XXII.Umbra Ionaşcului

În toamna aceea, moşul şi nepotul au străbătut toate hotarele răzăşiei de odinioară. Tudor pe calul lui de oaste, Mihu pe-un mărunţel roib prins din ceair, cu Lie după ei, umblau în trap moale pe cărări, printre imaşuri şi fânaţe şi pe margini de păduri. Se scuturau frunzele în vântul toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă. Bătrânul arăta oşteanului în ce locuri sunt semnele de hotar şi-n ce copaci vechi au fost bătuţi odinioară bourii. Brumele scânteiau sub pâcla câmpiilor; şi Tudor sta privind în largul cuprins al moşiei părinteşti şi-n trecut…

Peste sufletul lui greu izbit şi sângerat se aşeza o linişte ş-o hotărâre. Dragostea lui îi părea o rătăcire, – şi hotărârea era să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină livada lui Ionaşcu. Fără să-şi deie samă, veşnicile tânguiri ale răzăşilor, pentru încălcarea şi hrăpirile Orheianului, îi sfredeliseră urechile şi inima: durerea tuturora începea să fie şi durerea lui.

În cea dintâi zi de ninsoare, în postul Crăciunului, Mihu îi desfăşură înainte şi uricele îngălbenite, – scrise de mâni de mult putrezite, şi înflorite cu peceţile voievozilor celor mari ai Moldovei. Stătură mult de vorbă şi alcătuiră jaloba cătră Domnie; – după aceea, bătrânul, într-o lumină fumurie, răspunse cu întreaga lui durere la o întrebare a oşteanului:

— Vrei, copilule, zicea el c-un glas scăzut, – să-ţi istorisesc cum a pierit părintele tău pentru dreptul nostru? Ascultă.

— Tu n-ai suferit sub domnia lui Vodă Aron căci erai un prunc neştiutor, dar află că atunci cu toţii, în toată ţara, am petrecut crunt năcaz.

Nu ştiu ce va fi avut Domnul. Poate haznaua lui era săpată până-n adâncimile Tartorului şi nu se mai putea umple; ori poate el era ca lupul cel nemilostiv, care voia să ieie şapte piei de pe-o biată oaie. Ştiu că birurile s-au îngreuiat deodată, şi vătămanul nostru, când ne-a scos la cislă, a pus toiagul deoparte ş-a spus aşa: „Fraţii mei! eu nu pot jăcui norodul!…”

Atunci era vremea când Vodă Aron a poruncit să ieie de tot omul câte un bou; şi dacă n-avea un sărac bou, dădea unul chiabur pentru el. Atunci a fost crâşcarea, căci s-au revărsat ca lăcustele asupra ţării ilicarii, birarii, dăbilarii şi podvodarii. Atunci au ieşit în ţară oamenii răi care tăiau gospodarului punga de la brâu, care ridicau în căngi şi-n furci pe săriman! Vai nouă!…

Bătrânul oftă greu şi privi neguros spre oştean.

— Ştii de ce s-a iscat pricină între noi şi Orheianu? urmă el cu glas înăbuşit. Căci tabunul nostru de cai a fost găsit într-o bună dimineaţă păscând lângă curtea Orheianului. Toţi haidăii lui s-au ridicat cu ciomegele, au bătut caii şi i-au închis în ocoale, – iar boierul a scris carte la staroste, la vornic şi la Domnie.

S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la păşune pe hotarul Murgenilor. Au şi jurat oameni, – care pe urmă au pierit, după fapta şi jurământul lor! Toţi erau slugi ale Orheianului, venetici de prin pustietăţile de peste Nistru.

— Şi s-a făcut o dreaptă judecată, fătul meu, – ca să plătim noi răzăşii gloabă ca pentru moarte de om o jumătate întreagă din moşia noastră! Aceasta a fost dreptatea lui Aron-Vodă, pentru care l-au blăstămat neamurile să nu putrezească şi veşnic să-i roadă inima viermii cei neadormiţi!

Ionaşcu era oştean, ca şi tine. Îşi începuse anii subt Ion-Vodă cel Cumplit şi-i sângeraseră multe răni la Roşcani! Atunci, în nemila acelei vremi, s-a ridicat el, şi-a desprins sabia din cui şi s-a încins cu ea. Ne-a chemat pe tot neamul la biserică ş-a cuvântat astfel: „Fraţilor dragi! (ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău!) fraţilor dragi! noi am fost totdeauna oşteni de margine, şi ne-am bătut cu toate neamurile pământului. Noi ogoarele noastre le-am dobândit cu braţul nostru, şi le-am îngrăşat cu sânge. Cum vine un om al Domniei, care-i boier de ieri – şi ne hrăpeşte drepturile noastre, nouă care stăm aici de la descălecătoarea voievozilor celor de demult?” Aşa fel a grăit! Ş-a mai spus: „Fraţilor! mai bine să ne-acopere ţărna mormântului, decât să ne plecăm!…”

