XXI.Când se întoarce puiul la cuib

Cantemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei, până ce dădură cele dintâi îngheţuri ale iernii. Bârnova şi Tudor Şoimaru se despărţiră cu mult mai devreme de el; pe cel dintâi îl chema Vodă Tomşa la Iaşi, ridicându-l în boierie, iar răzăşul se trase la cuibul de pe Râuţ, ca un vultur rănit.

Toate ale vieţii lui, tinereţa zburdalnică pe tărâmurile Apusului, bătăliile şi faima ostăşiei, şi furtunoasa lui dragoste, toate fuseseră pulberi la vânt: cu nimica nu rămânea! Deci îşi plecă întunecos fruntea pe umărul bătrânului Mihu şi-i zise, intrând în săraca lui gospodărie:

— Uncheşule Mihu, curând vom merge la Domnie pentru dreptatea noastră. Până atunci am venit să mă odihnesc de rănile şi durerile mele!

Bătrânul îl sărută pe frunte şi nu-l întrebă deocamdată nimic. Îl lăsă trei zile, îl lăsă o săptămână în chilia lui, ca-ntr-un întuneric, după aceea îl apucă de mână şi-l trase afară, în livada din coasta casei.

— Băiete, îi zise, aşezându-l alăturea de el pe un scaun de stejar. Ieşi la lumină şi priveşte soarele cu lucire de toamnă… Eu cunosc oamenii. Tu ai avut copile, un năcaz de dragoste…

Şoimaru nu răspunse nimic.

— În adevăr, porni iar bătrânul, tu ai fost un pribeag şi neamurile nu le-ai cunoscut. Noi ţi-am fost şi-ţi suntem poate încă străini. Dar cât ai petrecut tânăr, ai fost ca mânzul cel sălbatic şi neştiutor. Acuma, la cele dintâi dureri, trebuie să simţeşti şi tu că omul nu poate trăi singuratic pe pământ.

— Vă am pe dumneavoastră… rosti cu greutate Şoimaru.

— Tu vorbeşti din vârful buzelor, nu din inimă, îi răspunse Mihu zâmbind; dar aşa este! Ş-un fir de iarbă îşi are rădăcina lui. Tu nici nu bănuieşti câte legături ai în pământul acesta pe care-l calci. Noi avem sub brazdă, în ţărâna neagră, mai mulţi Şoimăreşti decât cei care trăiesc astăzi. Bunii şi străbunii noştri toţi sunt dedesubt, – şi dacă ai venit la pământul tău, să ştii că mâna cea fără greş a lui Dumnezeu te-a îndreptat!…

Căpitanul Tudor ridică ochii şi văzu într-o pânză de lacrimi privirile aspre ale moşneagului.

— Ce braţ de criţă şi ce suflet neîntinat ai tu, copilule! Eu te-am înţeles dintr-o privire, când te-ai arătat între noi întâia oară. Dar tot atunci am înţeles că încă nu eşti al nostru. O furtună te sufla pe alte căi. Dar eu ştiam c-ai să te întorci!

Bătrânul Mihu oftă şi-i apucă mâna dreaptă între palmele lui.

— Singuratic şi mâhnit, urmă el, să ştii că am trăit eu pe lume! Eu nu m-am însoţit cu nimeni şi copii n-am avut. De-aceea Dumnezeu te-a trimes la mine, ca să fii braţul meu! Îţi aduci tu aminte din pruncie de codrii noştri, şi de apele noastre, şi de turmele pe nesfârşite imaşuri?…

— Îmi aduc aminte… răspunse încet Şoimaru.

— Toate au fost câştigate cu sânge vitejesc de Şoimaru cel bătrân şi de cei patru feciori ai lui, acu două sute şi mai bine de ani, în domnia lui Alexandru-Vodă cel Bun! Noi avem uric de la el, cu pecete domnească, ş-avem întărituri de la Ştefan cel Bătrân şi de la Vodă Rareş, de când stăpâneam şi peste tătarii din Bugeac… Tu nu te-ai gândit niciodată la toţi câţi au trăit înaintea noastră?… Nu te-ai gândit. Erai un copil, şi erai un străin…

— Aş mai vrea să văd mormântul tatei… răspunse Tudor of tind.

