XVI.Drum peste Nistru

La începutul lunii august, domnul Stanislau Lancoronski, voievodul nou al Podoliei şi căpitan al Cameniţei, mare magnat al Lehiei şi credincios al lui Crai, repezi o ştafetă căzăcească, cu scrisoare, cătră Sbignev Osolinski, voievodul Sandomirului.

„Prea luminate şi prea milostive pan voievoade! scria el. Cea mai proaspătă ştire din partea modovenească este năvălirea tătarilor lui Cantemir în hotarul Republicii noastre. Iată cel dintâi rezultat al politicii femeilor şi al necugetării unora din şleahticii noştri. Fără învoirea Craiului şi fără un scop hotărât, trec şi se războiesc într-o ţară străină, întărită pe necredincioşi, şi la urmă trebuie să suferim pagube nesfârşite noi nobilii de la hotar. Străjile noastre de la Nistru ne-au pus în cunoştinţă acum o săptămână că tătarii se pregătesc să treacă apa. Într-adevăr, în curând, răzbind prin trei locuri, au împuns ş-au alungat puţinii noştri oşteni, ş-au pornit pe acelaşi drum pe care, numai cu o săptămână înainte, se retrăseseră în grabă spre Leopol doamna Elisabeta lui Movilă cu curtea ei şi cu fugarii. Ce putem face noi, – căci pan Potocki, care a cârmuit înaintea noastră acest olat, a risipit toţi oştenii în războaiele Moldovei, până ce-a ajuns să cadă chiar el singur în mânile necredincioşilor! Rogu-te, prea luminate, trimete-mi în grabă ajutorul ce vei crede de cuviinţă şi pregăteşte-te şi măria ta singur a face faţă sălbaticilor nohai, – căci, după obiceiul lor, pe unde trec, pradă şi ard, şi norodul îngrozit întoarce spatele şi fuge lăsând ţinuturile pustii. Ci dacă luminăţia ta şi măria sa pan Zolkiewski, hatmanul coroanei şi voievodul Chievului, pe care deasemenea l-am înştiinţat, – veţi repezi oşteni buni într-ajutorul meu, vom putea cât de degrabă curăţa ţara de această ciumă a pustiului. Şi iarăşi m-aş ruga, prea luminate voievoade, să stăruieşti printre magnaţi, ca toţi să se ridice şi să ceară, ca noi nobilii cei vechi să nu fim neliniştiţi şi sărăciţi din pricina muierilor ş-a cumnaţilor! Încă o dată nădăjduind la un ajutor al îndurării tale, te rog a primi salutarea mea frăţească!”

Scrisoarea aceasta a fost numai un început şi a fost urmată de altele. Cum era şi firesc, voievozii de la hotar îşi păstrară puterile pentru apărarea lor şi Podolia fu lăsată în sama lui Dumnezeu şi a tătarilor. Aprigii călăreţi ai Bugeacului, purtaţi de Cantemir şi Gherei, risipiră puţina împotrivire a leşilor, găsiră şi răscoliră şi cele din urmă rămăşiţi din oastea lui Potocki; apoi, cu suliţa într-o mână şi cu şumuiacul uns cu păcură în alta, se împrăştiară asupra satelor, a târguşoarelor ş-a curţilor. Era tocmai în vremea când ţăranii ruteni treierau cu caii orzul şi hrişca. Vestea năvălirii tătărăşti izbucni şi se risipi ca tunetul. Îngroziţi, gospodarii înhămau la căruţe, trânteau claie peste grămadă boclucurile şi copiii ş-o apucau în goană spre miazănoapte, cătră ţinuturi mai liniştite. Unii umpleau codrii şi păpurişurile bălţilor. Puţini aveau vreme să îngroape pânea treierată. Lăsau casă şi holdă la voia întâmplării, a faclelor necredincioşilor, ş-a vântului.

Aşa, în fuga cailor, crunţi şi zbârliţi, tătarii lui Cantemir îşi împlineau menirea pe acest pământ. Iar Simeon Bârnova şi Tudor Şoimaru căutau, în ţară străină, urma fetei Orheianului.

La două popasuri de la Nistru, între Hotin şi Cameniţa, cei trei prietini, descălecaţi la o margine de sat, se sfătuiseră asupra drumului de urmat.

