XVIII.Calea întâmplării

A avut loc un chef la toartă, cum zic moldovenii, în castelul lui pan Zubovski. Vinul din pivnicioara lui, de şase coţi de lungă şi patru de largă, de şi nu va fi fost chiar de pe vremea gloriosului rege Sigismund, se dădea cu înlesnire la băut în nişte pocaluri mari, albastre. Cătră miezul nopţii şleahticul îşi săruta oaspeţii şi începu a le vorbi cu durere despre micimea timpurilor în care era sortit să trăiască. Nimenea, zicea el, în acele vremi de decadenţă, nu mai pricepea gustul pentru adevăratele şi marile vânători care au desfătat pe strămoşi; nimenea nu mai era în stare să înveţe un şoim, ori un erete, şi trebuia să se găsească el, un boier destul de sărac dintr-un fund al Poloniei, care să amintească pigmeilor de gusturile curate şi de petrecerile epocilor de slavă! Dar pentru asta şi-a cheltuit averea şi şi-a îndatorat patrimoniul! Pan Nicolai era melancolic şi entuziasmat. Era entuziasmat de generozitatea sa şi se întrista peste samă de relele care bântuiau Republica. Nimenea nu mai înţelegea datoriile care leagă pe un cetăţean de mărirea patriei. Au uitat să creadă, au uitat să lupte. În nefericita Polonie cei din urmă eroi subt ochii lui se stingeau şi domnia sa îi putea număra cu uşurinţă pe cele zece degete ale mânilor.

— Vai nouă! striga cu lacrimi nobilul. Am ajuns în veacul din urmă. Turcul ne umileşte, tătarul ne calcă hotarul, ticălosul cazac ridică cerbicea! Ce vom deveni? Până când ne va roade politica? Până când neînţelegerile se vor rezema pe trufia personală? Vom pieri, domnilor mei! vom pieri! gemea cu durere pan Zubovski, şi umilea grabnic cupele cu vin chilimbariu.

Dar la această petrecere aleasă, leahul, vorbind necontenit, rupse şi vălul care ţinea încă în nelinişte şi nehotărâre inima răzăşului de pe Râuţ. Cu multă fereală şi foarte pe departe Bârnova întrebându-l despre alesele obraze care întovărăşeau pe Elisabeta Movilovna, – pan Nicolai aşeză deodată, între cuvinte necunoscute, şi răsunătorul nume al boierului Stroie Orheianu!

— Cum? domnia ta cunoşti pe pan Orheianu? izbucni, de la locul lui, Şoimaru.

— O, da! răspunse moale şleahticul; noi ne-am împrietinit acu două ierni la Varşovia şi ne-am înţeles de minune. De multe ori am petrecut împreună. E un om gras; are o barbă cum n-are nimeni pe lume. Ş-afară de asta cine să nu-l cunoască? V-aş întreba dacă se poate să nu fie cunoscut tatăl celei mai frumoase fete din Lehia! Fata moldovanului, pe cinstea mea, a spăriat pe toţi nobilii Republicii! Nu ştiţi asta? Grozav lucru! Şi eu m-aş fi amorezat de ea, dac-aş fi avut numai cu zece ani mai puţin decât am!…

Straşnic ar fi vrut Tudor Şoimaru să mai întrebe o dată pe pan Zubovski dacă într-adevăr fata Orheianului, Magda lui, se va înfăţişa la petrecerea din Ianev! Parcă nu-i venea să creadă; i se umeziră ochii, se învârtea odaia cu el. Ce înseamnă asta? Prin ce încâlcitură a împrejurărilor şi a întâmplărilor, pornind de la Iaşi pe urmele dragostei, a ajuns aşa de repede la pragul fericirii? Cum s-au orânduit un hangiu ovrei, un ţăran prost ş-un şleahtic, în cărarea vieţii lui, ca să-l lumineze, să-i arate calea, să-l ducă aşa de aproape de Magda Orheianului! Aici s-a aşezat numaidecât degetul nepătrunsului orânduitor ceresc! Zâmbea, aşa de fericit de vestea cea bună, aşa de cufundat în lumea lui, încât pan Zubovski trebui să-l tragă de doua ori de mânică şi să-i puie cupă-n mână.

