XXX.Se întâlnesc prietini vechi

Un an şi mai bine Tomşa primi veşti după veşti de la marginile Lehiei cum că Moviloaia cu feciorii şi ginerii strâng oşti. Repezi în mai multe rânduri olăcari cu plângeri la prietinii lui de la Stambul, arătând că la hotarele împărăţiei, despre leşi, se iscă tulburători; dar Sultanul îşi petrecea viaţa în seraiurile lui cu cadânele şi se bucura de clădirea celor mai frumoase moschei şi cişmele din scaunul marei lui împărăţii, iar sfetnicii unui aşa moale stăpânitor nu se tulburau cu grăbire pentru tot ceea ce li se putea năzări raialelor moldoveneşti. Tomşa mai mână o fierbinte rugare, ca măcar să se trimeată un cuvânt de luare-aminte lui Cantemir bei din Bugeac; dar oamenii lui se întoarseră iar fără nici o izbândă.

— Atuncea ce facem? întrebă Domnul pe Bârnova, boierul lui cel mai de credinţă. Păgânii ştiu numai lăcomia să şi-o sature. În fiecare an slujitorii lor de la Cetatea Albă, unde-i legat birul împărăţiei, ştiu să vie şi să ridice glas pentru drepturile măritului Sultan; dar la nevoie, când chiar oştile lui Crai se pregătesc într-ascuns să ne lovească, nu văd, nici n-aud nimica…

Erau singuri în spătărie, şi-n ograda întinsă a Curţii oşteni noi din Ţara Ungurească învăţau muştrul pedestrimii: glasurile de poruncă răzbăteau lungi şi răsunătoare până la ei.

— Eu fac ce pot, vorbi iar Domnul, şi cheltuiesc cu leafa oştirii şi banii de comând, – dar parcă pot înţelege ce furtună va veni asupra noastră? Şi chiar în oştenii noştri eu ştiu ce credinţă pot avea? Ei nu sunt ostaşi de ţară cum era în vremea veche; şi batîr că le-am făcut straie nouă verzi şi le-am dat lădunci şi pene argintate la cuşmă, de sunt mai mândri decât haiducii leşeşti, – oare la nevoie vor muri ei pentru mine?

— Să sculăm ţara la nevoie, măria ta… răspunse Bârnova, mai mult ca să mângâie pe Vodă.

— Când s-o scoli? Nu poţi să ţii prostimea cea multă în picioare în vremea verii. La nevoie îi vom chema, dar câţi vor veni? Ce credinţă pot eu avea în staroştii noştri de ţinuturi?… Toţi sunt răi şi toţi vor să mă vândă. Am tăiat atâtea capete ca să vâr groaza, – şi degeaba! căci boierimea-i totdeauna duşmănoasă Domnului, şi capetele tăiate, ca balaurului celui din poveste, îi cresc iarăşi la loc!

Bârnova stătu un timp gânditor.

— Vra să zică, de la Turc nu-i nici o nădejde. Cu puţinii ieniceri de la cetăţile mării nu putem face ispravă. Atuncea numai la Cantemir mai putem avea nădejde.

— Cantemir fără porunca Porţii nu se mişcă.

— Ba eu socot, răspunse boierul, că va veni. Să-i trimitem pe Şoimaru, şi nu e nevoie de poruncile împărăţiei. Avem noi o prietinie veche, măria ta: eu, Şoimaru şi beiul Bugeacului. Şi dacă vin tătarii, avem un ajutor bun, pe lângă steagurile noastre de răzăşi…

Domnul dădu cu întristare din cap. Cuvântă cu glas greu:

— E blăstămat, boier Simeoane, acest pământ al Moldovei! Credinţa oamenilor lui e ca o floare rară. Zadarnice sunt bunătăţile Domnului, zadarnice îngrozirile lui! Câteodată stau şi mă gândesc că mai bine ar fi să-mi iau lumea în cap şi să mă tot duc! Au să mă vândă toţi… – Vesteşte, boier Simeoane, sfatul, sfârşi oftând şi gânditor Vodă; să vie boierii să începem judecăţile…

Bârnova ieşi singur în curtea plină de ostaşi, trimese poruncile şi făcu vestire la poartă că Domnul curând începe judecarea pricinilor. Apoi trecu singur spre chilioara lui de sub ganguri şi cugetă zâmbind la înfricoşarea lui Tomşa.

— Şi de mine se îndoieşte, murmură boierul… Din sânge creşte la vedere o floare otrăvită!

