XIV.Tudor Şoimaru se arată om care şovăieşte

În sufletul lui Tudor Şoimaru bântuia într-adevăr o furtună grozavă. Plecând de la mormântul părintesc, înconjurat de prietini şi de toate rudeniile, în nourii care i se frământau în minte întrezărise o lucire: se gândise să se repeadă la Murgeni: dragostea lui cu fata Orheianului poate era împăciuirea şi liniştea. El era neam bun şi oştean tare; fata era a lui; poate ura din ochii bătrânului Mihu se va alina; poate umbra mortului din ţintirimul bătrânesc se va împăca. Pădurile şi imaşurile, şi fânaţurile, cu vârtute câştigate în războaie vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor; iar pentru sânge vărsat va veni zălog o copilă; şi amestecul va potoli dihoniile şi zavistiile, statornicind pace pentru un veac viitor.

— Dar la Murgeni, unde se repezise într-un suflet, neliniştit şi bolnav, toată nădejdea i se risipi ca năsipul în vânt. Boierul împlinise câteva datorii de pe mori şi hanuri, încărcase câteva căruţe la cai odihniţi, – şi repede venise, repede plecase pe un drum necunoscut.

— Ce fac eu? întrebă el înspăimântat pe Bârnova.

Boierul şi tătarul îl priveau serioşi, cugetând şi ei la năprasnicile întorsături ale vieţii. Stăteau, numai ei, într-o chilie din casa curată a bătrânului Mihu. Ospătaseră puţintel, – ş-acuma trupurile trudite ar fi cerut hodină; dar suferinţa care lucea ca o nebunie în ochii lui Tudor îi ţinea pe tustrei treji.

— Ce fac eu?

— Mai întâi de toate, răspunse Simeon Bârnova, nu înţeleg ce-ai căutat la Murgeni.

— Eram încredinţat că am să găsesc pe fată… zise încet Şoimaru.

— Ei, şi ce era dac-o găseai?

— I-i dragă fata… cuvântă de la locul său Cantemir bei. E lucru lesne de înţeles!

— Poate tu, beiule, cugeţi că ceea ce s-a întâmplat azi la ţintirim e lucru fără rost? N-ai înţeles tu că neamul lui Tudor ţipă împotriva Orheianului? N-ai auzit pe Mihu strigând că Ionaşcu, tatăl prietinului nostru, a pierit ucis de buzdugan, de mâna lui Stroie?

— Ba da. Dar eu socot că el se trăgea spre dragostea lui, – şi-şi părăsea neamurile! rosti limpede tătarul.

Tudor Şoimaru ridică ochii rătăciţi şi-i îndreptă pe rând asupra prietinilor lui. Dădu încet din cap în semn de împotrivire:

— Asta nu se poate! murmură el.

Cantemir îl privi zâmbind:

— Nu se poate? Mormântul lui Ionaşcu l-ai văzut întâia oară; glasul lui Mihu până azi nu l-ai auzit, până azi toate neamurile tale ţi-au fost străine. Dar dragostea a intrat în tine ca un cui de foc!

— Asta nu se poate! asta nu se poate! murmura îndărătnic Tudor Şoimaru. Eu m-am tras spre Râuţ şi spre neamurile mele pentru că mă chemau amintiri şi un dor năprasnic. Sunt fraţii mei cu toţii. Şi-n pământul nostru dorm strămoşii mei cu toţii. I-am văzut azi întâi, dar eu de ei sunt legat din veci, cu sânge şi durere! Şi când mi-a spus uncheşul Mihu că tata zace mort la picioarele mele, m-au zguduit fiori de moarte şi mi-au venit lacrimi! Nu se poate!

— Atuncea ce-ai căutat la Murgeni? întrebă iar Simeon Bârnova.

— Nu ştiu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoţire – care să împace vrăjbile…

— Apoi, frate, între tine şi neamul lui Stroie este sânge! grăi răspicat Simeon. Când ar afla Mihu şi neamurile voastre numai de gândul tău, te-ar prigoni cu blastăm…

Tudor Şoimaru privi ţintă la prietinul lui; se făcu galben şi strigă răguşit şi brusc:

— Atuncea ce fac eu?

Bârnova dădu din umeri. Cantemir tătarul zâmbi arătându-şi dinţii.

— După cât înţeleg, grăi ei, Tudor pleacă după fată. În el fierbe dragostea.

— Se poate, răspunse Bârnova, dar asta trece.

— Nu trece! nu trece! gemu c-un fel de turbare Tudor. A căzut ca un trăsnet în sufletul meu. Nu ştiu ce voi face! nu înţeleg ce se petrece cu mine! mi se pare c-am să nebunesc! Am venit la mormântul părinţilor mei, – ş-acuma o vijelie mă mână în altă parte, cine ştie unde! Văd că trebuie să părăsesc toate, au să mă urmărească toţi cu ură şi blastăm că-i las, că nu mă ridic pentru dreptatea lor şi nu plătesc sângele celor morţi! Dar ce pot să fac, prietinilor mei dragi, dacă Magda Orheianului mi-i dragă şi nu-mi mai pot afla loc şi stare din pricina asta?

— Atunci să mergem s-o căutăm! zise tătarul cu acelaşi zâmbet ascuţit.

— Dar unde?

— Alah are să ne îndrepte… Ş-ai să ne îndrepţi şi tu, – căci vei fi ca un copoi pe urmele căprioarei; vei adulmeca urma dragostei tale…

— Atunci merg şi eu cu voi!… rosti Simeon Bârnova. Aşa-i voinţa Celui-de-sus, precât văd. Când vor trece toate şi se vor limpezi toate ale sufletului tău, atunci te vei trezi şi vei urma calea de la care nimica nu te poate întoarce. Tu ai, Tudore, suflet prea pătimaş: şi ast’dimineaţă, la crucea lui Ionaşcu, m-am îngrozit când am văzut ochiul tău sălbatic şi obrazul ca de mort. Au să te cheme înapoi amintirile şi morţii!

