XXXI.Cum şi domniile sunt trecătoare, ca toate
Movileştii intraseră cu oaste tare în ţară.
Tomşa le ţinea calea pe drumul Iaşilor; şi toată călărimea răzăşească de la Orhei şi Soroca pornise ca o furtună în ajutorul Domniei, cu Tudor şi cu tătarii pe care în fugă îi putuse ridica beiul Cantemir.
Satul Şoimăreştilor rămase trist, apăsat de îngrijorări, ca de un nour. O vreme bătrânii şi femeile nu ştiură nimica despre întâmplările din sus, dar aveau nădejde că Dumnezeu va fi cu dreptatea lor şi nu va îngădui să-i calce iar nemila şi aspra lăcomie a lui Orheianu. Părintele Ştefan în fiecare amurg făcea o slujbă de vecernie, şi cu toţii intrau cu inima înfrântă şi cu capetele umilite în biserică. Şi-n serile frumoase ale începutului de toamnă, după ce se întorceau lucrătorii din vii şi de la treier, – se strângeau cu toţii în larga ogradă a bătrânului Mihu, vorbeau încet despre lucruri trecute şi aşteptau ceva, un semn, o veste.
După ce se scuturară deplin frunzele, – porni a cânta un vânt fioros de la miazănoapte, şi, ca nişte paseri spăriate de apropierea îngheţului, slujbaşi domneşti trecură spre cetăţile de la Marea. Din ce spuneau ei, nu se putea şti nimica hotărât: harţurile dintru început fuseseră în folosul leşilor şi cazacilor. Părcălabul de la Hotin vânduse pe Domn şi trecuse de partea năvălitorilor. Dar Domnia striga întruna gloatele şi făgăduia leafă.
— Şi se strângea ţărănime multă. Cu pământenii nădăjduia Tomşa să poată da o izbire mare şi să fărme pe duşman.
Dar dintrodată, într-o noapte, pe vifor de ploaie, – căzură în sat, uzi până la os, flămânzi şi zdrobiţi de trudă călăreţii plecaţi la război. Veneau împuţinaţi, erau mohorâţi, şi vesteau căderea Tomşei. Ieşi satul cu ţuhali în cap şi cu lumini în tătărci scobite; fără lacrimi, fără răcnete, primiră muierile şi bătrânii pe cei ce soseau întregi, şi-şi şoptiră ca pe-un cuvânt de taină numele celor căzuţi sub săbii şi rămaşi în câmpii depărtate.
— Şoimaru coborî lângă Mihu cu greutate şi trecu în căsuţa lui, fără să rostească nici o vorbă. Acolo Lie aprinse lumânarea de seu şi aţâţă un foc de vreascuri în sobă. C-o mână Tudor îşi descheie contăşul greu de apă, îl lepădă la pământ şi rămase palid în tremurul luminii, cu braţul stâng înfăşurat în pânză şi cu pumnul legat cu curele de chimir.
— Sunt împuşcat la mână! grăi el cătră bătrânul Mihu Uncheşul îşi aţinti asupra lui ochii lucitori; stătu aşa ca încremenit şi cufundat într-un gând grozav. Apoi vorbi încet, ca şi cum îi era teamă de ceva:
— Îţi va fi fiind foame… Să trimet pe Lie la Savin… Ieşi din odaie, dar nu zăbovi, şi se întoarse îndată, umbând în vârful degetelor.
— Braţul ţi-i frânt? întrebă el cu blândeţă.
— Nu, mulţămesc Domnului, dar e slăbit şi are nevoie de hodină…
Se aşezară amândoi pe scăunaşe înaintea focului.
— Uncheşule, grăi deodată Tudor, cu ochii ţintă în flăcări. Ne-au biruit Movileştii. Ne-au tăiat, ne-au spârcuit, ne-au alungat!
Bătrânul oftă. Afară fâşâia necontenit ploaia pe vânt.
— Trebuie să te desleg şi să te caut la rană… vorbi Mihu. Te-ai zdruncinat, te-ai înfierbântat. Să nu faci carne vie.
