XXIII.Hârţoagele cele vechi

Şoimaru se înfăţişă cu bătrânul Mihu la Domnie cu trei săptămâni înainte de sărbătorile de iarnă ale anului 1613. Acolo ridicară plângerea şi înmânară lui Tomşa jaloba răzăşimii. Apoi, după ce din bunătatea Domnului se hotărî soroc apropiat, uncheşul şi feciorul se întoarseră la Şoimăreşti cu mare nădejde, pentru a întruchipa credinţile şi mărturiile de trebuinţă.

— Cu bătrânii şi cu preotul Ştefan, ţinură în biserică sfat, făcură cislă şi strânseră banii pentru cheltuieli.

Cu trei zile înainte de praznicul celor trei mari ierarhi, sfârşit de ianuarie, – Mihu, preotul şi Tudor vârâră zloţii tătărăşti în chimiruri, îşi făcură cruce, se suiră în sănii şi porniră spre scaun, din mijlocul tuturor neamurilor adunate în preajma bisericii.

— Să vă întoarceţi sănătoşi şi cu veste bună! le strigau cei mai bătrâni.

Era o vreme lină, nu prea aspră, ş-un omăt de iarnă fără viscole. Cerul era senin şi codrii plini de promoroacă. Slujitorii aşezară bine săneţele încărcate şi dădură drumul celor trei săniuţe uşoare, cu cai iuţi, pe calea lucie. Învălit în cojocu-i de oaie, Tudor îşi făcea socoteală dacă şi-a luat toate îndreptările în taşca de piele, şi cugeta ce vorbe alese să rostească în faţa măritului divan: căci pricina era mare şi cuprindea averea tuturor Şoimăreştilor de faţă şi celor ce aveau să vie: erau mulţi şi astăzi şi aveau să fie cu mult mai mulţi în viitor: era vorba de o încălcare de şase mii de fălci.

— Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere, pe o întindere nemărginită şi albă, care părea pustie ca o ţară din visuri.

După sfaturi la conace, îndoieli şi nădejdi întru dreptate, oamenii Şoimăreştilor ajunseră la Iaşi chiar în ziua de sărbătoare şi se înfăţişară în ceasul al treilea al dimineţii, la curte.

Tudor găsi numaidecât pe Bârnova, care era în mare cinste la Tomşa, şi, după ce se îmbrăţişară, îi aminti în scurt pentru ce a venit.

— Aţi căzut bine… zise Bârnova celor trei răzăşi, căci Vodă azi e în toane bune! Acum ascultă slujba la biserica Sfântul-Neculai!

Şi poftindu-i în camera lui din Curte, le puse dinainte o gustare uşoară, ca de dimineaţă, şi începu a povesti lui Tudor ce întâmplări au mai avut loc în scaunul Iaşului şi ce schimbări s-au mai făcut.

— Uită-te pe ferestruică, îl îndemnă el, ai să vezi oşteni proaspeţi.

Într-adevăr, în ograda împresurată de ziduri a palatului sur, pe sub bolţi, umblau oşteni noi, cu straie strâmte cu ceaprazuri şi căciuliţi cu pene.

— De aceea mă vezi şi pe mine aici… urmă Simeon. Aceştia sunt siimeni ungureni şi Vodă mi-a încredinţat mie toată rânduiala lor. Le-a dat şi lor odăi lângă spătărie, şi, precum vezi, straie foarte mândre…

Popa Ştefan şi Mihu ascultau cu luare-aminte.

— Vra să zică, întrebă răzăşul cel bătrân, Vodă Tomşa se găteşte de domnie lungă!

— Dă! răspunse cu obişnuita-i filosofie înţeleptul Bârnova; parcă cine poate şti întâmplările ceasului ce vine? Domnia lui Vodă Ştefan e-n mâna lui Ahmet sultanul.

— Va da Dumnezeu şi va sta… cuvântă preotul; căci după cât se zvoneşte în ţară, e om cu priinţă pentru norod…

— Da, aşa este… întâmpină Simeon, însă e crunt, părinte; şi dintr-un cuvânt varsă sânge… De multe ori şi la ospeţe răpune capete boiereşti. Asta nu-i bine.

— Aşa-i voia lui Dumnezeu… îngână preotul clătinându-şi barba mare, albă.

— Aşa s-aude c-a fost şi Lăpuşneanul… rosti Mihu bătrânul îndesat. Aşa a fost şi Ion-Vodă. S-au pus cu paloşul asupra boierimii!…

În curând s-auzi afară zvoana alaiului domnesc. Răzăşii ieşiră cu Bârnova, şi grăbiră întru întâmpinare.

Pe poarta deschisă intră Vodă, între boieri, falnic. Blana-i scumpă se revărsa pe crupa calului; gugiumanul de sobol cu trei pene de struţ scânteia în soarele de iarnă. Cu mâna înmănuşată galben ţinea frâu de matasă albastră, cu lanţ şi zăbale de argint.

— Siimenii şi darabanii, înşiraţi înaintea bolţilor, stăteau drepţi ca nişte stane de piatră. Domnul îi privi cu mulţămire. Apoi, între boieri, zări pe Bârnova şi înţelese că are a-i spune ceva.

— Ce este, jupân Simeoane? îl întrebă vesel.

— Măria ta, zise boierul; a venit căpitanul Tudor cu doi răzăşi din neamul lui şi se pleacă la mila şi îndurarea măriei tale, rugându-se de ascultare.

— Unde-s? strigă Tomşa, şi repezindu-şi ochiul cel scânteietor în laturi, zări pe Şoimaru. Acolo eşti, căpitane Tudore? grăi el. Apropiaţi-vă!…

Răzăşii se apropiară.