— Eu, zise Cantemir, nu-mi pot lăsa aşa, în voia întâmplării, oştenii mei. Cată să-i ţin strâns, căci dacă se răsfiră e primejdie. Nu vă pot întovărăşi până la Leopol. Dar vestea intrării mele are să sloboadă toate drumurile, are să deschidă toate târgurile. Aveţi să puteţi trece unde voiţi şi până unde veţi găsi de cuviinţă, fară nici o supărare.

— Drept cuvânt, răspunse Simeon Bârnova; suliţa şi focul de data asta sunt chei bune.

— Fără îndoială, grăi râzând şi Şoimaru. Atuncea eu şi cu Simeon mergem la Liov. Limbile leşeşti pe care le-am prins la Nistru spuneau aşa, că sunt rămăşiţi din oastea lui Potocki; că Moviloaia a pornit drept spre Liov, hotărâtă să ceară ajutoare nouă rudelor şi magnaţilor.

— Asta spuneam, zise Cantemir bei; vi-i deschis drumul la Liov.

— Lucru prea lesne, răspunse Tudor, cu înfrigurarea care nu-l mai părăsea. Eu am trăit şi m-am ridicat în Lehia; fratele Simeon şi el multă vreme printre leşi a sălăşluit; amândoi umblând ca-n ţara noastră. Bani avem, ceartă nu căutăm nimănui; trebuie s-ajung teafăr în cetatea aceea, s-o văd pe Magda, să-i vorbesc, şi să se aleagă într-un fel de viaţa mea…

— Ce? Nu cumva crezi că de dragoste piere omul? îi strigă râzând înţeleptul Simeon.

Şoimaru îl privi fără să clipească şi fără să zâmbească. Avea ochi pătimaşi şi plini de foc.

— Hei, îi zise domol Bârnova; dacă ai fi tu cărturar ca mine, ai fi pătruns de adevărul eclesiastului care zice că şi aceasta este o deşertăciune, că şi dragostea piere şi se scutură ca florile primăverii…

După ce mâncară şi se înviorară cu câte-o cupă de vin, îşi făcură planul de drum. Lie şi Ispas ascuţiră săbiile şi jungherele, stăpânii cercetară cu amănunţime caii, – apoi se culcară şi hodiniră până ce lumina zorilor bătu în pleoapele lor închise.

Atunci se sculară, se îmbrăcară cu straie leşeşti anume pregătite, şi se spălară la fântâna cu cumpănă din bătătură. Pe vale, spre iazul acoperit de aburi lăptoşi, oştenii Bugeacului se pregăteau şi ei de plecare. Cantemir îi îmbrăţişă şi-i sărută frăţeşte şi le zise la despărţire:

— La vreme de primejdie aveţi încredere în jungherele cele de mine dăruite, mai mult decât în săbii. Sunt bătute dintr-un fier minunat; sfarmă încuietori şi taie ca bricele!

Tudor şi Simeon încălecară.

— Pe lângă junghere, vă dau şi pe Ilun, zise iar beiul. E credincios ca un câne, viclean ca un şarpe şi viteaz ca leul! Îl cunoaşteţi: să vă încredeţi în el!

Ilun tătarul primise poruncă şi, îmbrăcat în straie leşeşti şi el, venea pe calul lui mărunt. Nu zicea nimic. Privea ţintă numai cu ochii lui vii şi zâmbea cu zâmbetul lui misterios.

Porniră la asfinţit, urmând linia Nistrului. Se deschidea din urma lor o zi mohorâtă şi leşietică. Soarele se arătase o clipă în zarea răsăritului, numai ca o linie de sânge, pe urmă nouri posomorâţi astupaseră totul. La două ceasuri după ce se luminase deplin, începu să ploaie mărunt.

— Văd că suntem buni la Dumnezeu… grăi Şoimaru. Ploaia măreşte pustietatea…

Într-adevăr. În drumul lor, până la amiază, nu întâlniră ţipenie de om. Se vestise la mare depărtare că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomşei, şi hotarele se bejeniseră. Satele zăceau în văgăuni şi sub poale de pădure ca-ntr-un văl fumuriu de moarte. Ici-colo, la o răspântie, îi privea de la o fântână, într-o margine de crâng, vreun moşneag nevolnic, cu părul zbârlit şi cu ochii rotunzi. Ar fi vrut să-i întrebe veşti şi nu îndrăznea; se strecura iar prin ploaie spre cătunul lui, unde rămăseseră numai mâţele flămânde, păserile împrăştiate şi prisăcile lăsate la voia întâmplării.

