XIX.O întâlnire de dragoste

În palatul de la Ianev al marelui şleahtic Vladimir Coribut ardeau mii de lumini de ceară, parfumată când, după revărsarea serii, pan Zubovski şi prietinii lui îşi făcură loc printre domni şi servi. Lie şi Ilun Tătarul rămaseră la scări, iar Ispas, după porunca lui Bârnova, scoase caii din curte, şi-i grămădi aproape, în dosul zidului, în ulicioara strâmtă care dădea deodată în mahalaua ovreiască. Lumini şi fânare nu erau acolo, oameni nu umblau, străjerii toţi slujeau la palat, – aşa încât caii şi cotlonul erau la îndemână, pentru orice împrejurare.

Tudor şi Simeon se gătiseră cum putuseră pentru petrecerea domnească în care intrau. Îşi scuturaseră de pulbere catifelele şi dăduseră lustru nou săbiilor şi jungherelor celor dăruite de Cantemir bei. Bietul pan Nicolai nu ştia ce vine în urma lui; nici nu bănuia ce furtună împinge zâmbind în sălile petrecerii; vorbea vesel şi înfăţişa câtorva prietini vechi, boiernaşi de prin colţuri, pe cei doi nobili străini din părţile Chievului. Bârnova saluta adânc; Şoimaru, cu bătaie de inimă, cerceta cu ochii în juru-i şi aştepta.

Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. Nobilul domn şi stăpân al locului, un om cărunt cu înfăţişare măreaţă, îşi făcu intrarea, iar Zubovski, ca toţi ceilalţi rânduiţi pe lângă pereţi, îşi plecă adânc spre duşamele fruntea pleşuvă. Se aplecară şi cei doi prietini, apoi căutară umbra unui colţ. Dar Coribut era prea falnic şi prea din apropierea regelui, iar boiernaşii de ţară erau prea mulţi; le făcu numai semn de dragoste cu degetele înmănuşate, le zâmbi şi se opri între patru sau cinci şleahtici de sama lui. De şi om în vârstă, credinciosul regelui îşi purta sprinten anii, şi, ca unul ce toată viaţa se învârtise la curte, ştia să fie galant şi curtenitor cu toate femeile în mătăsuri: de aceea cum strigă un slujitor în livrea roşa numele văduvei lui Irimia, – el îşi îndreptă pieptul, puse mâna stângă pe spadă, şi cu dreapta îşi pipăi şi-şi îndreptă grabnic gulerul drotat de horbotă. Unii din nobili, după pilda regelui, urmau, în acel timp, moda franţuzească.

Doamna Elisabeta intră cu paşi rari şi cu bărbia înălţată. De şi călca spre treizeci şi opt de ani, văduva Irimiei era încă frumoasă şi părea tânără. Mijlocu-i era strâns în corset de coarde de fier, şi haina de catifea neagră îi strângea sânii, fugea ca un val larg în josul mijlocului, şi se prelungea într-o coadă grea, purtată de un copil de casă. Îi luceau zalele unui lanţ greu de aur la gât; atâta podoabă avea, – şi cercei mari de ametistă în urechi. Pieptănătura îi era îngrijită, în vălurele nesfârşite, sprâncenele arcuite negru, buzele uşor rumenite, obrazul de-o albeaţă fără lucire. Deasupra catifelei negre, obrazul acesta frumos şi energic avea pecetea stăpânilor. Ochii negri numai îi erau ascuţiţi şi neprietinoşi.

— La dreapta ei intră Alexăndrel, al doilea fecior al Irimiei. Pe acea vreme coconul avea numai paisprezece ani. Era subţirel şi bălan, blând la înfăţişare ca răposatul voievod, şi purta cu gingăşie strălucitul strai leşesc. Îndată după ei, înaintară două din cele patru fete ale Elisabetei, cele mai tinere: Caterina şi Ana. Cea dintâi mai ales, de şi purta straiul mohorât al pribegiei, era de o frumuseţă nespusă; era maica ei, mlădie, fină, plină de focul tinereţii. Pentru ea se făcuse această primire regească, – şi-n preajma ei căta să se aşeze nobilul şi viteazul Samoil Corecki.

— Coribut, cu paşi grăbiţi ieşi înaintea Doamnei, se închină după toate regulele etichetei; se socoti fericit de cinstea ce i se făcea, – şi dându-i mâna o duse ş-o aşeză într-un jâlţ aurit.

