XVII.Un şleahtic subţire

După ce plecară înainte, fiind pe drum, în câmpie goală, Simeon Bârnova zise:

— Dar ştii, frate Tudore, că dragostea începe să te îndrepte la ţel?

— Ah! răspunse oşteanul, că n-am aripi, s-ajung mai repede unde s-au cuibărit Movileştii…

— Mai va, cuvântă Simeon, căci eu cred că tot la Liov avem să dăm de ei; şi până la Liov mai avem cale lungă!

— Dar cum plouă, cum plouă fără oprire! adăogi boierul scuturându-şi contăşul larg.

Caii mergeau acuma mai greu pe drumul desfundat; zările erau închise de pretutindeni în zăbranic. Cu toate acestea, Tudor era împăcat, căci putea intra înlăuntrul Lehiei neobservat. Dacă trecea în colo, cătră Galiţia, se chema că nu mai era om de margine, şi nici un ochi nu l-ar mai fi cercetat şi privegheat.

Dar drumul era anevoios şi prin sate găseau răscoală, – parcă vântul adusese veste despre ordia lui Cantemir bei.

Noaptea o petrecură la un gospodar rutean, la o margine de sat. Tot ploua, – şi, la cina întinsă pe măsuţa scundă cu trei picioare, omul, mirosind a ploaie ş-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui.

— Toată ziua am muncit azi, boieri dumneavoastră; am pus la loc adăpostit pânea pe care am izbutit s-o strâng în vara asta. La noi, poate nu ştiu luminăţiile voastre, e tare greu. Stăpânul nostru de-aici e bun şi ne împăcăm cu el, dar ne strică prea mult zilele cu vânătoarea, cu clăcile şi cu podvezile… Ce să faci? Nu vă supăraţi, căci văd că şi dumneavoastră veţi fi fiind boieri… E adevărat că şi magnaţii trebuie să trăiască şi să petreacă pe lumea asta, dar se cade să poată răsufla şi nişte bieţi oameni, mişei şi proşti cum suntem noi!

— Acuma dacă dau peste noi necredincioşii, cum au mai călcat pe părinţii noştri în zilele cele vechi, – ce facem? E adevărat că stăpânii trebuie să se îngrijească, să strângă oşti şi să ne deie arme… Dar eu ştiu? Nu vă supăraţi, dar domnii noştri anul acesta nu-ma-n bencheturi şi-n petreceri o duc…

Aducându-le căniţi cu mied şi ospătându-i din sărăcia lui, omul spunea că-l chiamă Maftei, că are muiere şi şase copii numai ca ulcelele. Se scărpina la ceafă, vorbind de năcazuri, şi se îngrijea de ziua de mâne, – care totdeauna vine c-o picătură de amărăciune pentru omul cel umilit!

Tudor îl asculta cu luare-aminte şi-i aţâţa sporul la vorbă. Apoi îl cercă cu câteva întrebări şi putu să afle ceva nedesluşit despre trecerea unor boieri străluciţi pe drumul cel mare de la marginea satului.

— Am auzit că voievodul nostru, pan Potocki, lămurea ţăranul, a fost înfrânt de turci în pământul moldovenilor şi chiar l-au prins… Iar şleahticii care au trecut erau dintre tovarăşii lui… Dar nu era supăraţi… urmă cu oarecare uimire Maftei; nu! şăguiau şi se veseleau, cum i-i dat boierului când umblă la drum cu muieri şi copile…

— Vra să zică erau cu ei şi femei?

— Erau, da, – şi-ncă mândre groaznic! şi-mbrăcate numa’ cu matasă şi cu aur…

Tudor tăcu. Deci era pe drumul cel bun! Omul iar îşi începu tânguirile lui, scărpinându-se în cap, ca cel ce era aşa de năcăjit, dar acuma-l asculta numai Bârnova, căci oşteanul îşi repezea gândul cu dorul înainte, departe.