— Nu, uncheşule, nu sunt eu întunecat din această pricină. Eu am un ir bun pentru aşa răni, precum ştii. E o doftorie pe care am învăţat-o demult, când am început întâi ostăşia, şi o port totdeauna asupra mea. M-am uns bine cu dânsa, m-am legat strâns şi cred că nu mi-a mai fi nimica… Dar mă gândesc la ce ne aşteaptă, – şi parcă văd negru înaintea ochilor. Judecăţile vechi se sfarmă, dreptul îl taie sabia, şi nu vom avea domn şi divan care să ne sprijine…
— Cum am trăit pân-acum ş-am izbândit, vom trăi ş-om mai izbâdi… zise bătrânul şi prinse a-şi frământa în dinţi mustaţa sură. Norocul armelor e schimbător: se poate să se întoarcă Vodă Tomşa asupra duşmanului cu putere proaspătă şi să-l răpuie… Îi va trimite ajutor Împărăţia…
— Se poate… îngână cu îndoială Tudor. Totuşi trebile Împărăţiei sunt cu mare încetineală. Pe urmă Moviloaia e şireată, va trimete daruri la Sultan şi va făgădui haraci sporit… Turcului nu i-i atât de Tomşa, cât de lâna pe care o tunde de pe săraca ţară, ca de pe-o oaie!
— Cuvânt drept!… încuviinţă Mihu şi dădu încet din cap, cu sufletul pătruns de amarnică durere.
În pridvor, afară, cineva îşi scutură picioarele; fâşâi o mână pe uşă căutând clampa prin întuneric. Şi intră în odaie, cu ciubote grele de glod, Aniţa.
— Aşa, zise ea râzând; tătuca nu mai are cu ce veni; i-am furat ciubotele lui ca să pot răzbate pân-aici! Afară e-o mişelie ş-un potop, de parcă vine sfârşitul lumii!…
Puse jos, foarte încet, traista pe care o aducea cu mare fereală; pe urmă, rezemându-se de uşorul uşii, îşi trase una după alta, repede, încălţămintele de împrumut. Rămasă în colţuni, făcu un pas la o parte, se aplecă şi scoase încet o ulcică, o tigaie, o lingură, şi pită învălită într-un ştergar. Cu ele se înfăţişă la Şoimaru şi i le aşeză pe vatră, la foc. Îşi încrucişă după aceea braţele pe piept şi privi lung la oştean, uimită deodată de înfăţişarea lui.
Se îngălbeni şi clipi din ochi, îngână:
— Eşti rănit, bădiţă!
Şoimaru prinse a râde, şi-i făcu semn cu braţul cel sănătos:
— Nu te spăria, Anita, că nu mor din asta…
Ea zâmbi îndată, cu ochii în lacrimi. Privi cu îndoială spre uncheşul Mihu; dar tot îndrăzni, se apropiere Tudor şi-şi aplecă fruntea pe pieptul lui ca s-o sărute.
— De bine ce-ai venit! şopti ea închizând ochii. M-am spăriat într-adevăr…
Trăgându-se la o parte, privi iar pe rând la obrazurile întristate ale celor doi bărbaţi şi întrebă:
— E adevărat că Vodă a fost biruit şi alungat?
— Da, Anita, şi noi împreună cu el…
— Atunci e rău… zise ea sfioasă. Atunci înţeleg… Dar eu nu vă tulbur sfatul… Mănâncă, bădiţă Tudore, – şi vorbiţi ce-aveţi de vorbit. Eu stau cuminte într-un colţ, tac, şi nu vă supăr cu nimica…
Oricât de mâhnită încerca să pară fata lui Savin pentru vestea cea rea de la război, totuşi bucuria îi răzbătea în ochi şi-n glas, deoarece se întorsese cel pe care-l visa în toate nopţile.
— Se aşeză cuminte într-un colţ, în umbră, cu mânile subpuse, pe când rănitul gusta din pita frântă şi din sorbitura de carne. Şi cu o deosebită luare-aminte, pândind pe sub sprâncene pe oştean, ascultă istorisirea războiului de la râpa Tăuţeştilor.
— Leşii au venit până la o bătaie de puşcă de noi, grăia Şoimaru înviorat de gustarea caldă. Din limbile pe care le-am putut noi prinde cu şireclic, am aflat că ei vin cu cincisprezece mii oaste: între aceştia era căzăcime multă şi pedestrime ungurească, oameni de ţară aduşi de boieri, de cum au pătruns leşii pe la Hotin, şi mai ales husarii care umblau în mare rânduială sub cârmuirea lui Corecki, – viteaz ostaş după cât îl cunosc eu…
— Şi Vodă avea mai puţin? întrebă bătrânul Mihu. Fata fugi cu ochii spre bătrân, apoi iar spre Şoimaru.
— Nu. Noi am fost mai mulţi, – dar pe lângă călărimea noastră şi tătari, şi pe lângă oastea în leafă, era îmbulzită multă prostime fără arme bune şi fără rânduială.