Tudor şi Bârnova, fără să-şi dea sama pentru ce, erau mişcaţi. Femeia aceea mândră era soaţa Domnului moldovenesc; şi copiii aceia erau odraslele lui. Umblau în ţară străină pribegi şi despărechiaţi. Unul lipsea şi pierea la Nistru în valuri; altul pribeag; fetele celelalte, măritate după papistaşi, grăiau limbi străine în ţări depărtate. Erau goniţi din ţara lor, de şi cătră ea îi îndrepta cu îndârjire Doamna. Pentru aprigul ei dor de domnie se risipea sânge şi curgeau lacrimi. Cu toate acestea Bârnova, mai amestecat în luptele lăuntrice ale Moldovei, nu simţea în suflet ură. Iar Şoimaru parcă era străbătut de o mişcare de dragoste cătră copiii aşa de gingaşi, aşa de senini şi aşa de nefericiţi.

Cum se aşeză Doamna în scaunul ei, şi cum o împresurară şleahticii cei mari, – porni în odaia de alături o muzică lină de viori şi viole, întovărăşite de bătăile moi de strune ale harfei. Erau muzicanţi aleşi de la Varşovia, cântând pe instrumente cu forme ciudate, o melodie dulce şi subţire ca o tremurare de ape cristaline; ceva blând, ceva gingaş şi străin, – cum n-auziseră în viaţa lor asprii moldoveni.

— Acesta-i Corecki… zise deodată cineva lângă ei.

Viteazul leah care a cutreierat Moldova era un bărbat spătos de treizeci de ani, palid şi cu ochii mari, negri. Se înclina zâmbind asupra domniţei Ecaterina. Îi sărută mânuţa albă, apoi îşi ridică ochii de foc ş-o aţinti. Ea râdea sfioasă şi-şi ferea privirile, răspunzând ceva din vârful buzelor la o întrebare îndrăzneaţă.

Dar deodată viorile şi harfa conteniră şi Şoimaru se cutremură şi îngălbeni în colţul lui. Zărise lângă Doamnă şi lângă fetele Irimiei pe Magda Orheianului. Când venise? Pe unde se strecurase? Cum de nu băgase el de samă? Ea era. Avea zâmbetul ei copilăros şi ciudat, şi era cea mai frumoasă, singura lumină între toate luminile stinse.

Bârnova îşi simţi braţul strâns ca-ntr-un cleşte de fier.

— Ce este? întrebă el în şoaptă.

— Iat-o! îi suflă la ureche Tudor Şoimaru.

Sângele îi năvăli în faţă şi inima-i bufnea cu grabă în coşul pieptului.

O urmărea şi o sorbea cu ochii. O văzu depărtându-se câţiva paşi de grupul Doamnei şi trecând spre o perdea grea de postav care acoperea fereastra. Căuta cu privirile pe cineva. Apoi zâmbi şi-şi clătină capul cu o tremurare dulce, ştiută prea bine de Şoimaru. Bârnova apucă pumnul stâng al răzăşului şi-l strânse la rândul lui cu putere, căci spre Magda înainta zâmbitor un tânăr cu părul bălai şi buclat, cu ochii albaştri. Numai nasul drept şi bărbia adusă înainte arătau energie pe obrazul lui frumos. Purta un dolman uşor, aninat numai pe un umăr şi ţinut de un şnur de aur. Mănunchiul săbiei întoarse era bătut în pietre scumpe. Mâna rezemată pe sabie ţinea şi cuşma cu pană prinsă cu bumb de rubinuri care fulgerau roş.

Şoimaru îşi înăbuşi un gemăt. Închise ochii. Când îi deschise, văzu sânge. Totuşi avu puterea să întrebe cu linişte pe vecinul necunoscut care sta şi privea lângă el.

— Panie! rogu-te să nu te superi. Eu sunt străin şi nu cunosc lumea de aici. Ai putea să-mi spui, luminăţia ta, cine-i tânărul din dosul Doamnei, lângă perdea?…

— Acel care spune vorbe dulci fetei celei năltuţe?

— Da.

— Acela-i om de soi, e un nepot al Radzivililor: îl chiamă Pavel Minski. E litvan şi are moşii de nu le mai ştie marginile… Hm! vorba lui cu fata trebuie să aibă un înţeles… Am auzit eu zvonindu-se ceva… Fata e a unui boier moldovan. În adevăr, frumoasă, precum am auzit. Trebuie să fie om deştept şi şiret boierul acela, de vreme ce vrea să izbândească a avea un aşa ginere ales!…

Vecinul se trase înapoi. Şoimaru întoarse spre el o privire cruntă. Bârnova simţi că mâna pe care o ţinea tremură, – apoi se răsuci şi se smunci năprasnic din încătuşare. – „A venit clipa primejdiei!” cugetă ca-ntr-o fulgerare înţeleptul boier. Privi în juru-i: nu vedea nicăieri pe pan Nicolai Zubovski. Măsură depărtarea până la ieşire şi văzu că are de făcut zece paşi. Se trase mai aproape de uşa aceea care era scăparea la primejdie, – şi-şi căută alene şi nepăsător un loc îndămânos.

