XXXIII.Se pregăteşte ceas rău

Tomşa, aşezat în ţara muntenească, începu să lovească ţinuturile moldoveneşti din margine, răzbind până la Bârlad. Armata leşilor şi-a Domniei nouă prinse a cunoaşte ş-a supune oraşe şi sate, aşezând pârcălabi noi şi staroşti, ridicând biruri şi hrană pentru oameni şi cai. Doamna Elisabeta, aspră şi tare-n dorinţile ei, voia să ţină închinată ţara creştinilor leşi, şi să scape odată de ruşinea şi jugul necredincioşilor osmanlâi. Oşti proaspete trebuiau adunate, biruri nouă pentru plata lor trebuiau orânduite, şi Nistor vornicul şi hatmanii leşi o ajutau întru izbândirea acestui vis îndrăzneţ. Dar ţara, până la împlinirea dosurilor ei, era zdrobită; oştile începeau în sate un iernatic silnic, luând cu hapca pânea, vita şi muierea omului; şi ţărănimea îngrozită se mişca, hotărâtă să fugă iar peste hotare.

Nerăbdător, Orheianul, cu Magda şi pan Ludno, urmat de mazuri, – coborî cătră Râuţ, spre locurile după care cu dragoste suspina de atâta vreme.

— Ştirea sosirii lor o primi Şoimaru îndată. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungaţi parcă de cineva din urmă. Era într-o după-amiază, – şi soarele de toamnă lucea pe-un cer senin.

Cei doi oameni se opriră, descălecară şi se repeziră în ogradă. Tudor, cu mâna încă legată, le ieşi înainte.

— Ce este? întrebă el încruntând sprânceana.

— Jupâne Tudore! grăi unul din ţărani, Gavril Lostun; am zărit din foişor pe boierul Stroie venind cu slujitori mulţi…

— Era uşor de bănuit… vorbi încet Tudor. A pornit fără întârziere. L-aţi însemnat? L-aţi văzut bine?

— Doar îl cunoaştem! strigă Lostun. Numai el îi aşa de mare şi are un bărboi aşa de groaznic! Încă s-au oprit în locul unde face Răutul iaz ş-au privit înspre ostrov…

— De ce? nu era singur?

— Nu. Era şi cu alţi boieri de-ai lui…

— Bine, grăi Şoimaru, după o clipă de gândire. Duceţi-vă şi chemaţi în grabă aice pe bătrâni, la sfat… Şi daţi semnul de clopot; trebuie să steie oamenii gata asupra armelor ş-a cailor. Parcă eu pot şti gândurile Orheianului?…

Călăreţii încălecară în grabă şi porniră să îndeplinească porunca.

— În sat se iscă zvon, deodată. Şoimaru auzi în vecinătate glasuri spăriate de femei care-şi chemau copiii; oamenii se adunau pe-acasă şi-şi grămădeau în staule vitele; copilandri adunau în goană, călărind pe deşelate, grămezi de cai care nechezau.

— Era o vreme limpede şi dulce de toamnă şi toate zgomotele se auzeau desluşit…

Şoimaru chemă pe Lie şi-i porunci să-i gătească murgul şi să-l ţie înşeuat. Apoi numai c-o mână îşi prinse sabia la chimir şi-şi îndesă în cap cuşma de oaie.

— Pe poartă intră, dârz şi morocănos, bătrânul Mihu; veni apoi părintele Ştefan; şi după el alţi bătrâni, cărunţi şi albi, – cei mai vechi şi mai mari ai neamului şoimăresc. Îl înconjurară pe oştean, îşi dădură căciulile brumării pe ochi, şi se rezemară în toiege.

— Aţi auzit? strigă deodată Tudor, privind aprig în juru-i. A venit Orheianu la Murgeni.

— Da, vorbi rar şi îndesat Mihu, a venit să stăpânească iar pământul răpit.

— Nu ştiu de ce-a venit! grăi Şoimaru înălţând capul. A venit cu slujitori să ieie cu sila ce era tot al nostru şi ce ne-a întors judecata cu dreptate? E al lui, ori e-al nostru?

— Nu-i al lui! nu-i al lui! gemu cu tărie Mihu: e-al nostru ş-al strămoşilor noştri morţi!…

— Atunci îl apărăm?

Ca într-o înfiorare, Tudor îi petrecu pe toţi cu privirea-i scăpărătoare.

Bătrânii tăcură. Chiar Mihu, cu spinarea aplecată, îşi frământa obrajii zbârciţi şi cugeta ce răspuns să deie.

Preotul îşi ridică privirile asupra oşteanului şi grăi domol:

— L-om apăra cu hârtiile noastre; acum se cuvine oare să tragem sabia?

— Bine, mormăi nemulţămit Mihu. Dar el cu dreptate vine să ni-l ieie?…

— Eu vă întreb un lucru: încă o dată! vorbi scurt Şoimaru. Al cui e pământul?

— E-al nostru, drept, răspunseră bătrânii ridicând bărbile.

— Atunci de ce râvneşte boierul cu arma la el?

