XXXII.Durerea lui jupân Stroie

Bătălia în care Tomşa fusese înfrânt, cu toţi tătarii şi răzăşii lui, se dăduse dimineaţă tare, în cea dintâi zi a lui octomvrie. Izbirea fusese scurtă şi crâncenă; curând dispărură călăreţii Domnitorului risipiţi în stoluri în zarea Tătărănilor. Rămaseră pe loc numai morţii şi răniţii, pe care-i sfârşeau de zile săbiile şi suliţele; şi deasupra râpii de la Tăuţeşti, darabanii şi siimenii în care leşii au tăiat fără contenire, până ce le-au căzut braţele de trudă.

Şi azi răscoleşte plugul acolo oasele morţilor.

Nemernicii oameni de ţară, îngroziţi, lepădaseră ghioagele, coasele şi topoarele şi îngenunchiaseră, cu cuşmele în mână şi cu pletele în ochi. În ei intrase urlând căzăcimea şi i-ar fi potopit dacă, la porunca lui Corecki, nu li s-ar fi pus în cale cu lăncile lor lungi husarii, oaste aleasă de nobili.

— Pace! strigă Samoil înălţând în sus sabia. Daţi-vă îndărăt, păcătoşilor! Nu ucideţi oamenii care se dau robi!

Apoi alergă în goană spre hatmanul Visniovecki, şi, pe cai stând, se sărutară amândoi pentru bucuria biruinţii, – şi plecară în urmă să îmbrăţişeze şi să firitisească şi pe Vodă Alexăndrel.

Îndată, după semnul de adunare al trâmbiţilor şi după porunca hătmăniei, – pedestraşii desprinseră chervanele legate, le rânduiră cu caii înhămaţi şi se pregătiră de intrare în scaunul Domniei. Husari leşi porniră pe dată la Hotin ca s-aducă, în carâte grele, pe Doamna Elisabeta, pe Domniţa Ecaterina şi celelalte subţiri şi gingaşe obraze femeieşti.

— Iar Visniovecki, rânduind oastea şi tot alaiul, dădu poruncă de înaintare spre Iaşi chiar asupra amiezii.

Boieri călăreţi sosiseră din partea unora din bătrâni, ş-a părintelui mitropolit; drumul, era slobod: târgul aştepta domn nou şi privelişte mare. Vestea înfrângerii lui Tomşa trecuse prin Iaşi ca furtuna de grindină, cu boierii şi călăreţii năprasnic fugind pe cai, cu plete şi coame spulberate.

Când alaiul fu rânduit, pan Visniovecki veni la Alexandru şi-i zise mândru, plecându-şi sabia:

— Primeşte scaunul părintelui tău, Voievoade!…

Tinerelul cocon zâmbi cu faţa lui prelungă şi albă şi-şi dădu pe spate pletele bălai. Subţirel şi drept pe cal, în strai de domn moldovan, cu contăş scump şi gugiuman de sobol, era frumos la vedere şi părea mai degrabă o domniţă în straie bărbăteşti.

După obicei, când ajunseră la margine, le ieşiră întru întâmpinare târgoveţii, deprinşi cu toate schimbările domniei, ca şi cu schimbătoarea vreme a ţării; şi în turnuri clopotele de aramă prinseră a cânta slava celui mai nou biruitor.

Şi intrară cu mare fală şleahticii cei mari, Visniovecki şi Corecki, având la mijloc, între ei, pe fiul lui Irimia, – iar după ei păşea pe cai mândru împodobiţi garda franţuzească a căpitanului Montespin, care era în leafa Doamnei Elisabeta: erau în ea cincizeci de cavaleri cu platoşă şi coif, – oameni vechi de război, cu săbii grele. Priveau mândri în jurul lor şi cu nepăsare: mai treceau printr-o ţară şi mai vedeau un târg nenorocit. Tot aşa de bine rânduiţi şi în straie scânteietoare trecură husarii leşi. După pasul tăcut al acestora, – amestecaţi şi gălăgioşi veneau boierii moldoveni şi leşi, şi altă multă oaste cu miile de robi ţărani, mânaţi cu bice: au curs înlăuntrul târgului două ceasuri încheiate. Şi tocmai în urmă, după se sloboziseră pe mărgini pâlcuri de pradă, intrară buluc cazacii cu cojoacele lor stropite şi mânjite de sânge.

Cum se apropiară de Curtea Domnească, trâmbiţile, fluierele şi dobele începură a suna fără întrerupere. În acest zvon ascuţit şi biruitor, Alexandru intră în biserica domnilor, – apoi ieşi şi trecu la palat unde îl aştepta tronul împodobit cu covoare. Oastea umplu ograda şi toate uliţile din jur până la mari depărtări, şi boierii şi leşii se îmbulziră în sala cea mare.