Pe ploaie, ajunseră târziu, după amiază, la cel dintâi târg plin de oameni, la Vieluşca. Traseră la un han urât, alcătuit dintr-o casă leproasă şi dintr-o şandrama lăsată pe o coastă. Hangiul era ovrei, după obicei, şi se înfăţişă înaintea domnilor care-i făceau cinstea să-i aducă bun câştig. Cai frumoşi, haine scumpe şi slujitori: semn bun, dobândă grasă!

— Poftiţi, măria voastră! zise hangiul ploconindu-se cu mânile la piept. Aici avem şi ospătărie: cea mai bună ospătărie din ţinut, şi nişte odăi de hodină, cu chilote de puf, ca-n palatul voievodului nostru!

— Bine, bine! răspunse Tudor, fără să-l privească. Târguşorul întindea în toate părţile, ca o caracatiţă, ulicioare întortochiate şi pline de glod, căsuţe tupilate şi şandramale în risipire. Numai biserica ortodoxă, cu turn bulbucat, era clădire de piatră şi se ridica deasupra, spre cer. Dezbrăcaţi de mantii, tovarăşii intrară în casa scundă a negustorului.

— Poftiţi o mâncare bună? întrebă ovreiul ploconindu-se. Eu sunt vestitul Avramicu, poate aţi auzit de mine; toţi domnii ţinutului mă cunosc; la mine se face mâncare gustoasă şi se găseşte vin bun de la Moldova…

— Aşa? întrebă Tudor zâmbind. Dumneata eşti vestitul Avramicu?

— Da, eu sunt, sărut mâna, măria ta. Să fac o friptură? Cât vin să scot?…

— Adă ce vrei, zise oşteanul, căci ni-i foame şi ni-i sete…

Vinul într-adevăr era bun, şi friptura ca pentru oameni flămânzi. Iar negustorul deveni deodată om cumsecade şi făcu pe cei doi prietini să-şi ridice capetele, când, plesnindu-şi palmele una de alta şi văitându-se, începu a vorbi despre lucrul cel mai de samă din lume.

— Vai de viaţa mea! gemea bietul hangiu. Nu de multe zile au trecut pe la noi spre Liov boieri mari şi oşteni aleşi, cu Doamna de la Moldova. Câte parale au lepădat la mine, şi la alţi negustori… – numai Dumnezeu din cer să le deie sănătate şi bine… Atunci m-am gândit că se întorc vremuri bune pentru negustoria noastră… Dar a venit o veste că au să pustiască ţara tătarii cei nelegiuiţi. Dumnezeu să ne păzească! Dacă vin şi la noi, rămânem calici lipiţi pământului! Ce ne facem? Vai de noi! Dumneavoastră n-aţi auzit nimic? Mi se pare că veniţi dinspre partea Cameniţei…

— Cum? întrebă Tudor ridicându-se în picioare. Doamna de la Moldova a trecut pe-aici?

— Da, măria ta, a trecut prin Vieluşca.

— Se ducea la Liov?

— Nu ştiu, măria ta, eu ştiu că s-au pornit, toţi, cu magnaţii noştri, la târgul cel mare, la Ianev.

— La Ianev?

— Da, au apucat tot drumul mare. Hei, câţi bani au lăsat şi-n sărăcia noastră!…

— Bine, zise Şoimaru, mai dă-ne o cană de vin…

— Da, mărite stăpâne; dar ce ne facem noi? Dumneavoastră ce-aţi auzit dinspre partea tătarilor?

— Dă, Avramicule, – din ce s-aude, am aflat şi noi veşti rele!

— Au intrat nohaii şi pradă?

— Au intrat şi pradă!

— Ai, Doamne, Doamne! cum îi mai rabdă Dumnezeu şi nu dă peste ei o ploaie de pucioasă şi foc! cum nu se deschide pământul să-i înghită! Cum nu se ridică un Macaveu să le sfarme măselele şi să le deie măruntaiele la câni şi la corbi! Vai de noi! Au să ne ardă ş-au să ne sărăcească!

Negustorul aduse într-adevăr alt ulcior cu vin, dar o clipă se opri la gura pivniţei ca să vorbească două vorbe dureroase cu vecinul, – şi-n curând, prin ploaia măruntă şi cenuşie, târguşorul începu a furnica. Vestea alergase ca focul din prag în prag. Când Simeon şi Tudor isprăviră vinul, uliţa era plină de ovrei uzi de ploaie şi spărieţi. Avramicu se văita cu mânile la tâmple; apoi, cu degetele răşchirate, arăta spre muşterii lui din prăvălie; şi lămurea şi tălmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tânguitor şi răguşit.