— Vra să zică mergi? îi strigă el.

— Unde? tresări Şoimaru.

— Cum unde? Te întreb a doua oară, frate dragă! Te întreb dacă mergi şi domnia ta la Ianev! Fratele domniei tale stă la îndoială! Eu tare vă rog să mergeţi. Aşa de tare vă iubesc şi vă socotesc aşa de buni prietini ai mei, încât fără domniile voastre nici nu vreau să mă înfăţişez la petrecerea lui Coribut! Haideţi, dragilor mei, cu mine. Vă duc eu. Îmi faceţi o mare plăcere!

Şoimaru îl privea cu gura căscată.

— Mergeţi? strigă Zubovski. Aşa-i că mergeţi?

— Mergem… izbuti să îngâne răzăşul.

Şleahticul fu prea fericit de bunătatea pe care o arătau noii lui prietini: îi făceau lui un gust ş-o plăcere; se cuvenea să mai ridice în cinstea lor o cupă de vin, şi să le mai încredinţeze şi alte nobile dureri ale sufletului său! Dar Şoimaru părea spăriat şi se uita înainte-i cu ochii ţintă. Nu mai rosti până târziu nici o vorbă, şi pan Zubovski râdea tainic, şi făcea din ochi cătră Bârnova, – arătând prin aceasta că cel mai slab dintre ei într-ale vinurilor a trecut în lumea celor cu ochii painjeniţi şi limba amorţită…

Târziu, rămânând singuri în odăiţa lor, la lumina unei făclii de seu, – Şoimaru rosti cu glas tânguitor cătră Simeon:

— Spune-mi, frate iubite, dacă sunt treaz…

— Asta nu pot s-o ştiu… răspunse râzând boierul.

— Spune-mi dacă nu visez, şi dacă am auzit bine! Ce se-ntâmplă?

— Ce să se întâmple? taci şi aşteaptă să se desăvârşească rânduiala care ne poartă pe acest drum… Până acum tu eşti ca unul care a găsit o comoară… Se uimeşte, nu-i vine a crede, se gândeşte că aşa lucru e cel mai rar în lume şi-n viaţă, cu toate acestea e adevărat!…

— E adevărat, e adevărat… îngână Tudor Şoimaru. Parcă mă tem de-o nenorocire!

— Se poate să vie şi asta, grăi Bârnova. Scrie la carte că era la elini un rege care s-a înfricoşat aşa din pricină necontenitelor lui noroace. Fii cu inima tare, aşteaptă, şi culcă-te, ca să fii hodinit mâni… Cine ştie! poate trebuie să răpim pe fată!…

Şoimaru tresări. Murmură:

— Da, acesta a fost gândul meu.

Bârnova râdea:

— Vezi?

— Dar tu te-ai mai gândit c-avem să dăm cu ochii de boierul Stroie? Ce-are să zică el? El ne cunoaşte!

— La asta nu vreau să mă gândesc! strigă Şoimaru. Ce are să facă? Are să ne deie pe mâna gâdelui? Doar i-am scăpat copila de la primejdie. Aş putea spune că i-am scăpat viaţa… Pe urmă eu numai două vorbe vreau să schimb cu Magda…

— Bine, bine, fă-ţi tu toate prepusurile şi toate planurile… mormăi Bârnova, învălindă-se cu pătura de lână. De ce ni-i scris, n-avem să scăpăm…

— Cum va da Dumnezeu!… zise senin Şoimaru, făcându-şi cruce. Şi suflând în luminare, se întinse în aşternut şi închise ochii fericit.

— Nu se trezi decât după şase ceasuri, în ziua albă, cu sufletul hotărât şi tare, căci visase toată dulceaţa şi fericirea lumii.