XX.Visurile lui pan Coribut

În sala de petrecere se făcu o tăcere ciudată. Oaspeţii se uitau unii la alţii, aşteptând o lămurire, presimţind ceva grav. Pan Vladimir Coribut se întoarse de cătră uşă şi dădu câteva desluşiri Doamnei Elisabeta:

— Spionul va fi pus la oprire şi mâni îl vom cerceta… sfârşi el.

Atunci unul din cei mai mari boieri moldoveni din suita Doamnei, vornicul Nistor Ureche, om nalt cu ochii vii, cărunt şi bărbos, – se apropie aducând de braţ pe Orheianu.

— Se pare că vom descoperi lesne cheia întâmplării, luminată Doamnă, cuvântă el, c-o voce groasă, rară şi adâncă. Şi se întoarse şi spre Coribut, cu care era prietin: Pan Vladimir, ascultă şi dumneata! Ştiţi ce spune dumnealui jupân Stroie Orheianu? Din vorba lui m-am lămurit deplin…

Stroie îşi făcu loc, cu trupul lui mare, înclinându-şi pletele lucitoare spre Doamna Irimiei.

— Iată despre ce-i vorba, măria ta, grăi el. Într-o împrejurare oarecare, după lupta cu vicleanul Tomşa şi cu păgânii, am văzut pe acel oştean în tovărăşia lui Cantemir…

— Se poate? zise Coribut înălţând sprâncenele.

— Pre cinstea mea, măria ta, şi domnii mei! adăogi grabnic Orheianu. N-am putut atunci să le arăt mânia şi dispreţul meu, căci eram la o strâmtoare, dar i-am cunoscut, ş-a trebuit să-i sufăr, măria ta şi domnii mei, de şi eram dezgustat ş-aş fi vrut mai degrabă să-i văd înălţaţi în furci!…

Nimeni n-avea vreme să întrebe de amănunţimi pe pan Orheianu. Toţi ridicară capetele şi-şi aţintiră ochii asupra vornicului Nistor, căci glasul lui greu răspundea parcă bănuielii tuturor:

— Eu socotesc, vorbi el, că spionul a venit cu rost între noi. Cantemir, după cât ştiţi cu toţii, a trecut hotarul şi pradă cu nohaii lui. Ce caută aici un oştean în leafă la Tomşa şi legat cu beiul din Bugeac?…

Toţi tăcură. Doamna Irimiei avu o înfiorare şi privi spre coconul Alexandru. Ochii ei spuneau limpede teama pentru viaţa lui. Cei din jur înţeleseră această privire dureroasă. Coribut zise cu tărie:

— Doamnă, îl voi cerceta eu singur…

Iar jupân Stroie pufni şi privi c-o mândrie îndreptăţită în jur, căci toţi trebuiau să înţeleagă că dumnealui era cel care scăpase de aşa grozavă primejdie adunarea. Magda se apropiase şi ea şi îngenunchiase lângă văduva Irimiei; era acuma rumenită de sângele care-i zbucnise în faţă, ochii îi erau însufleţiţi şi se strecurau des spre frumosul şi falnicul Minski: parcă el o scăpase teafără dintr-o cumpănă mare. Aşa părea mai frumoasă, şi tânărul litvan simţi nebunia în sânge, pentru ochii aceia ca două flori stranii. Numai domnul Zubovski nu se găsea nicăieri. O fericită rânduială a zeilor îl făcuse să se despartă de cum intrase în sală de oaspeţii lui din părţile Chievului, pentru care, treaz şi teafăr, nu mai avea admiraţia şi dragostea ce i le insuflase vinul contimporan cu craiul Sigismund; aproape nimeni nu-l văzuse în tovărăşia lor. Totuşi era prudent să fie cât mai departe de o afacere aşa de gravă şi de neplăcută, care-i arăta cât de înşelătoare sunt feţele şi cât de duşmane şi de trădătoare inimile omeneşti! Prilej de jalnice tânguiri în castelul lui singuratic dintre plopi!