Acolo s-au firitisit cu toţii şi s-au îmbrăţişat din nou şi Alexandru s-a urcat pe tronul părintelui său, – pe când nu mai conteneau şi tremurau ascuţit bucuroasele flaute. În vremea asta, se pregătea masă mare, iar oştenii cazaci şi leşi au început a împunge pe târgoveţi, a năzui spre dugheni şi spre neveste: toţi biruitorii, şi cei de frunte şi cei de rând, erau flămânzi de mâncare şi petreceri.

La această masă mare, în grabă aşezată, jupân Stroie Orheianu zise cătră pan Ludno, ginerele său:

— Acuma, între două pocaluri, dragul meu, să vorbim puţintel şi despre rânduiala pe care o poate face măria sa Alexandru în trebile ţării. Vei vedea atuncea, pan Antonie, că nu degeaba ai înarmat dumneata cinci sute din servii domniei tale şi i-ai deprins la război…

— Mazurii mei s-au purtat într-adevăr straşnic… grăi Ludno, întinzând îndărăt, spre cupar, paharul.

— Da; de asta te bucuri, dar mai tare te vei bucura, când cu adevărat te vei folosi de vitejia lor…

— Ce vrei să spui, socrule? întrebă leahul râzând. Orheianu trase mai întâi cătră sine un taler mare, în care se afla întins un crap de trei ocă. Îl ţinu între palmele întinse, parcă l-ar fi umbrit, şi-l gustă poftitor cu ochii. Încetinel după aceea începu să-l spintece cu cuţitul pe la spinare, ca s-aleagă carnea bună, rumenită-n undelemn, de ţesătura de oase.

— Hof! oftă el purtându-şi limba în gură şi înghiţind în sec; că bun lucru ştiu să gătească monahii noştri… Dacă nu erau ei, şi iazul lor din vale, – nu mi s-ar fi bucurat ochii de-aşa bunătate! Nu pofteşti, pan Antonie?…

Antonie îşi întinse talerul; începu a gusta din peşte mai mult din vârful buzelor, şi privea uimit şi zâmbitor la Orheianu cum mânca de pripit şi de grozav. Boierul se îndeletnici o vreme cu crapul monahilor, apoi oftă adânc, răsturnându-se în scaun, şi-şi sorbi cu ochii închişi paharul mare de vin.

— Ei, amu să vedem ce mai face Vodă! pufni el.

În capul mesei, între nobili şi boieri moldoveni, Alexăndrel sta drept pe un jilţ mai înalt. Îl bucurase cel întâi pahar de vin. Râdea şi vorbea cu hatmanul leah, cu Samoil şi cu marele vornic Nistor şi le amintea, cu un zâmbet de dispreţ, despre proasta şi lăudăroasa scrisoare ce-i trimisese Tomşa înaintea bătăliei.

— Noi i-am scris răspunsul pe spate! zise el vesel, acuma ceteşte şi înţelege că semeţia lui a fost prea grabnică!

— Şi cu degetele lui delicate, Vodă cel tânăr îşi mângâie haina trandafirie de atlaz şi-şi potrivi la piept ceasornicul de aur în chip de ou, – care-i arăta că numai de patru ceasuri e stăpân vremelnic al Moldovei.

Orheianu crezu nimerită clipa, – şi se sculă în picioare, mare, gros şi bărbos.

— Măria ta! milostive Doamne! strigă el c-un glas tare, şi se întoarseră cătră el nenumărate capete de oaspeţi; noi cu dragoste te-am împresurat, şi ne-am luptat ca să dobândeşti ocina pe care ţi-a lăsat-o milostivul şi viteazul tău părinte! Acuma te vom ruga în genunchi noi toţi boierii cei buni de ţară… să faci măria ta rânduială, să pliveşti neghina, să îngrozeşti pe răi şi să ne fii nouă părinte bun! Căci noi cu toţii am pătimit de pe urma mişelului de Tomşa: la toţi ne-a răpit averile, ne-a împărţit moşiile, ş-am rămas calici în ţară străină, măria ta…

— Bătrânul a grăit cuvânt drept… glăsui grav de la locul lui vornicul Nistor. Se cade să se întoarcă boierilor tot ce au pierdut! Şi să fie iertată şi miluită şi prostimea; căci şi ea are loc sub soare!

— Vom împărţi dreptate tuturora… zise Alexăndrel, ridicând mândru capul. Vom chibzui cu boierii şi sfetnicii noştri, să aducem în ţara noastră iarăşi mărirea cea de demult!

Privirile tânărului voievod se înflăcărară şi leşii se grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte.

Orheianu se aşeză mulţămit în scaun şi se-ntoarse spre ginerele său, clipind şiret din ochi.

