III.Unii cad, alţii se ridică

Fiecare dintre biruitori îşi avu partea. Tătarii se mulţămiră cu robii şi pleanul; lui Husein i se cuveniră prinşii domneşti şi obrazele alese; Tomşa se bucură de boierii Movileştilor căzuţi în mâinile lui. Cum se întoarseră în tabăra de deasupra Popricanilor, aga ceru să vadă pe Potocki şi pe cocon; îi privi îndelung şi prin dragoman le spuse aceste vorbe:

— Sunteţi în mâna şi la voia măritului Padişah… Potocki răspunse cu mândrie:

— Suntem prinşi nobili şi trebuie să te porţi cum se cuvine cu noi!

— Fiecare dintre voi e un dram de pulbere, pe care va călca piciorul Sultanului… zise Husein c-un fulger în privire. Poate te voi mai întâlni, pan Potocki, în Turnurile Mării Negre…

La un semn, zidul de ieniceri cu cuşma înaltă de pâslă albă îi închise. Între corturile taberei şi carăle de război, trecură robii, cu ochii spăriaţi, cu capetele goale, zbârlite şi plecate. Vremea de masă şi de hodină se apropia; la porunca lui Husein aga, mare ciorbagiu al oştenilor Porţii, ortalele de ieniceri se strânseră la sfat şi rugăciune, cu căpiteniile lor, în jurul cazanelor. Tabăra întinsă, plină de murmur greu şi de furnicar pestriţ, se liniştea încet-încet în soarele fierbinte.

Husein îşi mângâie barba căruntă; apoi întinzând o mână cătră marginea taberei, de unde veneau prinşii, închinându-se uşor cu cealaltă la piept, zise lui Tomşa c-un zâmbet:

— Mărite doamne, boierii moldoveni sunt ai tăi… înţelege-te cu dânşii…

Tomşa începu a râde ascuţit, arătându-şi dinţii.

— Eu mă duc între oştenii mei, zise cu glas grav aga. Soldaţii lui Alah trebuie să mă vadă în mijlocul lor… Chiar Sultanul cel mare e ostaş al nostru, e scris în terfeloage şi primeşte leafă de ienicer… Eu mă închin şi mă oştesc şi mănânc cu ei…

Făcu cu dreapta salut, la piept, la gură şi la frunte, şi intră între calpacele albe şi şiragurile lungi de săneţe.

Tătarii mâncau grăbiţi lângă capetele cailor, c-un dărăb de pâne neagră într-o mână şi cu ciozvârta de oaie pârpălită în alta. Erau grăbiţi să-şi pornească robii la răsărit, pe drumul pulberii de stele, spre amara robie a Bugeacului.

Domnul nou al ţării privi în juru-i şi chemă cu glas scurt:

— Simeon Bârnova, aici eşti?

— Aicea sunt, măria ta, răspunse tovarăşul lui Şoimaru şi se înfăţişă înaintea lui Tomşa.

— Unde-i Tudor Şoimaru?

— Şi el e aici, măria ta!…

Şoimaru îşi făcu loc cu coatele printre curteni.

— Astăzi v-aţi purtat vrednic, zise cu glas moale şi repezit Tomşa şi-i privi o clipă numai. V-aţi bătut lângă domnia mea… Şi ceilalţi toţi, adăogi el ridicând glasul, aveţi să vă bucuraţi de mila Domniei… Şi voi, căpitanii cei bătrâni, aţi fost ca lupii între oile cele proaste… Pe toţi am să vă plătesc cu dreptate!…

Şi fulgeră scurt cu ochii spre oştenii cărunţi, ai lui Mihai-Vodă, pe care-i avea în leafă. Ei îl priveau nepăsători şi trudiţi pe sub chiverele de fier, cu mânile sprijinite în săbii.

— Voi ce-mi cereţi? zise iar Tomşa cătră cei doi dintâi.

Oştenii, tineri şi bine legaţi, stăteau drepţi înaintea Domnului, privindu-l. Amândoi purtau haina de-atunci a călărimii boiereşti: cercheşcă cu brandemburguri de fir de argint şi căciuliţă de blană mai ieftină, ori mai scumpă, după puterea pungii. Tudor Şoimaru se deosebea numai prin cizmele înalte, până la genunchi, aşa cum se purtau în ţările străine ale nemţilor.

Simeon Bârnova, din neam vechi de ţară, cuvântă cu îndrăzneală:

— Eu, măria ta, nu cer nimica; aştept numai dreptate în ţara Moldovei…

— Ai spus cuvânt bun, îi tăie vorba Vodă, şi-l privi c-un zâmbet îndoielnic. Dar tu, Şoimarule?

— Eu sunt venetic în ţara mea, doamne, şi-ntâi m-aş cere să-mi văd neamurile, pe care de la Aron-Vodă nu le-am văzut…

— Cum văd, nimeni nu cere nimica, strigă Tomşa. Dar are să mi se umple vistieria şi inima, şi o să vă dau la toţi după cuviinţă… Căci eu pe dreptate sunt venit. Ţara-i spârcuită şi geme din pricina ticăloşiilor, a împărecherilor… Au sărăcit-o ş-au spârcuit-o Movileştii ş-o samă de boieri. Acei care m-au făcut pe mine venetic!…

Deodată ochii i se înflăcărară de mânie. Şi Nicoriţă Armaşul, om sprinten de şi era în vârstă, cu nasul ascuţit şi privirile iscoditoare, se înfăţişă grăbit.