Când văzu că slujitorii cu livrele roşe au cuprins pe Tudor şi i-au smuls sabia, înţeleptul Simeon se năpusti pe uşă şi pe scările de piatră. Doi copii de casă coborau şi ei odată cu el, strigând cătră cineva pe care-l chema Onesim că stăpânul porunceşte oştenilor de pază să vie să ridice şi să puie în lanţuri pe un spion prins în palat. – „Stroie Orheianu nu m-a zărit, se gândea boierul; pan Zubovski sunt încredinţat că nu va sufla un cuvânt; cată să mă pun la adăpost şi să văd ce-i de făcut…” Prin învălmăşeala care se iscase pe scara largă de piatră, coborî, şi jos dădu cu ochii de Lie şi de Ilun.

— Servul lui Cantemir, cu ochii lui mici ca de păcură, înţelese slova care era scrisă pe obrazul lui Simeon Bârnova. Lie întrebă şi el bănuitor:

— L-au prins? El e spionul de care a venit zvon de sus?

— Da; tăceţi; staţi liniştiţi la o parte…

Haiducii leşeşti sosiră cu paşi grăbiţi sunându-şi pintenii şi şpăngile. Iar pe scări, strâns ţinut ca o fiară primejdioasă, coborî între slujitori căpitanul Tudor. Fruntea lui goală şi fierbinte fu izbită de răcoarea nopţii; armele sunară în juru-i; cătuşele îi prinseră braţele. Atunci, ca printr-un farmec, se desmetici; şi omul aspru care era în el, bătut de atâtea focuri şi primejdii, se deşteptă. Era prins într-o capcană, era la o mare primejdie. Începu să se liniştească, – trebuia să se gândească fără preget la scăpare!

— Deodată înţelese limpede ce s-a întâmplat. Şi gândul lui izbit şi amorţit, atunci, acolo, lângă Magda, deodată se răsucea şi sclipea: ah! acuma îi veneau în minte o mulţime de vorbe pe care ar fi trebuit să le rostească, vorbe ascuţite de mândrie cătră nobilul litvan, cuvinte amare cătră fata Orheianului, pentru dragostea lui călcată în picioare… Hm! ar fi putut să-i amintească şi de Vasca vătămanul zdrobit pentru ea, – şi-ar fi putut s-o facă să înţeleagă, rânjindu-i, că pentru dragostea ei are şi el soarta cazacului… Dar ar fi putut-o privi adânc în ochi, şi-n luminile lui ea ar fi văzut desluşit icoana celei mai arzătoare clipe din viaţa lui de oştean, – când erau amândoi, alături, pe iarba poienii, şi susura uşor pădurea în juru-le! Toate le-ar fi putut face, toate-i veneau acuma limpede, ş-atuncea, în faţa ei, rămăsese zdrobit şi neputincios!

Privi lanţurile de la mâni, se uită la chipurile haiducilor leşi, care-l luaseră între şpăngi. Pe lângă haiduci mai erau şi boiernaşi, slujitori ai lui Coribut, – şi tresări, zărind la lumina unei facle cum umblă cu linişte între aceştia Ilun, tătarul lui Cantemir. Atunci îşi înăbuşi cu desăvârşire turbarea şi gândurile, şi mintea-i rămase limpede şi atentă; căci pentru un om ca el acuma viaţa avea un preţ nemărginit; împrejurarea voia să i-o scurteze, el deci trebuia să lupte cu îndârjire, să iasă deasupra!

În palat petrecerea nu se prelungi mult: Doamna Elisabeta era neliniştită, şi şleahticii auziseră un nume care începea să fie groaznic şi aveau vedenia ticăloşiilor şi prădăciunilor tătărăşti.

— Domnilor, zicea pan Vladimir Coribut, întâmplarea din această sară, de şi a fost foarte displăcută, a fost binevenită: căci ea ne-a amintit că avem o datorie de împlinit faţă de patria noastră. Fierul şi focul nohailor au intrat în pământurile de la margine. Nenorocirea se poate întinde. Vă rog să aveţi în vedere, înainte de toate, interesul demnităţii noastre şi neştirbirea vechii şi glorioasei noastre Polonii!… De mâni să adunăm oşti şi să zdrobim pe duşman!…

Nobilii, uşor de aprins, se strânseră în juru-i cu ochii licăritori şi jurară pieirea nohailor; cu mâna pe străjile săbiilor, făgăduiră ridicarea lor ş-a căzăcimii. Iar Coribut, care a fost totdeauna legat cu Movileştii şi era şi cuscru Doamnei, – se apropie mişcat de scaunul Elisabetei ş-o mângâie c-un cuvânt cavaleresc:

— Înaintea domniei tale se vor pune piepturile nobililor Poloniei!…

— Mulţămesc, pan Vladimir, răspunse văduva aţintindu-l cu privirea-i ageră. Totdeauna am găsit scăpare şi scut în Republică. Totdeauna în acest pământ, care pot zice că e patria mea ş-a copiilor mei, – am găsit ajutor de braţe tari pentru dobândirea drepturilor asupra Moldovei!

Coribut tăcu şi se înclină. Elisabeta totdeauna găsea un sprijin în numeroasa ei înrudire leşască, – însă Craiul voia pace cu Padişahul, şi nu se cădea ca un sfetnic, faţă de toată lumea, să facă un legământ prea vădit. Totuşi isteaţa văduvă a lui Movilă aceasta voia. La închinarea mută a lui Coribut, îşi strânse buza de sus între dinţi, zâmbi cu graţie, privind în juru-i, şi se ridică de la locul ei.

După ce Doamna, domniţele şi coconul se retraseră, adunarea se sparse, nu fără multă vorbă şi făgăduieli războinice. Elisabeta trimise căpitanului gardei franţuzeşti pe care o avea în leafă cuvânt de plecare la Liov a doua zi în zori. Iar Vladimir Coribut, gânditor, în odaia lui, pe când se lăsa alene dezbrăcat de servi, îşi aminti că are de îndeplinit o cercetare.

— Voi supune la caznă pe spion mâni dimineaţă, murmură el. Iar mâni, ziua toată, am destulă vreme să-l spânzur!

Era trudit şi oftă greu, mulţămit că putuse să-şi amintească şi de asta între încurcatele lui treburi şi izbutise a lua o hotărâre. Se lăsă îmbrăcat în halat, îşi lăsă capul pleşuv să fie învălit în scufă şi se întinse c-un gemăt de mulţămire în patu-i cu polog. În lumina celor două lumânări de ceară care ardeau pe măsuţa de lângă căpătâi, – deschise, cum îi era obiceiul totdeauna înaintea somnului, una din cărţile latineşti, cu scoarţe tari, care nu-l părăseau niciodată; căci nobilul era om cărturar, spirit rafinat şi prietin cu învăţaţii de la şcolile cele mari din scaunul crăiei leşeşti.

Cetea pentru a nu ştiu câtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus-Iulius Iuvenalis. Zâmbea înălţând sprâncenele, cuprins de un fel de bucurie lăuntrică, văzând cum descopere în stihurile bătrânului poet asemănări cu începuturile de putreziciune a Republicii. Nobilime crudă şi coruptă, cugeta el, iată-te descrisă de stilul lui Iuvenal, – iată, te văd în senatorii lui, în acei patres-conscripti burtoşi şi beţivani, care, în loc de interesele dureroase ale patriei, dezbat cu gravitate asupra celui mai bun şi mai gustos sos al unui peşte de mare! Puţini sunt astăzi bărbaţii care se pot mândri că-şi închină viaţa toată binelui public… Şi zâmbind, pan Vladimir Coribut uita micile lui scăderi, înălţându-se pe aripa fulgerătoare a poetului roman.

Era târziu tare după miezul nopţii, şi luminările de ceară verzie de Veneţia se topiseră până la jumătate. Şleahticul scăpase cartea pe învălitoarea uşoară de păr de cămilă, – şi intra în plăcerile celui dintâi somn, când, în curtea palatului, izbucni o larmă năprasnică şi sunară arme. Bătrânul lui serv mazur intră somnoros şi poticnindu-se la prag. Îşi freca ochii şi bâlbâia.

— Ce este? strigă Coribut ridicându-se în aşternut. Cum de nu pot ceti în linişte?

— Înălţime! răcni servul cu braţele întinse. Vin tătarii!

Ce se-ntâmplase? Nobilul şleahtic sări desculţ şi gol din aşternutul său şi zvârli într-un colţ satirele lui Iuvenal.