— Staţi… vorbi iar preotul… Să aşteptăm, oameni buni! De ce să ne-nchipuim că vrea să-l ieie cu arma? Ce? e ţara în pradă, pe mâna turcilor? Doar e şi el creştin ca şi noi. Am trăit la un loc cu dânsul şi ne cunoaştem. Şi vom mai trăi, căci şi el are moşie dreaptă a lui în coasta noastră… Să-i cerem judecată nouă, oameni buni, să mergem iar la Domnie, – şi să puie pe masa divanului fiecare îndreptările lui! Şi oare vor fi ochii oamenilor aşa de orbiţi să nu vadă? şi Dumnezeu, chiar, ne va lăsa pieirii? Pentru păcatele noastre n-am suferit destul pân-acuma?…

Bătrânii se întoarseră spre preot, mulţămiţi de cuvântul lui cel bun.

— Înţeleaptă vorbă… rosti încet şi cu stăpânire Şoimaru. Suflete bune şi împăcate din pricina bătrâneţii!… Aţi uitat răutăţile de altădată? Pentru dreptul nostru, pe care de la dumneavoastră l-am învăţat, eu am să întreb pe gospodarii mei cei tineri, cu care am fost la oaste şi m-am luptat pentru Vodă. Pe dumneavoastră, uncheşilor, care-mi sunteţi părinţi şi rude bune, – tot am a vă mai întreba, a doua oară, ceva: cine-a zdrobit cu buzduganul ş-a ucis pe tatăl meu, care a luptat cu dumneavoastră alăturea, când eraţi tineri?

— Copilul are dreptate; voi aţi îmbătrânit! grăi cu tărie Mihu.

— Am dreptate, zise domolit deodată Şoimaru, căci de la dumneata am învăţat să iubesc moşia… Când au intrat mai dinioarea vestitorii în sat, şi mi-au dat ştirea sosirii Orheianului, ş-au risipit-o apoi tuturora, – nevestele şi copiii mai bine au înţeles că vine un vânt de primejdie; şi tot freamătul care s-a deşteptat în sat a arătat inimii mele că nu se înşală!…

— Are dreptate nepotul! vorbi mai tare Mihu.

— Cu toate acestea să stăm pe dreptatea noastră – şi să aşteptăm… încheie Şoimaru, dar cu caii şi armele gata…

Bătrânii îşi plecară frunţile, apoi îmbrăţişară pe oştean: simţeau şi ei a cui e dreptatea; dar peste apa sufletului lor, odată tulburată, acuma se întinsese luciul uitării ş-al iertărilor.

Clopotul prinse a suna în turnul bisericii; Şoimaru se îndreptă spre ţintirim, tăcut şi cu sufletul zbuciumat. Stătu înaintea pietrei pe care era scris numele lui Ionaşcu, şi părea a se gândi.

— Visa la întâmplările care se puteau isca, ş-o nelinişte grea îl cucerea clipă cu clipă. Totuşi, cu mişcări hotărâte şi cu ochii aspri, intră în adunarea oştenilor lui, cerându-le să fie gata pentru orice ceas de primejdie.

— Să ţie fiecare om mâna pe sabie! grăi el cu străşnicie.

Dar după-amiaza trecu liniştită, fără întâmplări, şi soarele se cufundă într-o pâclă uşoară, ca-n nişte mări de pace, ce se întindeau dincolo de zări…

Străjerii trimeşi spre Murgeni aduseră cuvânt bun: linişte!

— Ce gând are boierul? întrebă Mihu, privind cu îndoială spre fecior.

Şoimaru înălţă din umeri şi oftă; strânse mai bine chinga care-i ţinea braţul legat la chimir şi nu răspunse.

Îndată ce se întinse umbra serii, – răsări luna cătră pustietăţile Bugeacului, mare şi sângeroasă, pe un cer fără nici un nour; şi la poartă se opri un străjer, aducând pe un slujitor călare de la Murgeni.

Şoimaru se aşeză pe prispă, ca şi cum n-avea nimica de ascultat. Bătrânul Mihu aşteptă să înainteze omul boieresc pân-aproape şi-l întrebă cu prefăcută linişte:

— Ce veste, voinicule?

— Bună pace, jupâne… zise slujitorul. Boierul nostru a venit la Murgeni.

— Ştim.

— Şi m-a trimes să vă spun cuvânt bun: domnia lui vra să se împace cu dumneavoastră…

— Aşa?

— Da, precum vă spun. Zice boierul: Domnia nouă s-a aşezat pentru multă vreme; ţara nu mai trebuie bântuită; să punem la cale treburile noastre: fiecare cu drepturile lui şi Dumnezeu cu toţi…

— Ai grăit cuvânt bun, Constandine… vorbi cu glas mai îmblânzit moşneagul.

Nădejdea îl făcea mai blajin, – şi cunoştea şi chema pe nume pe slujitor, care era un ţăran, aşezat de mult, vecin, pe Murgenii boierului Stroie.

— Ce răspuns să dau? întrebă omul. Bătrânul privi spre Şoimaru.

— Nici un răspuns; să vedem… mormăi oşteanul.

Slujitorul plecă, pe drum luminat de lună. În sat părea că s-a întins deplină linişte. Dar la fântâna lui Grozav, cătră pădurile Murgenilor, erau adunaţi şi treji, cu cai înşăuaţi, răzăşii.

Tudor chemă pe Lie şi porunci să-i aducă murgul şi să încalece şi el, cu săneaţa încărcată. Îşi cercetă sabia şi porni cătră Murgeni, să se încredinţeze singur, cu ochii lui, ce se pregăteşte şi se fierbe la curtea Orheianului.