suliţa plină de pui ridicată sus ca o armă răzbunătoare, ş-un hohot vesel de râs îl întâmpină. Moş Chirilă, c-o mişcare uşoară, scoase ca din pântecele-i uriaş oala ş-o aşeză la masă.

— Halal de tine, Chirilă! strigă boierul Stroie, şi cu mâna, lingându-şi din când în când degetele, împingea de pe ţiglă puii într-o strachină mare.

Beiului tatar îi sticleau ochii ca jăraticul. Cu mâna pe pahar, zâmbea necontenit, arătându-şi dinţii ascuţiţi ca de lup tânăr. Era însă senin la faţă, şi slujitorul lui cel tăcut şi palid sta în picioare în dosul lui, şi parcă-l priveghea. Lie şi cu Ispas se împărtăşeau şi ei din mila stăpânilor, intraţi numai pe-o clipă de la cai şi arme.

— Boierilor! zise tătarul cu voce limpede, aşa înţeleg eu prietinia: legată cu vin moldovenesc. Are ţara voastră lucruri bune, de aceea îi cunoaştem noi aşa de bine drumul…

— Atuncea bea un păhărel proaspăt! strigă boierul Stroie.

— Beau, căci încă nu mi-am ajuns măsura… răspunse tătarul. Cât oi stăpâni eu băutura aceasta aleasă, nu e rău.

— Apoi, pe când boierul Orheian rupea în două un pui, se plecă la urechea lui Şoimaru: Ei, frate Tudore, văd că taci şi asta nu-i lucru bun… Tu nu bei?

— Nu mi-e sete…

— Frate, zise tătarul, eu cetesc în inima ta ca într-o carte…

— Trebuie să iasă la vânt să se răcorească… strecură o vorbă înţeleptul Simeon; dar el se părea că nimica n-auzise.

Ca şi cum ar fi ascultat de-o poruncă, Şoimaru se ridică uşor din locul lui şi se strecură în umbra tindei. După el ieşi şi Lie.

— Stăpâne, şopti slujitorul, ca şi cum ar fi primit o întrebare, jupâniţa se odihneşte în cămăruţa din partea cealaltă a tindei…

— Bine, răspunse Şoimaru fără să se mire de asemenea cuvânt; şi-i puse mâna pe umăr. Intră înlăuntru şi priveghează…

Faţa rotundă a lui Dumitru Lie se întinse într-un zâmbet de mare mulţămire. Se strecură iar în odaia unde boierul Stroie îşi ridica glasul răsunător c-o jumătate de pui într-o mână şi cu pocalul de vin chilimbariu în alta.

— Eu ştiu sama petrecerilor şi-a prietiniilor! striga el. Eu am petrecut cu şleahticii la curtea lui Crai!… Eu am băut din toate vinurile lumii!…

Vocea liniştită a lui Bârnova începu să-l aţâţe, cu întrebări felurite; şi boierul, îndemânat de fala lui obişnuită, îşi scutura barba şi umplea încăperea c-un glas detunător.

Şoimaru dădu în capătul tindei de baba lui moş Chirilă. Fără îndoială că femeia avusese vreme să înţeleagă de la soţul ei multe lucruri, căci se opri şi-şi ridică ochii mititei aşteptând o întrebare.

— Unde-i jupâniţa?… întrebă şoptit oşteanul.

Şi aducându-şi aminte de aurul dăruit de Tomşa, vârî două degete într-un loc anume al chimirului şi scoase un zlot tătărăsc. Banul luci numai o clipă, şi bătrâna îl mistui în ghiara ei. Şoimaru mai voi să întrebe ceva, dar simţi că uşa cămăruţei s-a deschis. Baba se strecură spre cuptorul ei cu jar, nesimţită, şi răzăşul, întorcând privirea, văzu cu uimire pe fata Orheianului. Parcă era mai albă în îmbrăcămintea-i de catifea ca mura. Părul castaniu îi era lins pieptănat, cu cărare la mijloc. Ochii albaştri, cu gene lungi negre, îl priveau c-un fel de lucire tainică.

— Ţi-am auzit glasul, pan Tudor, şopti ea. Am vrut să-ţi mai mulţămesc o dată…

Şi se trase îndărăt în umbra cămăruţei.

