XII.Codrul şi tinereţile

Se apropiau, după câteva popasuri, de apa Răutului. Carul împovărat rămăsese cu mult în urmă; Magda lui Orheianu, care se odihnise mult în blănile întinse în el, acuma ceruse cal înşeuat şi întremată de somnuri dese, zburdalnică din pricina frumuseţii apusului de cireşar, pornise înainte printr-o margine de pădure, chemând după ea c-o vorbă şăgalnică pe Tudor Şoimaru.

Boierul, bucurat şi el că se apropia de stăpânirile lui fără năcaz, fără să-i fi sosit vreun olăcar năprasnic de la Domnie, îşi grăbea calul. O vreme istorisise tovarăşilor despre minunatele lui petreceri la curtea lui Crai, apoi cu durere îşi amintise de pierderea în ţară străină a soţiei, care fusese aşa de scumpă inimii lui.

— Ah! boieri dumneavoastră… zicea el cu voce mişcată. Eu în viaţa mea am adunat multe bunuri ale pământului, dar toate sunt zadarnice dacă n-ai mulţămirea sufletească… Soţia mea a fost muiere frumoasă. Era leaşcă de neamul ei şi eu o botezasem în legea noastră şi mă unisem cu ea înaintea lui Dumnezeu… Aţi văzut-o pe Magda mea; era tot aşa de frumoasă şi tot aşa o chema. Nu-i vorbă, fetiţa îmi samănă puţintel şi mie. Dar altfel toate ale maicei ei le are, şi umbletul, şi graiul şi toate câte mi-au făcut năcazurile şi bucuriile… Căci trebuie să ştiţi dumneavoastră, – vă spun ca la nişte prietini, – am şi cu copiliţa asta o leacă de năcaz. Îşi are încăpăţânările ei, şi hotărârile ei, şi câteodată parcă-i o căpriţă fără astâmpăr şi fără hodină…

Aşa grăia boierul cu glasul lui neistovit, pe când călăreau printr-un ţinut minunat. Codrii apropiaţi, în valuri negre, cei ai depărtării învăluiţi în pâclă, dealurile şi văile unduioase, apele curgând în făgaşuri adânci de pământuri văroase, toate, prevăzute prin lumina cea din urmă a soarelui, alcătuiau o icoană care nu mai este, a vechii Moldove cea plină de daruri. Era o singurătate desăvârşită; nu se vedeau încă fumuri de sate, şi, în fânaţurile fără hotar, trebuiau să iasă sara la păşune zimbrii şi cerbii, nesupăraţi de desimea oamenilor.

Simeon Bârnova grăi încet cătră Cantemir bei:

— De când am dat de Orheian, prietinul nostru Şoimaru tace şi-i ard ochii. E bolnav.

— Fără îndoială, răspunse tătarul; la noi se zice de aşa om că a intrat în luna cea oarbă. Fiecare dintre noi trebuie să aibă un năcaz ca el, şi i-a venit şi lui rândul. Iar fata e frumoasă ca o georgiană, stăpână de serai… Dar se deşteaptă el curând, căci un om ca dânsul, cu inimă tare şi cu patimă năprasnică, se izbeşte cu fruntea de multe stânci ale vieţii.

— Am vrut să schimbăm numai o vorbă, Cantemir, răspunse zâmbind boierul. Are şi el un ceas fericit dacă trece o fată frumoasă prin viaţa lui… Să-l lăsăm să se depărteze şi să îndemnăm la vorbă multă pe Stroie…

Pe când prietinii tăbărau cu întrebările pe capul Orheianului, Şoimaru şi Magda lui Stroie coborau în trap ţăcănit un drumuşor lin de costişă. În lucirile amurgului, oţelele oşteanului fulgerau. Cu fusta largă şi încreţită de lână vişinie revărsată în juru-i până la scările de argint, fata călărea bărbăteşte şi tunica de catifea strânsă pe mijloc, cu puf de blăniţa la gât şi la mânici, o ţinea dreaptă în şa, cu sânii mici bulbucaţi uşor; în mersul calului se înmlădia pe şolduri; cu obraji îmbujoraţi, cu ochii lucind, părea îmbătată de fuga calului, de mireasma marginei de codru şi de lumina fumurie care scădea cu cât înaintau şi parc-o chema înspre un vis al umbrei.