Cum au îndrăznit necredincioşii să s-avânte aşa de departe? Cum de n-a sosit nici o ştire mai din vreme? Nu s-a văzut mai întâi lumina incendiilor din satele cazacilor ş-a prostimii? Nobilii şi oştenii din Ianev n-au sărit ca să apere pe Domnul lor şi onoarea Lehiei?

— Au pus păgânii foc târgului? urlă el cătră servul mazur.

— Nu ştiu, înălţime; aşa am auzit strigând jos şi pe uliţi că vin nohaii…

Servul nu era prea înfricoşat, însă era fără straie pe el şi zbârlit.

— Cum de îndrăzneşti să te înfăţişezi astfel înaintea mea, păcătosule? strigă cu glas mare, deodată mâniat, nobilul. Piei dinainte-mi, spurcatule; du-te şi vezi ce este! Nu vine nimeni să-mi deie o ştire adevărată?…

Mazurul se poticni îndărăt şi dispăru în întunecime, iar şleahticul văzu că şi el era într-o stare foarte apropiată de aceea a moşului Adam, căci îi căzuse scufa şi i se desfăcuse halatul. Se gândea să se îmbrace repede, căuta o armă, voia în orice caz să fie găsit c-o înfăţişare ceva mai războinică. Aştepta necontenit să intre cineva pe uşă, căci larma de jos nu mai contenea. Dar nu venea nimeni şi zvonul încet-încet se potoli.

Atunci, mâniat, magnatul sună clopotul de argint, ceru straiele, porunci să se scoale toată lumea şi ieşi îmbrăcat să vadă, cu ochii lui, cărei prostii, cărei fapte necugetate se datora neliniştea nopţii lui. Servii îl gătiră; – îl simţeau mânios şi umblau în juru-i cu o îngrijorată repeziciune.

Dar de mânia lui şi de răcnetele şi de bătăile lui din picior, şi de pedepsele cu biciul pe care le orândui gardienilor şi străjilor, – cei cinci fugari care grăbeau spre Nistru pe cai hodiniţi, prin lumina zorilor, nu puteau avea ştire. Ei numai îşi închipuiau că după larmă şi cercetări de ceasuri, – măria sa îşi va revărsa tot puhoiul mâniei; şi, când va afla care a fost adevărata noimă a zvonului despre năvălirea nohailor, va fi prea târziu ca să repeadă gonaşi. De altminteri goana unor călăreţi puţini şi singuratici spre ţinuturile Podoliei, bântuite de oştenii lui Cantemir, trebuia să fie cu îndoială, cu încetineală şi cu oprire.

Tudor Şoimaru călărea alături de Bârnova, încruntat, însufleţit numai de scăparea râvnită. Turbarea mâniei, durerea inimii rănite, toate le călca deocamdată în picioare cu fugarul. Dezamăgirea în adevăr fusese crâncenă, dar viaţa avea preţ cel puţin pentru clipa cea grozavă şi viitoare când va ţinea-o pe copila aceea cu ochi înşelători sub fulgerul privirilor lui. – „În viaţă mai putem avea întâlniri!” cugeta răzăşul şi aţintea răsăritul înflăcărat al soarelui cu priviri învierşunate.

Bârnova zâmbea şi era fericit de întorsătura lucrurilor, după aşa grabnice peripeţii. Zâmbetul lui mai ales era îndreptat spre Ilun Tătarul, care umbla liniştit şi fără gânduri pe harmăsarul lui de Bugeac. Ilun intrase cu slujitorii care duceau la închisoare pe Şoimaru; Ilun observase gangurile şi locul. Iar el, Bârnova, cu Lie şi cu Ispas, iscaseră larma cea cumplită pe uliţile târgului, în puterea nopţii, vestind urgia tătărască. În învălmăşeala furtunoasă a oştenilor de la palat, Ilun îşi găsi drumul prin întunecime, ca mâţa; – şi cu Ilun şi cu jungherul de la Cantemir, căpitanul Şoimaru uşor îşi putu croi o cale grăbită până în dosul zidurilor unde aşteptau caii. Bârnova nici nu mai întrebă dacă fuseseră lovituri şi cursese sânge. Jungherul crunt şi ochii răi ai răzăşului spuneau ceva, – dar picăturile de păcură ale tătarului erau tainice ca totdeauna.