A doua zi soarele le luci în dreapta printre nouri încreţiţi, – şi parcă umblau printr-o ţară nouă sub lucirile lui. Urmau un drum mai larg, pe malul unei ape care se chema Podoreza. Grăbeau cătră Ianev, târg întemeiat, cu iarmaroace multe la sărbătorile împărăteşti, într-o parte a Lehiei, pe care Şoimaru începea s-o cunoască. Un vânt subţire zbicea pământul, – şi popasul de amiază i se păru lung răzăşului.

— Trebuie să plecăm, grăi el; azi numaidecât vreau să ajung la târg!

În soarele după-amiezii, cei doi tovarăşi se încrucişau cu oamenii care umblau la treburile şi nevoile lor.

— Aici e ţinutul mai aşezat… – băgă de samă Simeon Bârnova.

Iar întâmplarea, care e cel mai bun prietin şi învăţător câteodată, – le scoase în cale ştirea care urma să frământe până în măruntaie pe Tudor Şoimaru.

Coteau pe lângă o costişă trăgănată. În fund, în văi, lucea un iaz. Dincolo, se ridica la deal o pădure. La poalele pădurii şi la marginea iazului, departe încă, se înălţa o curte boierească albă, împresurată de plopi subţiri. Era o curte de boiernaş sărac, ori holtei: căci era clădită numai c-un singur rând şi părea a fi din bârne şi lipitură de lut. Satul de colibe zbârlite era grămădit dincolo, într-o râpă. Pe întinderi munceau oameni: treierau cu cai şi tăvălugi de piatră clăi mari de orz.

În stânga, cum mergeau ei în trap întins, – deodată zăriră un vânător. Era călare pe un roib mărunt şi venea cătră drum urmat de servul său, tot călare, pe-o mârţoagă slabă.

— Acesta trebuie să fie stăpânul curţii ş-al moşiei… zise Simeon Bârnova. Are să ne oprească în loc…

— N-avem vreme, n-avem vreme! răspunse neprietinos răzăşul.

— Cu toate acestea îţi spun c-are să ne oprească şi nu ne putem împotrivi. Poate găsim în el chiar un prietin!

Tudor Şoimaru mormăia nemulţămit, – când boierul care suia costişa spre ei îi chiui cu voie-bună.

— Ehei! prietinilor dragi, aşteptaţi-mă puţintel…

— Na! asta-i beleaua! gemu răzăşul scuipând cu ciudă într-o parte.

Dar n-avea ce face. Opri Bârnova, opri şi el, – şi se întoarseră spre cel ce venea. Era un om uscat, cu ochi arzători, îmbrăcat simplu, cu straie mohorâte. În cap purta o pălărie mare de paie, largă şi pleoştită ca un clopot, cum poartă şi azi în vremea verii ţăranii Mazoviei. Cu stânga strângea dârlogii căluţului, iar dreapta o ţinea ridicată la înălţimea pieptului şi ţapănă: pe pumn sta neclintit şi drept eretele, cu care boierul ieşise la vânătoare. Înaintea calului umblau cu boturile în pământ doi prepelicari cu pete albe şi cărămizii.

Străinul era ca la trei sute de paşi depărtare, pe mirişte, şi dintrodată struni frâul şi privi cu fală şi mândrie spre cei doi drumeţi opriţi cu slujitorii lor în şosea. Întoarse capul şi spuse un cuvânt servului care sta umilit şi trenţeros pe gloaba lui, împodobit cu straiele cele mai vechi şi cu şapca cea mai soioasă a stăpânului său. Când întoarse iar capul spre ei, cei doi tovarăşi înţeleseră lămurit că leahul doreşte să le arate vrednicia eretelui. Într-adevăr, servul sări de pe cal şi despărţi cu grabă cânii împărechiaţi la acelaşi lanţug. Îi aţâţă cu vorba stăpânul, – şi amândoi porniră prin mirişte adulmecând şi mişcându-şi cozile drepte. Curând unul căzu în oprire, neclintit şi c-un picior întors în laturi. Stăpânul locului făcu două copce cu calul, se opri scurt şi ţipă ascuţit un cuvânt de poruncă. Cânele zvâcni înainte şi prepeliţa sări în aer şi porni sfârâind în zbor, la înălţimea omului. Vânătorul, cu vioiciune înălţă braţul, – şi paserea de pradă, fâlfâind repede şi mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni ca o săgeată într-un zbor drept şi şuierător. Ajunse prepeliţa, o rupse din zbor cu căngile şi se întoarse lin la vânător. Leahul îşi înălţă pălăria de paie în semn de salutare; cei doi tovarăşi crezură de cuviinţă să se închine şi ei în acelaşi fel; şi, când vânătorul ajunse la drum, se găsiră buni prietini.