Deodată îşi simţi şi el glasul mişcat ca al uncheşului Mihu. Şi un timp tăcură amândoi, fără să se privească, cu ochii aţintiţi în lumina de toamnă. Se cernea o linişte dulce din cer, printre frunzişurile merilor, şi albinele bâzâiau moale în prisaca de-aproape. Fluiera în guşă o mierlă, într-un nuc cu frunză arsă de brumărel. Şi se vedeau departe câmpii în ceaţă; şi-n altă parte păduri pe coastele cărora parcă alergaseră suflări înflăcărate. Satul, cu casele răzăşilor curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. Într-un ochi de verdeaţă sclipea crucea bisericii: acolo, subt ea, era şi ţintirimul, cu mormântul părintesc!

În sufletul oşteanului pătrundea pe furiş un simţimânt necunoscut. Deodată îi apăru în amintire icoana unui bărbat trist, cu faţa prelungă, – acela era tatăl lui; şi văzu şi ochii albaştri şi duioşi ai mamei care l-a strâns la sân şi l-a legănat şi i-a murmurat cântarea moale a leagănului. Fusese departe şi se trezea în pământul prunciei, fusese străin ş-acuma deodată privea cu ochii îmblânziţi la uncheşul Mihu, pe care-l cunoştea.

Şi c-un glas care lui Tudor i se părea că-i intră în inimă, bătrânul răzăş din neamul Şoimarului începu a pomeni de bătrâni, fiecare unde a sălăşluit, şi de feciorii bătrânilor, care lui i-au fost strămoşi, – şi de toţi cei vechi care dorm sub cruci în ţintirim. Şi de pământuri vorbea, cărora el tot „bătrâni” le spunea – şi le împărţea şi le arăta pe fiecare, întinzând mâna în toate părţile zării; şi înşira nume de oameni din neamul lor. Pe urmă tăcu şi privi cu luare-aminte spre nepot.

Tudor oftă iar. Soarele de toamnă era prietinos şi mângâietor.

— Şi dintrodată, fără să-şi dea samă cum, simţi nevoia să-şi descarce sufletul cătră bătrânul Mihu. Şi-i spuse simplu, în puţine cuvinte, cum a avut o dragoste care i-a rănit inima, şi dragostea aceea întâmplarea şi Dumnezeu au voit să fie chiar fata Orheianului.

— Dar m-a călcat şi m-a umilit, uncheşule… grăi el cu glas greu.

Bătrânul îl privi şi clătină din cap. Îl întrebă când a cunoscut pe fată, şi când s-a întors de cătră ea. Apoi stătu tăcut vreme multă, cugetând. Iar când soarele era aproape de zare şi toaca începu a bate în turnul bisericii, se sculă şi zise lui Tudor:

— Scoală, copilule, să mergem la biserică… Astăzi avem slujbă pentru sufletele morţilor…

Tudor se sculă în picioare, îşi strânse chimirul şi-şi trase dinainte jungherul argintat. Privi în juru-i; îşi coborî ochii spre uncheşul pitic de lângă el. Moşneagul tăcea, cu ochii lui pătrunzători şi cu barba-i tuşinată: părea că ascultă cântarea gravă a clopotului din turn, care se revărsa tremurând în întinderi.

— Când eram noi stăpâni pe toate pământurile noastre, grăi el rar, – apoi clopotul acesta nu se auzea de la hotarele moşiei… Haide să mergem!…

Ieşiră în drum şi apucară spre biserică. Răzăşii ceilalţi avuseseră cuvânt de la Mihu, căci se întorseseră mai devreme de la treburi şi acuma ieşeau şi ei la rugăciune. Lăsară pe Tudor să treacă înainte; tăceau; şi când conteni clopotul, rămaseră sunând pe drum numai ciubotele lor de piele roşă, cu turetcile răsfrânte.

— Ei pe tine te-au aşteptat ca pe Domnul Hristos! îi şopti Mihu, ridicând ochi sclipitori. Şi Tudor simţi suindu-i-se în creştet un fior de semeţie.