— Am avut chiar de la început pagube, din pricină că ai noştri s-au semeţit prea mult ş-au pătruns fără nici o socoteală până între cazaci şi leşi. Chiar Vodă, simţind că are gloată tare şi văzând că a sosit şi Cantemir cu mine, – a trimes o scrisoare către coconul Alexandru, în care-i zicea aşa: „Fugi, băiete, la învăţătură înapoi, la leşii tăi, şi ia şi pe mă-ta cu tine, căci altfel am să te bat peste ceafă ş-am să te mân cu harapnicul înaintea mea!… Nu îndrăzni, căci eşti încă pui, şi ai caş la gură…” Şi alte multe cuvinte de ocară-i scria, căci Vodă Tomşa-i aprig precum îl ştii, şi rău de colţ…
Şi ajungând ei aproape de noi, Visniovecki şi Samoil Corecki, care ei erau cei mari şi rânduiau totul, au ieşit în larg de şi-au jucat puţin caii ş-au privit, apoi au poruncit să lege tabăra după rânduiala şi obiceiul căzăcesc. Ş-au stat aşa noaptea în apărare şi s-au frământat la focuri ş-au zvonit întruna… Iar cum s-a făcut ziuă, s-au rânduit grabnic, ş-au pornit cazacii de-au lovit pe oamenii lui Cantemir şi i-au răzbit, pe urmă oastea cealaltă a năzuit la cele douăzeci de puşti de aramă ale noastre, – şi cum au dat izbire, siimenii şi darabanii au făcut îndărăt până la râpă, au lepădat armele şi s-au dat supuşi…
— Numai vânzarea răpune capetele crailor… mormăi frământându-se bătrânul Mihu.
— Aşa este precum spui, uncheşule… Veneticii, cu straiele lor mândre şi cu pană argintată, nu şi-au pus viaţa, căci n-aveau pentru ce; asta am mai văzut-o şi la alţi domni şi crai; numai noi oamenii de ţară, năcăjiţi şi amărâţi, în ceasul acela greu când ne răzbea puterea, am tras săbiile. Atuncea am strigat eu cătră toţi răzăşii şi le-am spus un cuvânt pe care n-au să-l uite… Ş-am început a bate, ş-am tăiat pedestrime, ş-am risipit cazacii, până ce Corecki, odihnit, şi-a năpustit pânza lui de husari, bulziş, ca vântul; şi-n calea lor n-am mai putut sta… Ne-am frânt, ne-am risipit şi noi, după ce nu mai era nimene nici la dreapta, nici la stânga noastră, şi rămăseseră numai ticăloşii siimeni deasupra râpei Tăuţeştilor… îi vedeam pe când mă trăgeam cu ai mei, cu braţul sângerat: intraseră leşii în ei, şi le plăteau pentru că s-au plecat ş-au lepădat armele: şi-i tăiau, de socot că i-au clădit pe toţi, unii peste alţii, în râpă…
Of! uncheşule Mihu, otrăvit e ceasul înfrângerii! L-am mai încercat eu în viaţă, dar atuncea nu-mi păsa, şi mă băteam ca siimenii pentru simbrie: eram vesel că scap cu viaţă! Dar acum ne alunga sabie iute.
— Şi înţelegeam că toate ale noastre, străduinţi şi nădejdi, tot ce-am aşezat aici la Şoimăreşti, toate sunt prăpădite!
Vodă Ştefan fugea între noi; i-am apărat până-n drumul Vasluiului viaţa cu săbiile. Era la dreapta mea, negru ca pământul la obraz; clănţănea din dinţi cu turbare şi fura cu ochii îndărăt; şi blăstăma şi pământ, şi Dumnezeu! Părea nebun, la popas. A coborât de pe cal şi s-a învârtit în loc rânjind. Pe urmă m-a văzut lângă el, m-a privit lung cu lacrimi, şi-a plecat capul în piept şi s-a aşezat pe ghizdelele unei fântâni. Sta aşa, prăpădit, şi nu spunea nimica…
Bătrânul Mihu ridică ochii şi, în tăcerea care se întinse, păru că ascultă zbuciumul vântului. Zise după aceea:
— A fost Tomşa om crunt: Dumnezeu să-l ierte pentru greşalele lui. Dar pentru noi, Şoimăreştii, a fost ca un părinte…
Şi fata, bătrânul şi oşteanul rămaseră în tăcerea odăiţii ca într-o singurătate; făclioara feştilei de seu răsfrângea luminiţi în ochii lor; păreau a se gândi la ceasul de cumpănă; şi toamna cânta cu ciudate glasuri la ferestre.
— Dar beiul ce-a făcut? întrebă deodată uncheşul Mihu.
Şoimaru zâmbi:
— Cantemir? El ştie cum să-şi poarte tătarii… Oştenii lui nu ţin mult piept; de la cea dintâi izbire îşi dau sama ce trebuie să facă… S-au tras înapoi şi s-au risipit ca pulberile; ei au cai iuţi care parcă zboară. Mâni se vor întoarce şi vor fi ei mai tari, ş-atunci, prădând şi arzând la duşman, tot ei se vor găsi în câştig… Asta-mi spunea Cantemir, când ne-a ajuns din urmă, în amurgul serii, la al doilea popas.
