XV.Cum urcă Tomşa în scaun domnesc

Cei trei prietini şi slujitorii lor ajunseră alaiul lui Tomşa aproape de vama Iaşilor. Boierii de toată mâna ieşiseră întru întâmpinarea lui Vodă cel nou. Îi sărutaseră mâna şi i se plecaseră cu umilinţă. Iar când ajunseră la Vamă, Domnul dădu poruncă de popas, cum era obiceiul vechi, ca să împlinească toată gătirea de intrare în scaun.

Acolo se aşeză oastea. Darabanii îşi lustruiră curelele şi alămurile, călăreţii îşi închingară caii. Domnul pofti la o cafea şi la sfat pe boierii cei mari. Un diac scrise toată rânduiala şi Nicoriţă Armaşul primi poruncă s-o facă cunoscută tuturora, feţelor alese, breslelor şi orăşenilor de toată mâna. Tomşa lămuri şi lui Husein aga ţeremonia care se face la domniile nouă ale Moldovei, iar turcul, grav, clipi numai din ochi şi arătă printr-un semn, punând mâna la piept, că are asupra lui lucrul cel mai de căpetenie: hatişeriful măritului Sultan.

— După ce toate fură puse la cale, Vodă ieşi ca să vadă tabăra. Era mulţămit şi zâmbea. Însfârşit, ajungea la Iaşi în scaun; zdrobise pe Movileşti şi, prin dreaptă orânduire a lui Dumnezeu, se aşeza în locul care i se cuvenea, de unde poruncise ţării şi părintele său Aron-Vodă! Îşi mângâia barba rotunjită din proaspăt, frumos, de bărbierul lui grec, Nicola, – şi, privind la cerul albastru, se bucură în sine-şi de vremea frumoasă care avea să scoată a doua zi, duminică, tot norodul Iaşului întru întâmpinarea lui. Aşa, vesel şi mulţămit era când dădu cu ochii de Şoimaru şi de Bârnova, care-i pândeau trecerea.

— Aha! zise el oprindu-se şi punându-şi mânile la spate. Te-ai întors, boier Simeoane? Ţi-ai văzut ocina părintească, căpitane Şoimarule?

— M-am întors, răspunse Bârnova, ca să fiu faţă la aşezarea în scaun a măriei tale!

— Aha! prea bine. Dar Şoimaru ce-a făcut?

— Doamne! grăi Şoimaru înălţând capul. Mi-am găsit neamurile sărăcite şi casa părinţilor mei pustie. Am să vin cu toţi ai mei ca să îngenunchem la dreptatea măriei tale.

— Vom face dreptate, căpitane, căci pentru asta am venit în Moldova… răspunse cu bunătate Tomşa. Apoi, apropiindu-se, bătu pe oştean pe umăr.

— Doamne, îndrăzni Şoimaru, nădăjduiesc întru dreptate, chiar când va fi s-o dai împotriva unui sfetnic al măriei tale!

— Cum? cum? zise scurt Tomşa, ridicând în sus barba. Cine v-a călcat hotarul?

— Măria ta, pricina noastră o avem cu boierul cel mare de la Murgeni, cu Stroie Orheianu!

— Ei? cum sfetnic al meu? Orheianu e al muierii lui Irimia, nu e al meu! Unde-i, – ca să-l spânzur în cârlige!

— Măria ta, răspunse Tudor, am oblicit cum că jupân Stroie a venit să cadă în genunchi la măria ta şi să se roage de iertare.

— Aşa? unde-i? nu-l văd; n-a venit!

— Atunci ne-am înşelat noi. Am auzit numai zvon.

— Vrea să se plece la mila mea? Să vie, să vedem. Unde-i Nicoriţă? Să vie el, poate are Nicoriţă ştire că jupân Stroie Orheianu vrea să se plece. Nicoriţă!

Un slujitor domnesc de aproape se repezi, şi-n scurtă vreme aduse pe Nicoriţă. Boierul aţinti pe Vodă şi cu ochii vicleni şi cu vârful lustruit al nasului lui ascuţit: voia, ca de obicei, să-i prindă gândul. Când îl văzu vesel pe Tomşa, zâmbi şi el, ajuns parcă de o veste bună.

