XIII.Crucea răzăşilor

Când Tudor intră în satul strămoşilor lui, la Şoimăreşti, parcă i se luă un văl de pe frunte. Toată noaptea stătuse ca ameţit, cu icoana fetei Orheianului înaintea ochilor. După ce tatăl şi fiica intrară în curtea lor de piatră, oşteanul, ca să poată revedea pe Magda cât mai curând, se despărţise de ei ca să facă un ocol grabnic în satul lui. Hotărâse să se întoarcă cu calul aburind încă de fuga dusului. Pentru el iubirea cea mare a vieţii lui era mai presus de toate. Ce-i mai păsa acum de celelalte? Aplecată puţin în şaua ei, fecioara îl privise cu ochii umezi, arşi de sărutările lui. Cu zâmbetu-i neclintit şi viclean, parcă-i spunea că-l aşteaptă şi-l chiamă; îi zâmbea întocmai ca-n umbra mestecenilor, când, frântă de la mijloc, se agăţa de grumazul lui, lăsându-se biruită pe iarba moale, umezită de roua înserării.

Acum, vântul dimineţii îl deştepta încet-încet. Îl deşteptau şi amintirile vechi.

— Fraţilor, zise el cuprinzând mânile tovarăşilor lui, acesta-i satul meu!

— E un sat ca oricare altul… îi răspunse Cantemir.

— Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de douăzeci de ani.

— Totuşi, Tudore, adă-ţi aminte de cuvântul meu: cât de tare schimbă Dumnezeu şi întâmplările toate hotărârile noastre…

Şoimaru se încruntă uşor.

— Vreau să-ţi spun că ai pornit aprig într-acoace. Dar drumul ţi-a schimbat tare gândurile…

Şoimaru privi cu luare-aminte spre tovarăşii lui, dar taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump.

— Vă înşelaţi, prietinilor, răspunse el cu linişte… Iată biserica. Iată ţintirimul. Aicea zac mulţi de-ai mei. Mai încolo e casa în care m-am născut…

Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, răzăşeşti, se întindea într-o vâlcica, sub poală de pădure. Apa Răutului curgea pe vale, subţire şi limpede, scăzută de secetele verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi un grangur cânta în pacea satului, în lumina dimineţii. Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în clopotniţa bisericii albe c-o duruire melodioasă.

Şoimaru se opri, îşi descoperi capul cu plete scurte creţe, şi-şi făcu încet cruce.

— De învăţătura aceasta veche a bunicului uitasem… zise el încet.

Apoi descălecă, şi prietinii punând şi ei piciorul pe pământ, porniră tustrei pe cărarea din marginea drumului, lăsând slujitorilor frâiele.

Femei şi fete cu caţaveici de vulpe şi cu fuste de lână, dungate cu vrâste galbene şi roşe pe fund negru, veneau la leturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele erau frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni.

Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubote de piele roşă, pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului dintr-un şiac cafeniu şi ilice negre cu nasturi rotunzi de argint şi cu mânicile largi. Toţi priveau curioşi la străinii care intraseră în sat. Se uita şi Şoimaru cu luare-aminte la ei, dar nici un obraz nu-i era cunoscut.

Când apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăşi, om cărunt cu obrazul brăzdat, se abătu spre ei şi le pofti ziua-bună. Apoi grăi:

— Domnilor, să nu vă fie cu bănat. Eu sunt vătăman în sat aicea. V-aş întreba pe cine căutaţi…

Şoimaru stătu în loc, zâmbind. Apoi zise cătră vătăman:

— Ai să înţelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, când ţi-oi spune cum mă chiamă… Dumnealor sunt numai prietini ai mei…

— Dar dumneata cine eşti?

Femeile şi bărbaţii se opriseră curioşi şi aşteptau.

— Pe mine mă chiamă Tudor Şoimaru! zise oşteanul privind în juru-i.

Îndată se stârni zarvă între răzăşi; oamenii se apropiară cu murmur.

— Dar cine-i fi dumneata şi de unde? întrebă cu neîncredere vătămanul. Noi ne cunoaştem toţi; cu toţi suntem Şoimăreşti şi neamuri şi ştim unul de altul…

Deodată însă îşi făcu loc prin îngrămădeală un bătrân mărunt, îndesat, cu barba scurtă şi ţăpoasă, cu ochii ascuţiţi şi aspri.

— Oşteanul acesta se dă drept din neamul nostru… zise el c-un glas îndesat. Să mă uit şi eu la el…

Cu îndrăzneală apucă mâna lui Tudor, îl trase spre el şi-l privi în ochi.

— Nu eşti tu, zise el scurt, dintre ai lui Ionaşcu, care au pribegit peste Nistru?