Tătarii lui descălicaseră, rupeau în dinţi carne şi pită, după obiceiul lor, vorbeau şi râdeau; pe când răzăşii noştri parcă prohodeau un mort. Ei n-aveau merinde, ori nu le mai venea să mănânce; înconjuraseră cele şaptesprezece şipote care izvorăsc în budăie, fiecare subt o răchită, la Racovăţ în vale, şi tot se rânduiau la apă şi iar se întorceau, parcă erau căptuşiţi cu jăratic pe dinăuntru…
Iar Cantemir şi Bârnova s-au aşezat lângă noi şi se uitau la Vodă cât e de amărât.
— Ce este? a zis Cantemir ş-a zâmbit; de ce se întristează Domnul? ca să se poată bucura mai tare mâni?…
Tomşa-Vodă a răsărit şi s-a uitat la bei, parcă nici nu-l cunoştea.
— Aşa sunt războaiele, a grăit iar tătarul, şi mai ales în Moldova. Aici şi furtunile se întorc năpraznic pe crângul lor; acum vin din jos cu pulberi, şi peste o clipă se întorc şi se prăvălesc din munte cu puhoaie…
Atunci, la aşa cuvânt bun, şi Simeon, prietinul nostru a început a mângâia pe Vodă Ştefan şi a-i spune că oştenii din nou se vor aduna.
— Şi vom hărţui pe venetici, măria ta, zicea el, precum făceau Domnii cei vechi, pân-or ajunge la istovire…
— Dacă izbândesc să-mi adun iar oamenii, a strigat Tomşa privindu-ne, atuncea nu-i las, – căci tot trebuie să ne trimeată Împărăţia ajutor…
Şoimaru tăcu o clipă.
— Aşa este, vorbi bătrânul Mihu. El se gândea la turci… Azi turcul, mâni leahul; trec peste noi şi ne calcă; unul rânduieşte o lege şi celalalt o sfarmă.
— Asta mă gândeam şi eu… răspunse încet oşteanul. Trăim într-o vreme de mare amărăciune…
Fata zise deodată din colţul ei:
— Dacă ar fi mulţi ca bădiţa Tudor, atunci altfel ar umbla treburile în ţara noastră!…
— Aici erai, puşchiule? răsări moşneagul şi scuipă uşor cătră ea…
— Aici, uncheşule… Am aşteptat să isprăvească de mâncat bădiţa, – şi acuma am să-i întind pânză curată şi am să-i aşez pernă şi pocladă pentru hodină… Mâna legată poate-l doare; după atâta umblet, poate-i trudit!…
— Bine, bine… îngână răzăşul cel bătrân. Aşa este; trebuie să ne ducem. Şi acu ce-ai să faci, Tudore?…
— Acu, răspunse oşteanul, am să mă hodinesc zece zile. După aceea cred că mâna iar mi-a fi tare. Şi-mi iau oamenii şi mă duc să găsesc pe Domn: ori la Bârlad, ori la Galaţi, ori la Brăila, după cum vor fi întâmplările…
Aniţa începu a umbla prin casă, rânduind. Bătrânul, înainte de a pleca, iar se îngriji de rană.
— Poţi să te duci, uncheşule, fără grijă, îi zise Şoimaru. Doftor bun sunt şi eu, şi am şi pe Lie, în odaia de peste tindă!
Cum rămaseră singuri cei doi tineri, – Aniţa se strecură spre vatră, cuprinse cu un braţ pe oştean de după grumaz şi-şi lipi fruntea de tâmpla lui.
— Bădiţă! suspină ea cu lacrimi, eu nu mă duc de-aici… Acuma pot să-ţi spun cât îmi eşti de drag. Dacă m-alungi, stau afară în zloată până ce-oi pieri… Să mă reped acasă să spun că vin să te păzesc, – şi lasă-mă să-ţi priveghez la căpătâi… Îţi fac o legătură nouă. Îţi dau un pahar de apă; şi nu-mi spune nimica, nici nu te uita măcar la mine; ştiu că sunt o urâtă, dar lasă-mă, bădiţă… căci eu am ştiut c-ai să vii supărat; te-am văzut astă-noapte în vis, şi erai înveşmântat cu negru, fără cal şi fără arme…
Oşteanul simţi lacrimi fierbinţi pe obrazul lui. Ridică mâna dreaptă şi cuprinse mijlocul fetei; o trase la piept şi o sărută; şi se simţi înduioşat cum nu fusese nicicând în furtunoasa lui viaţă.