— Voiai, pan Antonie, să afli la ce-ţi va folosi cu adevărat vitejia mazurilor domniei tale? Ştii că eu am în Ţara-de-sus patru moşii cu păduri mari, cu iazuri, crâşme şi mori. Dar în Ţara-de-jos am de două ori pe atâtea, – ş-acolo creşteam vitele mele cele bune, pe care le trimiteam la vânzare în Lehia şi la nemţi. Acuma îţi voi spune numai atâta, că cel mai mare şi mai bun pământ al meu, care ţine de Murgeni şi se-ntinde şase ori şapte mii de fălci, e cel despre care-ţi grăiam odată, şi pe care mi l-a rupt Tomşa şi l-a dat obraznicilor răzăşi de la Şoimăreşti… La acest pământ am ţinut eu, pentru că a fost averea mea… Acolo mi s-au înmulţit vitele, acolo am vii, acolo, între sate, am rateşe bănoase şi mori care-mi aduc greu uium; şi iazuri cu peşte, şi cinci mii de ştiubeie în prisăci… Toate le-am avut, căci mi le-a hrăpit tiranul… Acuma cată, pan Antonie, să le dobândim îndărăt. Aceasta-i averea mea. Celelalte moşii, pe lângă asta sunt nişte pustietăţi!

— Cum? strigă râzând Ludno; eu te-am crezut, pan Stroie, bogat mai mult în vorbe şi-n pofală! Şi văd că eşti cuprins cât şi noi, în Lehia…

— Ai crezut asta? strigă Orheianu cu supărare.

— Da, mărturisesc, vorbi cu bună-voie pan Anton, şi te rog iartă-mă!… Eu nu-ţi sunt ginere pentru c-am socotit că vei fi având averi; eu m-am închinat Magdei mele. Pentru ea am îmbrăcat zale; pe ea am urmat-o!… Dar de vreme ce spui că ai bunuri, se cade să le apărăm şi să le câştigăm îndărăt…

— Tot ale Magdei ş-ale domniei tale vor fi!… strigă cu înduioşare Stroie, şi iar sorbi o cupă de vin. Şi-n juru-le vuia sala de un murmur greu, iar din ogradă şi din alte încăperi veneau cântecele şi chiotele cavalerilor şi oştenilor care închinau şi ei băutură şi se săturau cu mâncări, în scurt împlinite de la localnici.

— Las’ să se veselească! grăia cătră Domn vornicul Nistor. Atâta bucurie pe lume are şi oşteanul!

Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno.

— Ginere! spuse el cu veselie. Ştii ce-am cugetat eu, cât am stat şi am băut acest pocal de vin? Mult mi-a plăcut mie în Lehia un lucru: Servu-i serv; boieru-i boier! Ai cu cine munci pământul, ai cu cine ieşi la război! Omul tău l-ai aşezat, l-ai legat de pământ, e-al tău! Pe când la noi, iubite, din pricina asprelor vremi, se risipesc proştii ţărani şi ţi-i apucă toţi din toate părţile… Şi sunt locuri cu popor des, mai ferite, mai apărate, – ş-acolo sunt răzăşi care-s mai fuduli decât noi, boierii… Tare-aş dori eu să-i îmblânzesc şi să-i aduc la cuminţenie, să fie ei ai mei şi să mă cunoască de stăpân!…

După această dulce vorbire către leah, jupân Orheianu întinse iar cupa peste umăr.

— Căci eu, începu el iar, eu, boierule, totdeauna am stat ş-am cugetat cu jale la risipa moşiei noastre… Era odată mare, era odată tare, – chiar şi pe craii voştri i-a bătut Ştefan-Vodă cel Bătrân şi alţii… Aşa se găseşte însemnat în letopiseţul cel vechi slovenesc… întreabă pe vornicul Nistor, să-ţi spuie şi el. Şi pe turci i-am bătut; şi pe unguri, şi pe toţi… Aşa era în vremea veche… Şi de ce, iubite? Să-ţi spun eu de ce. Pentru că poporul era ascultător, se scula ca un singur om la glasul lui Vodă, şi-al boierilor… Aşa să fie ş-acuma, – şi iar ne-om ridica unde am fost… Pe mine mă doare inima, pan Ludno, când văd cât de jos am căzut!…

Pan Ludno zâmbi:

— Atunci s-aşteptăm pe Magda, care soseşte cu Doamna Elisabeta, şi să ne ducem cu mazurii mei să facem rânduială unde spui şi cum spui. Aşa este?… Bun cuvânt?

— Da, aşa este! grăi cu duioşie Orheianu. Mult mă bucur că mă aflu iar cu Domnul meu, la ţara mea, şi voi vedea iar prisăcile şi morile, şi grădinile, şi toate, care la noi îs mai frumoase, boierule, decât oriunde pe pământ!…