— Sunt Tudor, feciorul lui Ionaşcu… răspunse mişcat Şoimaru; dintre toţi pribegii, eu singur mă întorc înapoi…

— Atuncea eu îţi sunt moş drept, frate cu tatăl tău… strigă bătrânul. Uită-te la mine şi mă cunoaşte!

— Te cunosc, moşule Mihu! îngână Şoimaru.

Deodată glasurile răzăşilor, a tuturor neamurilor lui, se ridicară, şi braţe multe se întinseră spre el ca să-l îmbrăţişeze. Deodată oşteanul îşi simţi pieptul înfierbântat de o căldură necunoscută.

— E feciorul lui Ionaşcu ş-al Anisiei… grăiau şi femeile cu glasuri tânguitoare. Şi dintre cele mai bătrâne porniră a boci încet.

Clopotele bisericii cântau. Fără să ştie de ce, în mijlocul oamenilor adunaţi deodată din toate locuinţile satului, în mijlocul glasurilor, care întrebau şi răspundeau, Cantemir şi Bârnova se simţeau mişcaţi. Şoimaru era cuprins de mâni, îmbrăţişat de veri şi de mătuşe, şi glasuri rosteau nume: toţi erau ai unui Şoimar; dar unul era Gavril a lui Ion a lui Vasile Neculai Şoimaru; altul era Grozav a lui Dumitru, a lui Matei Neculai Şoimaru; alţii se trăgeau dintr-un Vasile, alţii dintr-un Mihai, – din bătrâni vechi care luptaseră pentru moşie şi dobândiseră pământ pe vremurile lui Ştefan-Vodă cel Bătrân.

— Vină cu mine! zise cu glas aspru bătrânul Mihu. Îl apucă de mână şi-l trase între mormintele ţintirimului. Clopotele bisericii tăcură; se alinară şi vocile oamenilor; şi sub cireşii sălbatici, care-şi coborau rădăcinile între oasele morţilor, se făcu în lumina dimineţii tăcere.

Bătrânul îl opri dinaintea unei cruci de piatră, lângă un mormânt plivit cu îngrijire, acoperit cu flori răsădite.

— Aicea, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte părintele tău Ionaşcu! La mormântul lui noi îngenunchem cu toţii…

Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară – şi răzăşii îngenunchiară. Cu ochii împânziţi de lacrimi, Tudor cetea slovele săpate pe crucea de granit:

Aici este groapa unde zace robul lui Dumnezeu IONAŞCU din neamul ŞOIMĂREŞTILOR care s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri la anul de la zidirea lumii 7102…

— Aici este îngropat părintele tău! îi strigă la ureche bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre strămoşeşti, sculând la război toate neamurile şi toate aşezările orheienilor!…

Clopotele tăcură iar.

— Tu nu-ţi mai aduci aminte? îl întrebă bătrânul. Erai un copil când s-a întâmplat aceasta; pe urmă, printre străini, ai uitat de toate!

Amintiri crâncene răscoliră deodată mintea şi sufletul lui Tudor. Cu ochii încruntaţi cetea necontenit slovele mari de pe crucea tatălui său, – şi-i veni în minte dintrodată dintre icoanele înegurate de uitare chipul palid, stropit de sânge, al unui oştean mort. Acela era tatăl său. Şi ciolanele lui se odihneau înainte-i, sub pământ.

— Priveşte şi-n vale, dincoace, în livada părăginită, casa voastră! îi strigă răzăşul cel bătrân. Suflă prin ea vânturile iernii şi bat peste dânsa puhoaiele ploilor. Ca ea s-au risipit, – duse de valuri şi vânturi, odraslele lui Ionaşcu. Iar cel ce ne-a despoiat pe noi de pământurile de bătrâni câştigate, de la Alexandru-Vodă şi de la Ştefan-Vodă, se îngraşă şi râde nepedepsit, şi şi-a pus piciorul pe grumazul nostru…

— Cine-i? strigă Tudor sărind în sus cu ochii mânioşi.

— Cine-i? rânji bătrânul. Cine nu-l ştie? şi copilul din leagăn îi aude numele cu blastăm! căci ne-a sărăcit şi ne-a umilit! ne-a bătut şi ne-a sângerat! Şi pe tine te-a lăsat orfan!

— Cine-i? strigă înăbuşit Şoimaru.

— E boierul cel mare de la Murgeni! Stroie Orheianu cel plin de averi şi fală!… zise răzăşul Mihu întunecat şi aspru.

La aceste vorbe, Cantemir şi Simeon se repeziră înainte. Tudor Şoimaru rămăsese ca fulgerat, cu ochii rotunziţi, înfricoşaţi de groază lăuntrică. Abia avu putere să se stăpânească, înghiţi greu de câteva ori şi rămase privind întunecos spre mormântul de dinaintea lui.