Şoimaru făcu un pas înainte. Apoi îndrăzni; trecu pragul, închise uşa şi se aşeză cu spatele în ea. Nu spusese nici o vorbă, dar în coşul pieptului îi ardea o flacără năprasnică şi inima îi bătea, cum nu-i bătuse niciodată la primejdii.

— Ce faci? zise fata punându-şi o mână la obraz. Dacă vine tata?

— Nu te supăra! răspunse rugător Şoimaru, vreau să-ţi spun numai o vorbă…

Atunci fata zâmbi. Sta dreaptă în mijlocul cămării şi se uita la el ţintă.

— Ce vorbă vrei să-mi spui?…

Şoimaru tăcu şi-şi înfipse ochii învăpăiaţi în privirile ei dulci. Ea clipi şi-şi plecă pleoapele, apoi deodată începu a râde.

— Te uiţi la mine fioros, ca atuncea când ţi-am văzut întâi ochii, în râpa pârăului…

— Atuncea te-am văzut şi eu întâia oară, grăi blând Şoimaru. Eu poate te-am spăriat. Dar tu, jupâniţă, de-atunci îmi eşti dragă…

Şi deodată Şoimaru îşi scutură capu-nfierbântat. Într-o clipă rostise vorba cea grozavă. Într-o clipă se petrecuse ceea ce de atâtea ceasuri îl chinuia şi părea fără scăpare şi ieşire. I se înegură privirea, – dar pe urmă văzu limpede pe fată. Nici nu ţipase, nici nu se trăsese tremurând într-un colţ! Numai îşi plecase din nou ochii şi i se îmbujoraseră obrajii.

— Nu te-ai supărat! rosti Tudor Şoimaru cu blândeţă. Când te-am văzut, parcă mi s-a înfăţişat o domniţă ca-n istorisirile cele frumoase şi de demult… De-acuma viaţa mea nu mai însemnează nimica. O pun la picioarele tale… Porunceşte-mi să mor…

Ea dădu din cap zâmbind:

— Nu! asta nu se poate!…

— Într-o clipă, urmă oşteanul, s-au răsturnat toate în jurul meu… înţeleg care-i pricina. Ar trebui să mă mâhnesc, şi sunt ca nebun de bucurie. Văd că taci. Spune-mi un cuvânt…

Ea nu-i răspundea; îl privea numai pe sub gene, cu fruntea puţin aplecată. Şoimaru dădu trist din cap; îşi aduse aminte de porecla pe care i-o dăduse Cantemir; îi spusese Limbă-dulce; ş-acuma nu găsea cuvinte destule ca să cucerească pe fata care-i era dragă.

— Răspunde-mi un cuvânt… grăi el iar, cu glasul stâns.

Ea nu-i răspunse nici acum; el o privi cu sprânceana încruntată.

— Nu te uita aşa la mine, zise ea zâmbind şi clătinând capul.

— Mă uit, căci vremea trece, şi cine ştie când o să mai fim singuri!

— Atunci nu mai mergeţi cu noi la Murgeni? îl întrebă ea cu prefăcută grijă.

Lui Şoimaru iar începu a-i bate inima cu grăbire.

— Voia să mai spuie ceva, dar afară, la uşă, cineva începu să zgârie lemnul. Glasul lui Lie se auzi vorbind cătră cineva: „Caut pe stăpân!”

Magda Orheianului întinse spre el o mână, cu capul puţin ferit în laturi. El cuprinse degetele subţiri, le sărută de două ori, le simţi că-i scapă, – şi repezindu-se îndărăt se strecură pe uşă în tindă, unde dădu peste Dumitru Lie.

Era singur. Râdea.

— Ce este? îl întrebă cu asprime Şoimaru.

— Boierul cel bărbos strigă să plecăm! îi şopti Lie, şi vine să-şi caute fata… I s-a pus în uşă boierul Bârnova şi-l ţine c-o pildă din sfânta Evanghelie.

— Atunci pregăteşte caii şi carăle! vorbi cu însufleţire răzăşul. Mergem la Şoimăreşti, la noi acasă…

Pe când Lie se furişa afară, oşteanul se gândea şi parcă-şi zicea cu glas:

— De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu… Trece peste mine un vârtej mare!… – Mergem la Murgeni, îşi zise el iar cu bucurie. Acolo se alege de sărmana mea inimă!… Şi se repezi spre odaia tovarăşilor lui.