— Ce ştii, armaşe, despre jupân Stroie Orheianu? întrebă Domnitorul.

— Măria ta, ce să ştiu?

— A trimes veste că se pleacă la îndurarea domniei mele?

— Nu, măria ta; Orheianu e de partea Movileştilor şi a leşilor, şi e fugar cu toţi ceilalţi.

— Aşa? Ştii bine? Atunci nu-i adevărat, căpitane Şoimarule, şi când va fi să-l vedem la scaunul domniei mele, avem să-l vedem amândoi înălţat foarte sus, unde i se cuvine. Iar pentru toate durerile răzăşilor, să ridicaţi jalobă, ca să se facă dreptate!…

Nicoriţă îşi purta ochii de guzgan când la Vodă, când la Şoimaru, necontenit, – şi când auzi că e vorbă de jalobă şi de dreptate, crezu de cuviinţă să zâmbească iarăşi, pătruns de o mare fericire.

— Vezi? grăi Bârnova, după ce plecă Vodă Tomşa; vezi că Orheianu şi fata nu-s la Iaşi?

— Văd, răspunse întunecos Şoimaru. Avea dreptate Cantemir. Va trebui s-o căutăm pe hotarul leşesc…

Amândoi trecură prin zvonul taberei, – şi găsiră curând pe bei, între nohaii lui. Tătarii hodineau cu capetele pe şele, iar caii, în şiraguri lungi, ronţăiau orz din trăisti aninate cu baierile pe după urechi. Gherei mârzacul asculta, cu braţele încrucişate pe piept şi cu capul înclinat, poruncile Domnului său.

— Ce-aţi făcut? întrebă vesel Cantemir, întorcându-se în loc.

Bârnova zâmbi:

— Văd că înţelegi, beiule, fără să-ţi mai spunem. Şiretenia lui Tudor a fost de prisos, căci Orheianu a trecut hotarul în Lehia.

— Fără îndoială. Chiar când s-a întâlnit cu noi, întorcea spatele Domniei nouă.

— Aşa este, zise şi Şoimaru; numai eu nădăjduiam că Magda îl va face să rămâie în ţară.

Tătarul zâmbi:

— De ce?

Tudor nu răspunse. Beiul îl privi lung.

— Să şedem, zise el scurt.

Bătu în palme şi unul din servii raşi pe cap întinse-un covor pe iarbă. Se aşezară la sfat; şi Cantemir, zâmbind, întrebă iar pe răzăş.

— De ce?

— A fost o socotinţă a mea… răspunse Şoimaru, privind într-o parte, în pământ.

— Pentru că socotea că i-i drag fetei… zise din locul lui Simeon Bârnova.

— Într-adevăr, credeam, – rosti cu îndoială Şoimaru.

— Credeam! urmă el cu înviorare, căci am avut amândoi un ceas de dragoste!

— Aşa? îngână cu dulceaţă tătarul. De aceea îţi fierbe în clocot sângele. Bine. Atunci mergem!

— Unde?

— Cum unde? Doar am mai vorbit. Ascultă, frate! Tu să mă crezi c-o fac şi din dragostea pentru tine, dar o fac şi pentru mine, şi pentru nohaii mei. De vreme ce am răzbit pe leşi la Prut şi în calea noastră nu mai avem pe nimeni, se cade, cum e obiceiul nostru, să prădăm olatul lui Crai cât vom putea şi până unde ne-a purta norocul! Pe oamenii mei cată să-i duc la dobândă, iar pe tine cătră dragostea ta. Poate s-avem a doua oară norocul s-o furăm altora, cum am răpit-o cazacului!

Tudor Şoimaru sări în picioare, apoi se lăsă asupra beiului, îmbrăţişându-l şi sărutându-l de două ori pe amândoi obrajii.

— Bine, zise Cantemir, ştiam c-ai să te bucuri. Mă bucur şi eu că merg în Lehia c-o sabie ca a ta…

— Şi ca a mea! glăsui cu mândrie Simeon, ridicând în sus un deget.