Tudor Şoimaru primi după o săptămână un răvaş lung în care Bârnova îi lămurea veştile de la Lehia şi nepăsarea Turcului. „Vodă te îndeamnă, după sfaturile mele, îi mai spunea Simeon, să faci un drum până la nohai şi să ceri lui Cantemir să sară într-ajutor, la nevoie… Du-te. Beiul va veni, pentru prietinia noastră…”

Această scrisoare o asculta, cu fruntea plecată şi cu sprâncenele încruntate, şi bătrânul Mihu în odaia lui Tudor, în sat la Şoimăreşti. Erau numai ei singuri, şi căpitanul ţinea înălţată în lumină hârtia vânătă cu peceţile rupte.

— După ce sfârşi de slovenit şi vorbele de la urmă de dragoste şi frăţie, Şoimaru întoarse capul şi privi pe bătrân.

— Ce zici, uncheşule?

— Trebuie să te duci, răspunse bătrânul.

— Ştiu, şi mă voi duce. Dar te întreb când se va stârpi buruiana aceasta care creşte în Lehia? Abia s-a aşezat ţara şi iar se scoală văduva. Iar vor veni leşi şi cazaci. Fără linişte şi fără tihnă vom fi; şi dacă Moviloaia răpune pe Tomşa, Orheianu şi el ne va răpune pe noi!…

Şoimaru se înălţă în picioare.

— Ce vrei să faci? îl întrebă bătrânul ridicând spre el ochii.

— Mă duc să-mi gătesc calul! Vara-i sfârşită, şi-i vremea când se adună oştile…

Bătrânul, rămas singur, întinse mâna spre răvaşul lui Bârnova şi-l ceti, încă o dată, cu luare-aminte, numai el. Apoi clăti din cap c-o simţire de îngrijorare şi oftă din adâncul rărunchilor.

Tudor intră după o vreme şi începu a trage, din lăzi şi din cuiele de lemn bătute în păreţi, straie şi arme. Îşi scoase şi boitorii cei nalţi de modă nemţească şi pinteni de fier cu colţi mari…

După patru zile, la Sântămăria cea mică, a cărei slujbă cade în 8 ale lunii brumărel, – Tudor Şoimaru găsi pe Cantemir bei în târg la Căuşeni, lângă Nistru. Turcii, moldovenii, tătarii şi toată amestecătura de neamuri din părţile Muncastrului şi din unghiul Mării pe care-l stăpâneau nohaii se aflau adunaţi la iarmaroc, deoarece la această zi de început de toamnă neguţătorii levantini şi maltezi aveau obicei să desfacă mărfurile aduse de departe în corăbii cu vântrele.

Cantemir bei, când văzu pe Şoimaru înaintea lui, descălecat, stând drept şi zâmbindu-i, – ridică amândouă braţele în sus şi se repezi la el. Se sărutară de trei ori, şi se priviră în luminile ochilor, căci se despărţiseră de patru ani.

Tătarul se întoarse apoi spre slujitorii lui şi le dădu porunci, – şi apucând pe Şoimaru de braţ îl trase după el.

— Haide cu mine, frate, îi zise, – am în târg aici un văr: totdeauna găzduiesc la casa lui. Te vei hodini la el. Mâni mergem unde am şi eu sălaş bun, cu zid de piatră…

În drumul lor erau întinse numai tărăbi subt adăposturi de pânză, – şi târgul statornic, ca toate aşezările tătărăşti, n-avea decât căsuţe joase de ciamur, fără pomi, fără împrejmuiri.

— Ce te uiţi aşa mirat? grăi râzând Cantemir. Satele şi târgurile noastre sunt tabere. Abia ne-am aşezat aici, şi mâni poate le dărâmăm şi poposim în altă parte…

— Poporul tău are altă fire… răspunse Şoimaru; e mişcător ca năsipul.