— Eu sunt Nicolai Zubovski… le zise uşor şi în chip firesc vânătorul. Trebuie să fi auzit dumneavoastră de mine, căci nimeni n-are câni ca mine şi erete ca al meu… Mă costă o avere! adăogi el cu fală, înălţând spre ei braţul cu eretele.

Tudor şi Bârnova se înclinară, cu ochii plini de admiraţie neprefăcută.

— Dumneavoastră cine sunteţi? grăi iar Nicolai Zubovski. Trebuie să fiţi din părţile Chievului, căci nu vă cunosc. Altfel eu sunt prietin şi rudă cu toată Podolia, Sandomirul şi Pocuţia… Noi suntem casă veche!…

De ce trebuiau să fie numaidecât din părţile Chievului, Şoimaru nu-şi dădu socoteală; însă nu găsi nici o pricină de împotrivire.

— Aşa este, pan Zubovski, răspunse el; de unde ai gâcit? Suntem într-adevăr din părţile Chievului.

— Şi pot avea cinstea să ştiu numele domniilor voastre? întrebă boierul.

— Da! se grăbi să se amestece Simeon. Suntem doi fraţi din neamul Barnovski. Eu sunt Simeon şi pe fratele meu îl chiamă Tudor.

— Sunt nesfârşit de fericit! grăi cu o politeţă aleasă leahul.

Tudor îl privea nerăbdător, cu toate acestea nu putea să plece mai departe fără schimb de vorbe, ceremonii şi vederi politice, şi fără a cinsti un pahar de vin: asta o înţelegea din privirea veselă şi faţa deschisă a lui pan Nicolai Zubovski şi din grozava lui mâncărime de limbă. Crezu că-i mai nimerit să se plece fatalităţii, – şi se gândi să facă o plăcere acestui prietin cu sila, admirându-i cu foc eretele.

Într-adevăr, pan Zubovski, lovit în cea mai delicată slăbiciune, îl privi c-o neţărmurită recunoştinţă.

— Eretele meu! zise el. Văd eu că dumneata, pan Tudor, eşti cunoscător… Acest erete, pe care-l chiamă Ali, e o pasere măiastră. Ştiţi câţi ani l-am învăţat? Doi ani, domnilor, în fiecare zi!

— Şi ştiţi de unde mi-a fost adus?

— Domnilor, acest erete a fost furat, ca să zic aşa, pe când se învăţa la zbor, de la hanul Crâmului! Şi ştiţi cât mă costă?…

Se opri la această întrebare şi aşteptă rece şi nepăsător. Tudor şi Simeon nu ştiau cât costă; mărturisiră asta cu sinceritate.

— Domnilor mei, mă costă o avere! declară cu pătrundere pan Zubovski. Dumneavoastră, dacă sunteţi în adevăr cunoscători, trebuie să băgaţi de samă, şi chiar vă rog să băgaţi de samă, că Ali are cap lat, ciocul bine întors şi ghiare negre!

— Aşa este! grăi cu mirare Tudor.

— Acuma veţi înţelege ce fel de om sunt eu! sfârşi leahul. Eu sunt un om care petrec vara pe pământurile mele şi am o singură patimă: vânătoarea. Iar iarna petrec la Liov ori la Varşovia, – unde pot să spun că mi-am ruinat tinereţile! Eu, domnilor, nici nu m-am însurat şi nici n-am să mă-nsor, căci din pricina vânătorilor, a chefurilor şi a mazurcei, mi-a rămas fruntea cam pleşuvă!…

Râzând, domnul Zubovski îşi dădu pe ceafă pălăria şi arătă o frunte naltă, care, se prelungea într-un început de chelie.