— Atunci rămânem legaţi pe viaţă! strigă vesel tătarul. Putem pleca îndată ce s-aşează Tomşa în scaun. Gherei al meu îmi spune că a trimes olac în privirea lui Constantin-Vodă, feciorul Irimiei, – că pleanul şi robii trec în linişte spre Bugeac. Îmi mai rămân destui oşteni ca să facem o leacă de harţ peste Nistru, în Podolia…

Şoimaru avea o privire înfrigurată. Dragostea fetei Orheianului ardea în el ca o otravă dulce. Icoana Magdei, a singuraticei lor tovărăşii, calare, pe sub mesteceni, când se apropiau de apa Răutului, a arzătoarei lor îmbrăţişări, în farmecul pădurii şi al singurătăţii, îi stăteau în luminile ochilor. Lumea, tovarăşii, toate câte erau în juru-i, le privea prin aburul acestor umbre.

— Of, Doamne, gemu el încet, cu înfiorare; eu cred c-avem s-o găsim!

Simeon Bârnova dădu din cap şi zise cu filosofie cătră bei:

— Eu sunt cel mai în câştig; n-am grija oştenilor, n-am durerea dragostei. Umblu prin lume cu doi prietini. Dar, vezi dumneata, beiule, cum naşte furtuni şi dureri un căpşor de fată care a şi uitat poate pe acel care a scăpat-o din ghiarele lui Vasca!

— Cine ştie! zise şi tătarul; fata Orheianului are ochii neliniştitori; pare schimbătoare ca zilele de april…

— Hm! azi poate-i pare rău după Vasca! mormăi Bârnova. Asta poate să fi ascultat şi ea şoapta şarpelui, de care se vorbeşte în cartea cea sfântă!

Cufundat în visul dragostei lui, în picioare şi privind în zarea răsăritului, Tudor Şoimaru nici n-auzea aceste cuvinte.

A doua zi, în sfânta duminică, alaiul domnesc se tocmi, cu boierii mari şi mici înainte, călări pe cai aleşi, şi cu darabanii şi călărimea în leafă pe urmă. La mijloc venea Vodă, pe calul lui alb, cu Husein aga în stânga şi Cantemir bei în dreapta, înconjurat de paici şi slujitori domneşti. Hoarda şi ienicerii rămăseseră tăbărâţi în afara târgului, cu straşnice porunci de linişte.

— Prostime multă din toate satele apropiate şi toţi mahalagiii Galatei şi Tătăraşilor umflau peste samă, pe o lungime nemăsurată, convoiul domnesc: toţi holbau ochii la oştenii cu straie colorate roş şi albastru, la hainele strălucite ale feţelor alese, şi ascultau cu gura căscată meterhaneaua cu multe fluiere, surle şi tâmpene. Era o pulbere până la nouri, răscolită de atâtea mii de oameni, şi un murmur greu, prin care abia răzbătea cântarea muzicii.

— Şi cum intrară în târg, răsăriră pe la toate zăplazurile şi pe toate casele alte figuri uimite, bucuroase totdeauna de priveliştile şi petrecerile domneşti. În mijlocul tuturora, Ştefan-Vodă Tomşa stătea măreţ pe calul lui arăbesc şi nu vedea pe nimeni, orbit şi înfierbântat. Prostimea şi oamenii spânzuraţi pe acoperişuri ţipau din vreme în vreme: „Trăiască măria sa!”; el dădea din cap şi zâmbea privind un punct dinaintea lui. În mâna dreaptă purta schiptrul voievozilor, în cap cucă şi peste hainele scumpe cabaniţa împărătească, mărginită cu samur alb. Cu pieptul scos, drept în şa, cu privirea încruntată şi mândră, feciorul din flori al lui Aron-Vodă avea ceva din măreţia zilelor de odinioară; dar în stânga lui, Husein aga, simplu îmbrăcat şi cu privirea dreaptă şi aspră, arăta adevărul înşelătoarei măriri şi rana veacului.