— Deocamdată să-l lăsăm să meargă după vânt! grăi râzând Cantemir. Acesta e lucru prea înţelept.

Tudor Şoimaru sta cu fruntea rezemată în palme şi cu coatele pe genunchi. Ridică iar capul. Parcă nici nu înţelegea bine vorbele care se rosteau lângă el. Dintrodată se zvârli de la locul lui în picioare.

— Trebuie să mergem! trebuie s-o caut! strigă el. Văd că ce cugetam eu nu se poate! văd că pentru mine zile de linişte nu pot fi! Din lume am venit, în lume mă duc: trebuie s-o găsesc!…

Văzu că prietinii lui nu spun nimica, că-i zâmbesc şi-l înţeleg; – se lăsă la locul lui pe laiţa de plop aşternută cu scorţuri.

— Vra să zică plecăm? întrebă el cu trudnic glas.

— Da, răspunse Cantemir. Ne odihnim şi plecăm… Şoimaru avu o clipă de destindere din încordarea şi durerea lui. Se linişti, se lăsă pe-o coastă, şi-n scurtă vreme un somn de plumb îi amorţi mădularele zdrobite. Adormiră pe lăiţi şi Bârnova şi Cantemir. Şi târziu, când da soarele în asfinţit, se deşteptară cu capetele grele.

Din mijlocul chiliei îi privea zâmbind bătrânul Mihu. Pe-o măsuţă cu trei picioare aburea mâncarea.

— Eu socot că v-a deşteptat mirozna bucatelor… zise răzăşul. Poftiţi şi ospătaţi din ce s-a milostivit să ne dăruiască Domnul!… Dacă ar fi fost dreptăţi în lume şi n-ar fi fost asupra noastră hrăpiri şi moarte, – ospăţul ar fi fost mai ales!…

Tudor privi tulbure la bătrân. Se trase într-un colţ, dădu cu apă rece pe ochi, apoi se aşeză pe un scăunaş cu trei picioare. Bârnova se răcorea şi el. Cantemir, cu faţa spre Meca, îşi făcu spălatul legiuit şi rugăciunea şoptită.

Când începură a mânca din mâncarea de oaie, Mihu îl iscodi pe Tudor, cu glasu-i aspru şi îndesat:

— Vra să zică, nepoate, acu ai să te-ntorci la Iaşi.

— Fără îndoială, răspunse oşteanul.

— Da’ la Domnia nouă este vreo nădejde de dreptate?

— Este. Vodă Ştefan ţine cu norodul.

— Ei, şi pe urmă, adăogi răzăşul, după cât ştiu, Orheianu e boier de-al Movileştilor.

— Da!

— Îl cunoşti?

— Îl cunosc…

Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte şi îngheţate ale lui Şoimaru. Privirile i se întunecară, obrazul i se încreţi de o parte şi de alta a mustăţii tuşinate.

— Băiete, rosti el domol, ţi l-a scos Dumnezeu în cale, dar nu ştiai că el e prigonitorul nostru şi ucigaşul tatălui tău. Acuma să-l cauţi – şi să faci dreptate!…

Ochii căprii ai lui Tudor se înegurară.

— Bătrânul clătină din cap şi-l privi c-un fel de îndârjire. Oşteanul nu îndrăzni să puie cuvânt de împotrivire.

— Dintre copiii mortului, grăi Mihu, tu singur ai rămas. Casa pustie şi mormântul sunt diata lui şi moştenirea ta. Cată şi priveghează, căci altfel, pe ceea lume, sufletul lui se zbuciumă. Şi dintre toate neamurile, tu te-ai ridicat căpitan de oşti, ca şi Ionaşcu; tu trebuie, ca şi el, să ridici pe orheieni, să ceri dreptate, ori cu pace ori cu arma. A venit vremea; Dumnezeu te-a trimes între noi, şi ai de îndeplinit o datorie!

Cantemir şi Bârnova priveau la fratele lor de război. Se îngălbenise ca la marginea mormântului, în ţintirim. Vorbele tari ale răzăşului îl străpungeau şi-l usturau.

— Moşule Mihu, zise deodată oşteanul, am să cer dreptate lui Vodă Ştefan, – şi neamurile noastre au să intre în stăpânirea pământurilor vechi.

— Aşa este: să-ţi ajute Cel-de-sus! Şi pe urmă caută pe cel care a pus în mormânt pe părintele tău.

— Dumnezeu are să-mi hotărască drumul! răspunse Tudor cu ochii înfriguraţi.

Înţeleptul Simeon îl privi ţintă şi-şi făcu socoteala în gând: „Căile prietinului meu sunt încurcate. Tomşa va face dreptate Şoimăreştilor. Pe Magda, el se gândeşte s-o răpească pentru dragostea lui. Iar pe Orheian, dacă-i va sta în cale, îl va călca în picioare…”

Şi într-adevăr acesta era gândul lui Tudor Şoimaru; îi venise la glasul aspru al lui Mihu, – şi i-l îndreptăţea pornirea lui de oştean pribeag şi crâncen. Sufletul lui altfel nu putea găsi linişte: era ca o fiară flămândă care se domoleşte numai lângă pradă.

— Vra să zică mergem să căutăm întâi pe Orheian la Iaşi? întrebă Cantemir şi-şi arătă dinţii albi.

— Mergem întâi la Iaşi… răspunse Şoimaru şi oftă adânc.