În vremea asta, ca şi cum nimic n-avea să se întâmple, urmărea cu ochii foarte liniştiţi pe tovarăşul său. Şoimaru îşi făcu greu loc cu coatele. Nu mai cerea iertare, nu mai asculta mormăirile şi înjurăturile care-i izbucneau pe urme.

El avea un singur scop: să se apropie de Magda. Când fu la doi paşi de ea, viorile şi violele începură iar…

Auzi glasul dulce al fetei Orheianului într-un uşor tril de râs:

— Îmi place… îmi place muzica, pan Minski!

— A, nu, zicea tânărul, mie nu-mi place, căci mă împiedică s-aud glasul tovarăşei mele!

Încet şi cu obrazul ca de piatră, Şoimaru se apropie şi atinse umărul, ca din nebăgare de samă, pe litvan.

— Mă rog, ce-nsemnează asta? întrebă şleahticul scurt, întorcând capul.

Magda, dând în această clipă cu ochii de răzăş, deschise gura şi ar fi slobozit un ţipăt, dacă uimirea nu i-ar fi fost aşa de cumplită. Părea împietrită, şi se făcu albă ca varul. Şoimaru se temu chiar o clipă că va cădea moartă la picioarele lui.

— O greşală, pan Minski, zise cu linişte oşteanul; am vrut să spun un singur cuvânt domniţei.

— Poftim!

— Un cuvânt tainic…

Litvanul privi nedumerit la Şoimaru – apoi la fată.

— Un cuvânt tainic? vorbi el cu dispreţ, şi-l privi din creştet în tălpi. Eu văd că domniţa nu răspunde. Nici nu te cunoaşte!…

Răzăşul se simţi umilit de privirea mândră a şleahticului, de înfăţişarea lui bogată, frumoasă şi sigură. Pentru întâia oară în viaţă se simţi mai mic lângă altul şi asta din pricină că judecător era o femeie care tăcea. – „De ce tace?” se gândea Tudor cu moartea în suflet.

O clipă ochii Magdei fulgerară spre el. I-au îndreptat o rugă? O rază de dragoste? O săgeată de nepăsare?

— Domniţă, zise litvanul, cine este domnul acesta?

— Nu-l cunosc!… răspunse cu glas dulce şi gingaş fata Orheianului.

Şoimaru nu-şi dădea sama că lângă el stătea poate un logodnic, şi încă unul din cei mai frumoşi şi mai bogaţi logodnici ai Lehiei. El primi ca o lovitură de măciucă în creştet răspunsul fetei, – şi tremurarea ei de pleoape i se păru clipire de fulger în furtună. În sufletul lui se răsfrângea aceeaşi fulgerare şi începea să bântuie vijelia. Pipăi mănunchiul paloşului, apoi strânse cu stânga jungherul lui Cantemir. Nu ştia ce face. Credea că stă în loc de-o veşnicie, şi nu trecuse decât o clipă de la răspunsul fetei.

— Când în faţa lui s-a aşezat ca un nour greu boierul Stroie? De unde a răsărit şi el?

— Minski întreba ceva şi-l arăta zâmbind cu bărbia lui adusă înainte. Iar Orheianu, râzând larg şi scoţându-şi burta în afară, striga cu nedumerire:

— Cu ce împrejurare pe la noi, pan Tudor? L-ai văzut, Magdă, pe dumnealui?…

— Domniţa, – se amestecă litvanul, nu cunoaşte pe acest străin.

— Nu-l cunoaşte? a! da! de unde să-l cunoască! strigă Orheianu rotind între cei trei o privire vicleană. Şi chiar dacă l-ar fi văzut undeva, de unde îşi mai poate aduce aminte? Şi nici nu înţeleg la urma urmei ce caută dumnealui aici, – căci eu îl ştiam căpitan în simbria Tomşei!…

După felul cum s-a ridicat de la locul ei Doamna Irimiei la acest cuvânt, – Bârnova înţelese că s-a prăbuşit sabia primejdiei asupra răzăşului.

— Atunci e un spion! rosti cu dispreţ litvanul, şi trase repede sabia.

Se iscă învălmăşeală, şi Simeon înţeleptul se alătură de uşorul uşii privind cu luare-aminte.

Viorile tăcură. Şoimaru îşi lăsă braţele în jos ca la o trudă mare. După vorbele înfrigurat şoptite ale Doamnei Elisabeta, Vladimir Coribut se întoarse şi strecură o poruncă fulgerătoare unuia dintre copiii de casă. Îndată, după o clipă, pătrunseră slujitorii îmbrăcaţi în roş ai nobilului, smunciră străinului de la şold paloşul şi-l luară între piepturi. Şoimaru abia avu vreme, c-o mişcare scurtă, să tragă sub chimir, la spate, jungherul. Era o mişcare de care nu-şi mai da socoteală, – căci în inimă i se abătuse disperarea morţii.