Printre case mărunte şi pe uliţi întortochiate alaiul mergea foarte încet. Acum la fiecare răspântie se adăogeau alţi privitori, şi ieşeau la iveală mai ales multe muieri, îmbrăcate frumos şi împodobite la cap, – vorbăreţe ca nişte ţărci şi înveselite peste măsură de privirile piezişe şi de zâmbetele pe sub mustaţă ale oştenilor tineri. În toate nenumăratele clopotniţi ale Iaşului vuiau clopotele: cele mici bătând repede şi mărunt, cele mari c-un vuiet tremurător, gros şi adânc.

— Iar la Sfântul-Neculai „cel bogat”, cum vesti un slujitor apropierea Domnului, ieşi în pridvor mitropolitul, cu toţi vlădicii şi egumenii mănăstirilor ieşene, toţi în veşmintele cele mari şi-n odăjdi. Un crainic domnesc, alergând înainte cu toiagul înălţat, ceru loc; boierii împinseră cu caii mulţimea în laturi, şi Vodă înaintă falnic spre scara bisericii, singur, – căci căpiteniile Împărăţiei se trăseseră spre curtea domnească. Cum descăleca, Domnul şi făcu un pas pe scara de piatră, mitropolitul coborî o treaptă şi-i înfăţişă sfânta evanghelie cu scoarţele înflorite cu argint şi cu iconiţe de smalţ albastru. Cu evlavie şi rar, Tomşa făcu trei cruci şi sărută cartea sfântă cu ochii închişi. Îndată trei psalţi începură a cânta pe nas, cu glasuri înalte, axionul… Intrând în biserică, împresurat de boieri şi cler, Vodă înălţă braţele ca să-şi scoată din cap cuca; meterhaneaua bubui şi ţipară fluierele; iar Bârnova şi Şoimaru, care se opriseră afară, începură a privi la mulţimea care se înghesuia, cu strigăte şi sudălmi felurite, în uliţă şi-n jurul bisericii.

Pentru Tudor Şoimaru toate alaiurile şi toate sărbătorile nu însemnau nimic. De şi toate pentru el erau o privelişte nouă, ca pentru un străin, îl stăpânea numai dorinţa aprigă a plecării, pe fior de furtună, spre dragostea de peste hotar. Simeon Bârnova îl lămurea ce se petrece în biserică, cum se închină Vodă, cum e purtat prin altar şi i se pune pe cap nebederniţa, cum e binecuvântat şi uns, şi sărutat pe frunte de mitropolit, cum se aşează în strana domnească, – cum înalt prea sfinţia sa îl blagosloveşte de domnie şi diaconul cu braţ înălţat începe rugăciunea „Şi încă ne rugăm”, – şi pomeneşte, la rând, numele noului voievod… Tudor nu-l auzea; el se gândea că a doua zi, în zori, îşi va lua zborul, cu Cantemir şi cu hoarda, spre Hotin.

Se gândea încă şi visa treaz pe cal, între ceilalţi oşteni şi căpitani, – când clopotele turnurilor începură a bate de iznoavă şi de sârg, şi trăsniră puştile în apropiere, la curtea domnească. Poporul începu a răcni: „Trăiască măria sa Vodă Ştefan!”; călăreţii făcură iar loc la scara bisericii şi Tomşa, ieşind în pridvor, îşi aşeză iar în cap cuca.

— De-aici alaiul se îndreptă spre Curte, – şi Tudor îl urmă în neştire. Acolo, la scara cea mare, descălecă şi el şi văzu cum vătaful de aprozi aşează scaun pentru Vodă şi pentru feţele Împărăţiei; simţi o clipă privirea Tomşei aţintită cu zâmbet asupra lui; îi surise apoi, c-un semn uşor de înţelegere, şi beiul nohailor, – şi vremea trecu iar peste el ca peste o piatră, până ce înaltul hatişerif fu cetit şi tălmăcit şi se încheie toată rânduiala după izvod şi după datină.