Pădurea de fagi se isprăvea şi marginea ei cotea pe văi. După făgeţelul tânăr care urma se ridica spre fundul văii o pădure tânără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. Îşi înălţau trunchiuri albe şi-şi răsfirau rămurele subţiri cu frunziş mărunt. Peste valul uşor al mestecenilor se zăreau alte păduri şi poieni, şi iazuri, care arătau că oamenii şi-au făcut acolo aşezare.

Magda îşi opri calul şi ridică o mână:

— Vezi colo în fund? Acolo-i Răutul! zise ea. Şoimaru o privea c-un fel de sălbătăcie.

— Văd, răspunse el; ca prin vis mi-aduc aminte de toate. Mai cu samă sticlirea aceea de ape mi-a rămas parcă în luminile ochilor… Văd c-am ajuns repede…

— Cum repede? strigă râzând fata. Doar am apucat o noapte cu lună…

— Atuncea te odihneai în căruţă…

— Ş-acuma răsare luna iar, plină, şi sunt alăturea cu dumneata calare… Ori în căruţă, ori aicea, pentru dumneata e tot una cred… Şi pentru mine, – căci văd c-ai tăcut şi ieri, taci şi azi.

— În adevăr, vorbesc prea puţin… zise râzând Şoimaru. Aş vrea eu să-ţi spun multe, dar glasul e nevrednic…

Fata zâmbi vicleană şi clătină gingaş din cap.

— Să mergem! să mergem!… strigă ea iute. Într-adevăr, glasul lui Şoimaru era nevrednic. Tăcut mai mult şi c-un fel de îndărătnicie în privire, răzăşul îşi petrecuse până acuma ceasurile. În el crescuse deodată iubirea ca o floare de sânge; şi sta ca-ntr-un vis încă, nedumerit, încolţit de dorinţi.

Se repeziră la vale prin dumbrava de mesteceni. Şi deodată începură să se legene crengile fine deasupra lor, purtate parcă de cea din urmă lumină a zilei. Fata le privea călărind săltat şi sorbea cu capu-nălţat şi cu nările tremurătoare mireasma văii.

Deodată privi c-un râs fugar pe Şoimaru şi cu pintenii de la cizmuliţele ei de marochin roş lovi calul şi zvâcni înainte. Oşteanul simţi ca o lovitură în piept; îşi îndemnă şi el fugarul.

Dar la o cotitură fata se oprise sub crengile unui mesteacăn bătrân. Întoarsă în şa, îi făcu un semn de taină cu degetul la gură. Îl privea şireată, cu ochii aprinşi, şi gâfâia, cu buzele puţin deschise, aţintindu-şi urechea.

Se opri şi Şoimaru, simţind, în tăcerea care-i împresură deodată, ca o înfiorare tainică cuprinzându-i pe amândoi. O privighetoare îşi ascuţi parcă de câteva ori glasul într-o tufă din apropierea lor; apoi, în tăcerea văii, rămase ca o bătaie surdă şi depărtată, necontenită, ca şi cum lucrători necunoscuţi băteau pământul cu malurile în adâncimile singurătăţii.

— I-am mai auzit… şopti Şoimaru înălţat în şa şi ascultând… Când eram odată cu bunicul, i-am şi văzut bătând cu coada în vizuniile lor…

— Cânii de apă!… zise fata râzând şi privindu-l ţintă. Şi eu i-am văzut… Şi i-am auzit de multe ori din locul acesta… Aici e frumoasă şi tainică pădurea de mesteceni…

Fără îndoială că frunzişul gingaş, şi ecourile, şi răsuflările pădurii aveau un îndemn, dar şi fata, cu înmlădierea-i de ramură şi cu privirea-i de şarpe, visase clipa aceasta pe când în blănuri moi o legăna căruţa. Cum stăteau alături, deodată oşteanul o cuprinse scurt cu braţul şi ea se abătu la pieptul lui. Sta înlănţuită ca o liană de el, şi primea cu ochii închişi sărutările lui pătimaşe. Un braţ o strângea s-o frângă şi ea ofta biruită de iubirea furtunoasă a bărbatului şi de bolnava ei curiozitate de fecioară.

Răzbătură pe sub mesteceni mai departe în umbră, se făcu pe urma lor tăcere; şi tainica bătaie a castorilor iar începu a suna în adâncimi.