— Măria ta, întrebă el iute, să aducem pe boierii prinşi?

— Să mi-i aduceţi! grăi brusc Tomşa, întorcând capul peste umăr spre Nicoriţă.

Oştenii şi boierii Domniei nouă se feriră în laturi. Bârnova strecură câteva vorbe la urechea lui Şoimaru:

— Să ştii: Nicoriţă Armaşul a simţit că Vodă se aprinde… îi scapără ochiul şi are o vână în frunte care i se umflă…

Câţiva boieri cu privirile înegurate pătrunseră până la Tomşa mânaţi din urmă de darabani.

Domnul îi privea în tăcere cu barba în piept, pe sub sprâncene.

— Voi, duşmanilor! mi-aţi căzut în palmă! strigă el deodată. Oameni nevrednici, lingăi ai muierii lui Irimia!… Aicea eşti, hatmane Balica… şi tu, postelnice Chiriţă… Aha! şi Miron stolnicul e aici… Sunteţi câţiva; am prins destui… Aha! berbecilor… am eu un casap bun, un ţigan dintre robii mei, care ştie să zugrume, ştie să taie!

Întoarse capul spre Nicoriţă:

— Să-i taie chiar astăzi Iancu Ţiganul! Să-mi aduci capetele… să văd dacă s-or uita tot aşa la mine!

C-o mişcare fulgerătoare, desprinse de la brâu buzduganul şi izbi cu el în boierul cel mai de aproape. Apoi răcni:

— Duceţi-i!

Se făcu tăcere deodată în juru-i.

Tomşa întrebă ridicând capul:

— Dar Vasile Stroici unde-i? L-am văzut între prinşi. Pe acesta îl iert… E tânăr, ş-am avut legături prietineşti cu bătrânul. Unde-i logofătul Stroici?…

— Îl aduc şi pe el, măria ta…

— Să-l aduci, armaşe, să vadă pedeapsa celorlalţi, ca să i se suie mintea la cap…

Darabanii aduceau între săneţe pe Stroici, legat şi stropit pe obraz de sânge.

— Măria ta! zise un ceauş. Boierul acesta a apucat o sabie, să ne răpuie…

— Am vrut să-mi vând scump viaţa!… strigă Stroici privind cu ură spre Tomşa.

Domnul tresări cu mânie şi bătu cu piciorul în pământ.

— A! şi tu, câne? Ai vrut să mori cu soţii tăi?… Să-i răpuneţi şi lui capul! Duceţi-l! Unde-s prinşii? Vreau să-i văd… Să-i taie şi să-i spânzure pe toţi!… Curăţ eu ţara de hoţi şi de vicleni… Unde sunt? Să-i taie, să-i taie!…

Avea un ţipăt zugrumat, şi ochii îi ardeau ca doi cărbuni. Cu curtenii după el, porni strigând şi clocotind de mânie, spre şiragurile de robi. Paloşul trebuia să cadă pe grumazurile lor plecate.

Şoimaru şi Bârnova, rămaşi mai în urmă, voiau să pornească şi ei, când un ostaş tatar se opri lângă ei şi le zise:

— Staţi…

N-avură vreme să mai întrebe ce este. Văzură numai cum grăbeşte spre ei, cu figura veselă, Cantemir, beiul tatar. Ajuns în faţa lor se opri şi, cu căutătura-i ageră, îi cercetă din cap până în picioare.

Îl priveau şi ei neclintiţi, înţelegând întrucâtva despre ce-i vorba, după obiceiurile vremii. Tătarul era un războinic de vârsta lor, trecut de treizeci de ani. Nu purta strai turcesc. Ca bei, umblat printre limbile Apusului, îndrăznise să puie pe el haină sprintenă de atlas strânsă pe şolduri. Un brâu albastru de mătasă îi încingea mijlocul numai o dată şi de subt el ieşeau lanţugurile de argint ale pumnalului şi iataganului. În cap purta căciulă rotundă ca un ceaun, de vulpe albastră de la mările îngheţate, c-o piatră de olmaz în frunte. Avea pe el numai lucru scump, ca adevărat fiu al hanilor crâmleni.

După ce cercetă cu de-amănuntul pe cei doi tovarăşi, le zise într-o moldovenească destul de bună:

— Voi sunteţi. Mi-aţi scăpat viaţa şi vă găsesc după placul inimii mele. Să ne facem fraţi de război…

Sub mustaţa-i rară, buzele subţiri zâmbeau cu bunătate.

Bârnova şi Şoimaru întinseră mânile, şi tătarul, făcând un pas, căzu între ei, cuprinzându-i pe amândoi cu braţele. Apoi, în fierbinţeala tinereţii şi a începutului lor de prietinie, tătarul trase jungherul de la coapsă şi se crestă la braţ; cu cuţitele lor se sângerară şi moldovenii, şi-şi atinseră pe rând buzele de picăturile rubinii de sânge. Se priviră apoi cu voie-bună, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva mare şi deosebit, ca şi cum lumina lui cireşar se datora prietiniei lor legată într-o clipă; şi tătarul, apucându-i de mâni, le zise:

— Haideţi cu mine!