Era încă devreme; mai erau două ceasuri până la amiază, când căpiteniile şi boierii mari urmau să întovărăşească pe Domn la cea dintâi gustare în palatul lui. Mulţimea împresura zidurile Curţii, oştenii erau tăbărâţi şi descălecaţi înlăuntru, iar Domnul intrase cu Husein în spătărie şi rânduia cele întâi afaceri ale stăpânirii. Era încă huiet şi meterhaneaua nu mai contenea.

Tudor simţi o mână pe umăr. Se întoarse, în colţul de gang în care se afla, şi cunoscu pe Cantemir.

Îi zâmbi cu bucurie.

— Ce faci, prietine? îl întrebă beiul. Te uiţi cum se aşează Tomşa?

— Ba aştept să plec în curând! răspunse Tudor.

— Bine, vom pleca mâne în zori; ori chiar la noapte, dacă vrei.

— Până atunci, grăi deodată Bârnova în dosul lor, face să privim cum se ţese o mărire, care mâne se va destrăma şi va putrezi ca o pânză netrebnică…

— Hm! de ce vorbeşti aşa? zise tătarul; şi eu sunt neam de domn; îmi aminteşti că sunt pulbere şi ticăloşie?

Bârnova prinse a râde.

— Văd că cunoşti şi tu adânc din cărţi, beiule, – dar tu te-ai ridicat şi te ţii sus, cu braţul tău; şi vitejii au în lumea asta altă soartă…

— Nu; căci singur ai spus, şi o ştiu şi eu; în lumea noastră totul e deşertăciune. Numai Tudor Şoimaru are dreptate, căci el urmăreşte o clipă de dragoste care face mai mult decât o viaţă de mărire.

— Of, Doamne… murmură Şoimaru, strângând braţul beiului; amar şi aspru e acest dar dumnezeiesc!…

Pe dinaintea lor trecu Nicoriţă Armaşul şi le zâmbi prietinos. Îşi făcură loc apoi şase oşteni care aduceau între şpăngi doi boieri.

— Acestea sunt rămăşiţi de-ale Movileştilor… murmură Simeon Bârnova.

Tudor, cu gândul la altele, tot putu băga de samă cum iese Vodă Tomşa în uşa spătăriei şi cum râde cu răutate cătră cei prinşi:

— A! voi sunteţi Iancu Fior şi Gheorghieş Ciudin! zise el ascuţit. Prea bine. Voi v-aţi închinat Movileştilor, pentru ei veţi muri. Dumnezeu să vă bată, ş-acest buzdugan!

Trăgând pe sub mantie, de la spate, din chimir, buzduganul de argint, făcu trei paşi şi bătu pe nemernicii boieri în frunte şi-n piept.

— Să vie Iancu Ţiganul să înjunghie berbecii!… se răsti el apoi şi privi cu ură şi cu cruzime pe prinşii sângeraţi.

— După asta se îndreptă spre Nicoriţă şi-l înţepă cu ochiul cel fugar:

— Ai pus la popreală pe cei care ţi i-am dat eu pe izvod?

— Măria ta, toţi sunt aproape şi ţi-i aduc când porunceşti! răspunse grăbit Nicoriţă.

— Ai, berbecilor, berbecilor! strigă Tomşa întorcând capul şi aruncând o căutătură grozavă în juru-i. Multe necredinţe şi ticăloşii aţi săvârşit; acuma, la domnia Tomşei, v-a sosit şi vouă veleatul!…

Mitropolitul şi vlădicii, şi boierii cei mari, care ieşiseră şi împresuraseră pe Vodă, rămaseră neclintiţi, fără să mai privească unul la altul. Glasul ascuţit şi rău al lui Tomşa îi bătuse parcă peste obraz şi le alungase sângele la inimă.

— Iancu, ţiganul cel mare negru şi buzat, îşi făcea loc în cămaşa lui roşă printre oşteni.

— Vodă râdea în barbă şi strecura în juru-i privirea-i ascuţită ca un vârf de jungher.

— Îşi începe Tomşa domnia, ş-are să curgă sânge boieresc; asta nu-i bine!… grăi moale Simeon.

— Cum? tresări Tudor. A, da! – şi privi spre Cantemir zâmbind, ca şi cum acesta i-ar fi şoptit ceva despre plecarea pe drumul Lehiei.