Simeon prinse a râde cu voie-bună.

— Oi, pan Zubovski, strigă el, fii vesel şi petrece, – căci învăţătura cea din veacuri spune că pulbere suntem şi-n pulbere ne vom întoarce!

— Aşa? strigă şleahticul strângându-i mâna. Tot astfel mi-am zis şi eu, – şi rosti fraza cu măreţie în latineşte: Pulvis es! Ce mult mă bucur, domnilor mei, adăogi el, că am să vă ospătez şi am să vă cinstesc cu vinul meu. Căci trebuie să ştiţi că în pivniţa mea se găseşte cel mai bun vin al Lehiei: Tokay din vremea craiului Sigismund!

După acest modest cuvânt se grăbi să poftească pe drumeţi în castelul său.

— Am să vă fac cinstea, grăi el, să vă dau la masă şi prepeliţi, pe care azi cu eretele meu le-am vânat pentru înălţimea, sa Vladimir Coribut, marele sfetnic al regelui nostru…

— Aşa? întrebă pătruns de uimire Bârnova.

— Da, precum vă spun. Mini le primeşte prin servul acesta al meu. Iar mâne-sară, dacă Isus şi Maica Precistă ne vor ajuta, mă voi înfăţişa şi eu în strai de gală la masa cea aleasă şi la serbarea care se dă în palatul lui de la Ianev, unde a venit să petreacă puţină vreme şi să aşeze pacea între magnaţi…

— Cum se poate?

— Da, şi mi-a făcut cinstea să mă poftească şi pe mine. Are pentru mine o deosebită prietinie pan Vladimir Coribut. E vorba să se puie la cale o unire a lui Samoil Corecki cu domniţa Ecaterina a răsposatului Irimia, prinţul moldovenesc!

Tudor Şoimaru tresări ca izbit în piept pe calul lui şi obrazul deodată i se lumină. Bârnova îi aruncă o privire plină de înţelesuri.

— Cum se poate, nobile domn? întrebă el cu prefăcută mirare. După ştiinţele mele, curtea doamnei Elisabeta Movilovna, care a fugit din Moldova după războiul cu necredincioşii şi cu Tomşa, a trecut spre Liov.

— Da, aşa este, precum spui, încuviinţă cu obişnuita-i siguranţă pan Zubovski; însă trebuie să vă mai spun că pe drum s-a întâlnit doamna lui Movilă cu pan Vladimir. Ei sunt rudenii destul de apropiate, cum veţi fi ştiind; şi-ndată au pus la cale ceva în privinţa domniţei şi a lui Pan Samoil, care venea cu armele şi oamenii lui în tovărăşia nobilului nostru prietin Coribut! Deci au poposit cu toţii la Ianev, – şi acolo va trebui să mă înfăţişez şi eu mâni.

În faţa acestei descoperiri neaşteptate, rămăşiţa de îndârjire a lui Tudor Şoimaru pieri ca printr-un farmec. Deodată limba lui se înmulţi şi găsi complimente pentru toate câte împresurau şi priveau pe domnia sa domnul Nicolai Zubovski. Bârnova spori şi el această tămâie de cuvinte. Şi şleahticul, fericit de noua prietinie care-i aducea atâtea drepte şi cuvenite laude, – Îşi înălţă pieptul în şa şi se jură pe toţi cuvioşii sfinţi ai calendarului, că el înţelege să găzduiască şi să ospăteze asemenea prietini într-un chip regesc şi vrednic de strămoşii lui!

Deci porniră cu toţii însufleţiţi şi veseli, spre curtea împresurată de plopi subţiri, – unde ajungând, Zubovski întinse braţul drept şi-i pofti ceremonios şi cu dragoste:

— Poftiţi, nobilii mei prietini, în această colibă a liniştii mele!