Atuncea au jurat toţi în biserică pe sfânta evanghelie, ş-au bătut mătănii înaintea lui Dumnezeu. Şi mai întâi am mers la Vodă ş-am cerut dreptate. Iar Vodă a spus că atunci când vine înaintea lui o pricină între un răzăş ş-un boier de mâna întâia, dreptatea nu poate să fie decât de partea boierului! Ai auzit? Aşa ne-a răspuns Vodă! Atunci ne-am ridicat în primăvară cu plugurile ş-am tras o brazdă pe unde era hotarul nostru cel vechi…

Au venit călăraşi de la Bârlad. Noi am prins caii, ş-am încins săbiile. Şi s-au sculat cu noi multe sate cătră Soroca, pentru jacurile şi ticăloşiile dăbilarilor…

Atunci Vodă singur a venit să facă rânduială: Măria sa Vodă Aron… Şi-a pus coiful cu bold ş-a încălicat pe-un cal cu frâu bătut cu argint, ş-a repezit asupra noastră darabani şi călărime. Ne-am tăiat în săbii, ne-am împuns cu suliţile; ne-au răzbit!

A trebuit să ne plecăm la mila lui, – şi el ne-a chemat la dreptate domnească.

S-a aşezat în scaun în curte la Murgeni ş-a adus înainte-i pe oamenii noştri cei mai bătrâni.

A zis scurt: „Să le taie capetele!” Şi oştenii, cu săbiile, le-au retezat capetele.

După aceea Orheianu a strigat:

— Doamne, fă-mi şi mie dreptate!

— Ce dreptate, jupâne Stroie?

— Dreptate pentru năcazurile mele, pentru risipa averii, pentru încălcări, pentru toate valurile care le-am suferit cu aceşti nemernici răzăşi!

— Drept este, răspunse Domnul. Mai întâi se cuvine să ţi se întoarcă hotarul pe care ţi l-am dat noi…

— Măria ta! acela-i pământul nostru drept! a strigat atunci cu îndrăzneală şi îndârjire Ionaşcu.

— Aşa? grăi Vodă cu bunătate. Cine eşti tu? Apropie-te?

— Acesta-i căpitenia, măria ta! a strigat Orheianu. Şi tatăl tău s-a apropiat.

— Bine, zice Vodă cu linişte. Cum te chiamă? Ionaşcu? Foarte bine! Află, Ionaşcule, că pentru năcazurile lui, pentru risipa averii, pentru încălcări şi pentru toate valurile care a avut a le suferi din pricina voastră, i se cuvine lui jupân Stroie, pe lângă ce i-am dat noi odată, încă o jumătate din ce v-a rămas vouă!

— Mărite Doamne! a strigat atunci cu tărie Ionaşcu: pentru această dreptate, Dumnezeu din cer îţi va plăti!…

Stroie s-a repezit spre el:

— Mişelule! i-a răcnit; cum cutezi a vorbi cu Domnul tău?

— Foarte adevărat, a zis Domnul; pentru cutezarea lui, bate-l cu buzduganul…

Ş-atuncea i-a repezit Aron lui Stroie buzduganul persienesc în chip de diavol cu coarne ascuţite. Orheianu din zbor l-a prins de coadă, şi a împuns cu el în piept pe tatăl tău; apoi l-a trăsnit în frunte de trei ori de l-a însângerat, şi iar l-a împuns cu coarnele ascuţite în luminile ochilor, şi iar l-a bătut cu măciuca în moalele capului!

Aşa a căzut părintele tău, copilule, pentru dreptate…

Bătrânul Mihu suspină amar şi tăcu.

Tudor Şoimaru, care zăcea într-un fel de neclintire, zvâcni dintrodată din locul lui, cu privirile înfrigurate şi galben la obraz. Prinse de braţ pe moşneag, îl strânse, şi grăi c-o tulburare pe care nu şi-o mai putea stăpâni:

— Uncheşule Mihu, iartă-mă!…

Bătrânul îi mângâia fruntea muiată de sudoare; nu-i răspunse, căci era de prisos. Copilul fusese deplin întors cu faţa cătră adevăr: aceasta o simţea răzăşul.

Iar oşteanul, de şi ar fi voit să-şi mai reverse în cuvinte simţirea aprigă, care-i bântuia sufletul cu aripi zimţuite, sta fără putere de vorbă. Sta încremenit, i se aţintiră ochii, şi-n umbra chiliei strimte, i se arătă ieşind ca dintr-un mormânt răzăşul care-i era tată, sângerat la frunte şi cu ochii închişi. Era o umbră: plutea nedesluşită, cu mânile încrucişate pe piept ca un Hristos.

— Şoimaru gemu ca de suferinţă la vedenia aceasta, îşi scutură capul, îşi trecu mâna pe frunte şi pe ochi, – şi şi-o trase în jos muiată de lacrimi, ca de un sânge al mortului…