— Aşa-i, aşa-i! încuviinţă râzând beiul. Voi sunteţi ca şi codrii de la Orhei, care stau în locurile lor de-o mie de ani…

— Şi vor mai sta! grăi c-un oftat Şoimaru, dacă se va milostivi Dumnezeu de noi…

Cantemir îl privi cu luare-aminte, apoi îl trase cătră o căsuţă joasă şi lungă, împărţită în locuinţă pentru bărbaţi, harem pentru femei şi grajd pentru vite. Erau toate subt un singur acoperiş, şi Şoimaru simţi pătrunzându-i în nări mirosul iute al gunoiului de cai; dar intrând în cămara joasă, cu ferestre mici, găsi curăţenie desăvârşită şi covoare de preţ, şi perne de matasă pe divanurile joase de pământ bătut şi lipit cu îngrijire. Stăpânul locului, un om cărunt la barbă, cu turban în cap, – îi primi şi se închină înaintea lui Tudor, arătându-i cu mâna locuinţa şi spunându-i, în grai tătărăsc, că toate sunt ale oaspetelui: patul de hodină, blidul de mâncare şi vorba bună!

— Acuma spune-mi, frate, grăi Cantemir aşezând pe Şoimaru lângă el, – de ce-ai oftat aşa de greu mai nainte? te ameninţă vreo primejdie? Asta nu se poate. Te văd teafăr şi sănătos; eşti lângă mine; aici nu te poate ajunge nici cel mai mare duşman al tău!

— Slavă Domnului, sunt tare, grăi răzăşul.

— Inima ţi s-a tămăduit?…

— De mult, beiule, de mult.

— Atuncea ce este?

— Tomşa e primejduit dinspre partea Movileştilor ş-a leşilor, răspunse Tudor.

— Aşa? Şi-mi ceri ajutor pentru Tomşa? N-am primit nici o carte de la Stambul, şi Voievodul vostru e un om în care n-am credinţă, şi pentru care n-am dragoste…

— Carte-ţi va veni de la Împărăţie, întâmpină răzăşul, dar mă tem să nu fie prea târziu.

— Şi ce te doare pe tine?

— Mă doare, căci, – cum spuneai tu, frate, mai nainte, de codrii de la Orhei, – am prins şi eu rădăcină adâncă pe moşia bătrânească. Acu patru ani, când ne-am împrietinit, eram singur pe lume. Astăzi mă doare inima pentru mulţi. Şi mai ales mă doare gândindu-mă că cel ce-a buzdugănit pe părintele meu şi a ucis atâţia de-ai noştri, se va întoarce de iznoavă şi va prăpădi şi câtă răzăşime a mai rămas. Dacă poţi da un ajutor, beiule, dă-l!

— Eu n-am înţeles niciodată, răspunse încet tătarul, îndârjirile voastre pentru pământ, certurile şi sângele vărsat pentru un colţişor de grădină, când lumea lui Dumnezeu e aşa de mare…

— Ştiu… tu nu poţi pricepe… grăi cu glas mişcat răzăşul… Nici eu mai înainte nu pricepeam; dar a fost în sângele inimii mele această durere, – şi s-a vădit curând. Înainte nu mă temeam: eram singur. Astăzi mă tem: sunt legat de lucrurile statornice!

În umbra cămării, pe divanurile moi stând, Şoimaru îi povesti lui Cantemir cum stau lucrurile şi-i arătă şi răvaşul repezit de Bârnova.

— Bine, zise beiul, cată să mă gătesc, poate să ai mai curând nevoie de mine. Vom pleca amândoi chiar pe loc, să vestesc aulele mele, şi să le ridic. Vei vedea şi cum pregătesc şi lasă tătarii noştri hrană pentru muieri şi pentru copii…

În adevăr, admândoi prietinii, chiar în seara aceea, plecară pe cai, pe dreapta stepă a Bugeacului, în care fâşâiau, cât vedeau cu ochii, ierburile uscate şi necosite. Era o singurătate ca pe-o mare şi tremurau întinderile sub lumina nehotărâtă a amurgului ca vălurele fără sfârşit şi fără hodină. Şi ei cu slujitorii se duceau grăind încet despre amintiri şi povestiri războinice.

Într-un târziu, mergând aşa pe cărarea abia bănuită în ierburile pustiei, printr-un cotlon necunoscut al lumii, Cantemir, râzând ca de nişte minuni, începu a povesti lui Şoimaru ce-a aflat în zilele acelea de la negustorii străini, care călătoresc pe mări.

— Îmi spuneau corăbierii, grăia domol, că umblă cu corăbiile nouăzeci de zile şi ajung la lumea cea nouă pe care au descoperit-o spaniolii… Acolo sunt oameni sălbatici şi ape de zece ori mai late decât Dunărea, şi codri care nu mai leapădă frunza niciodată… Şi după acele ape şi codri, în pustietăţi de piatră, unde cad izvoare în prăpăstii ca-n nişte cupe, din veci s-au strâns, s-au frământat şi s-au cernut în stropi năsipurile, şi s-au ales bulzi de aur mari de nu-i poate ridica omul în braţe… Şi ei zic că iau hrană pe un an, şi arme, şi se duc, trec apele, dau foc la păduri, se bat cu oamenii sălbatici şi-i omoară, şi câte-odată ajung la aurul acela care scânteiază ca un soare printr-o perdea de apă…

— Vra să zică, după mări, sunt alte uscaturi… zise cu uimire răzăşul, şi pământul niciodată nu se sfârşeşte!

— Eu ştiu? Dar parc-aş vrea câteodată să pornesc şi eu într-acolo… Şi-mi mai spuneau ei că la ţara Franţuzului este un crai ş-un vlădică… Craiul se duce la biserică şi la petreceri, iar popa bate războaiele crăiei…

— Cum văd eu, vorbi râzând Şoimaru, lumea veche de-aici se sfârşeşte, – ş-are să trebuiască să ne mutăm în cealaltă…

Astfel mergeau vorbind şi trapul cailor aproape nu făcea zgomot; numai întinderile susurau ca apa în întunericul nopţii. Şi ei erau fericiţi, subt stele, ca buni prietini care se revedeau.

După ce ajunseră a doua zi la tabăra nohailor, căzură la hodină; dar mai nainte avusese grijă beiul să trimeată poruncă în toate părţile la aulele războinicilor. Şi-ndată ce se strânseră călăreţii tătari, Şoimaru fu de faţă la vânătoarea cea mare de toamnă a lor, după care-şi pregătesc la fum pastrama tare de cal.

Porniră cu toţii, cale de-o zi la umblet, cătră smârcurile cele mari de la miazănoapte, unde obliciseră ei că se ţin caii lăsaţi slobozi în stepă şi sălbătăciţi de ani şi ani de zile. Seceta verii îi adusese încet-încet cătră mlaştinile de la Cortal.

După ce ajunseră şi dădură de ei, îi sculară din toate părţile şi-i împresurară pe întindere de-o poştă, cu larmă mare, şi chiote; şi spăriindu-i necontenit şi tot strângând hăituiala, îi grămădiră în smârcuri unde sălbaticii se înglodară cu copitele lor mari, fornăind, tremurând, şi privind cu spaimă la vânători. Când începură a-i ucide nohaii cu săgeţile şi cu suliţele lor, – se văzu semnul cozii de cal fugind pe vânt în lungul pustiei şi grăbind spre ei.

— Mi-au trimes bătrânii veste! strigă Cantemir întorcând calul cătră miazăzi. Ce este oare?…

Şoimaru căuta să pătrundă depărtarea şi se gândea că pentru el vestea nu poate fi bună: ori e veste de la crâmleni pentru război la alte hotare ale împărăţiei, ş-atunci Cantemir îl lăsă; ori e veste de la Moldova, ş-atuncea a intrat sabia în ţară, asupra lui Tomşa!

Tătarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare, îşi puse mâna streşină, la frunte; apoi se întoarse zâmbind spre fratele lui de arme.

— Omul nostru nu vine singur! zise el. Aleargă după dânsul doi călăreţi cu cuşme nalte… Să ştii că vestea-i pentru tine!…

Acuma începea a deosebi şi Şoimaru cuşma naltă a orheienilor lui. Veneau repede cei trei călări, parcă-i împingea de la spate vântul mării. Curând steagul tătărăsc căzu în jos fluturând şi călăreţii se opriră, cu caii gâfâind de trudă, la cinci paşi.

Tătarul zise scurt, închinându-se lui Cantemir:

— Au venit doi trimeşi de la Moldova…

Cei doi flăcăi orheieni îşi urniră caii spre Şoimaru, îşi scoaseră cuşmele, şi unul zise:

— Căpitane Tudore! Ne-a trimes uncheşul Mihu să venim într-o întinsoare până unde te-om găsi: să-ţi spunem că au intrat pe la Hotin leşii, cu Doamna Irimiei şi cu multă oaste!

Tudor îşi ţinuse sufletul, până ce trimesul îşi isprăvi cuvântul. Se întoarse răsuflând adânc spre Cantemir bei. Acesta-i puse mâna pe umăr şi-i zise: „Mergem!” – Apoi îşi repezi calul înainte şi începu a-şi chema mârzacii, poruncindu-le să întoarcă oamenii pe loc la tabără şi să-i gătească de război.