— Acesta-i uncheşul meu Mihu, măria ta; ş-acesta-i părintele Ştefan… grăi Tudor. Şi pe rând, alăturându-se de scară, sărutară mâna Domnului. Măria ta, urmă cu îndrăzneală oşteanul, ne-am înfăţişat, căci măria ta ai hotărât pe azi socorul!

— Bine. Noi n-am uitat, căpitane Tudore, vrednicia ta, şi am credinţă că la nevoie vei şti să-ţi pui pieptul iar…

— Cu toate neamurile mele, măria ta!… rosti cu însufleţire Şoimaru.

— Noi am mai ridicat steaguri pentru domnii noştri, întări, cu glasu-i aspru, Mihu.

— Mazilii şi neamurile la domnia mea sunt în cinste… le zise Tomşa, zâmbind. Te poftesc, căpitane Tudore, la masa mea, cu soţii. Şi să poftească şi toţi cinstiţii boieri care i-am însemnat în izvod…

Boierii din juru-i descălecară. Doi paici ţineau de frâu calul Domnului, şi armaşul Nicoriţă se înfăţişă la scară.

— Pricina voastră merge bine… îi şopti lui Tudor la ureche Simeon Bârnova.

Şi trecând pe sub gang intrară în odăile palatului. Tomşa avea Doamnă şi era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe şi alese, negustori raguzani, greci din Levant, nemţi de la Liov şi Cracovia, saşi din Bistriţa şi Sibiu.

— Ş-acuma răzăşii treceau prin odăi frumos împodobite cu divanuri, măsuţe încrustate, covoare persieneşti şi oglinzi de Veneţia.

Sufrageria cea mare n-avea podoabe. Avea numai icoane la răsărit. O masă lungă de stejar acoperită c-o faţă albă de pânze încheiate cu horbote se ridica în mijloc, şi-n juru-i erau rânduite scaune cu spătare. În capătul de apus sta jilţul Domnului, mai larg, mai bogat şi dăltuit cu înflorituri.

Când se umplu încăperea, intră şi părintele mitropolit cu Vodă. Tomşa se încredinţă dintr-o privire că răzăşii lui sunt de faţă, apoi porunci să se aducă la masă. Boierii, de la logofăt, vornic şi hatman, fiecare după rang, se aşezară în dreapta şi-n stânga domnitorului, – iar mitropolitul, ridicându-se, se închină la icoane şi blagoslovi pânea albă şi cele dintâi gustări reci de pe masă.

— După rânduială, spătarul, care era Irimia Suceveanu, se aşeză lângă Vodă, cu sabia domnească atârnată de gât; şi armaşul Nicoriţă, la o poruncă, ceru mâncările calde, – şi medelnicerul se şi înfăţişă cu tigăile acoperite cu capace…

Era în câşlegi, deci era vreme de petrecere. Şi pentru că Domnul avea gust să se veselească în ziua aceea, un taraf de lăutari începu a cânta cu alăute, cobze şi naiuri. Când stătură ei, înălţară glas psalţii de la Sfântul-Nicolae cel domnesc.

Bătrânul Mihu nu spunea nici un cuvânt. Plivea numai această masă bogată pe care el în viaţa lui încă n-o văzuse, era peste samă de uimit, însă se stăpânea şi stătea ţapăn şi semeţ la locul lui.

Vodă întinse pocalul şi armaşul turnă vin. Când stăpânitorul duse băutura la gură, – trăsni năprasnic o puşcă în ograda Curţii, de se cutremurară zidurile. Siimenii şi darabanii hăuliră şi urară sub ferestre. Boierii se sculară şi rostiră cu umilinţă:

— Să-ţi fie de bine, măria ta!… – Apoi începură a bea vin cu toţii.

„De aceea-i puţină dreptate în lume… se gândea răzăşul cel bătrân; că cei mari o mănâncă ş-o beau cu vinurile… Şi prostimea rabdă şi însetează…”

Mesele lui Tomşa nu erau lungi. Domnul nou nu era nici mare mâncău, nici beţiv. Se mulţămea c-o plachie de păsat şi c-o bucată de berbece fript, şi bea vin o singură cupă. Se sculară după un ceas de vreme, se închinară, şi Vodă se trase în odaia lui la puţintică hodină.

— Ei, ce zici, uncheşule Mihu? întrebă Tudor. Te bucuri c-ai ospătat la o masă domnească?

— Nu prea, băiete, căci am rămas flămând… răspunse răzăşul. Acuma aştept pe Vodă la divan; poate dreptatea lui m-a sătura.

— Vodă-i om ager… le zise Bârnova. Dreptate vă va da, şi pentru că o aveţi, şi pentru că Orheianu e fugar, şi pentru că vrea să aibă la apa Răutului un steag de călăreţi credincioşi.

— Ai lui vom fi, rosti bătrânul; numai să ne aline amărăciunea!

— Va fi lesne, căci eu văd că-i de partea noastră! zise bucuros căpitanul Tudor.

— Nu aşa! grăi bătrânul. Nu dreptate cu părtăşie. Eu vreau să ne judece divanul şi Domnul după urice, după mărturii, după toată rânduiala, cu toată credinţa, căci dreptatea-i numai una pe pământ, cum în cer e numai un singur Dumnezeu…

În adevăr, când Domnul, după hodină, intră în spătărie şi ceru boierilor să ieie parte la judecata pricinii, zise privind spre marele logofăt Ion Stârcea care şedea din a dreapta lui:

— Nu-i aşa, cinstite jupâne, că cel ce nu se înfăţişează la judecata Domnului său, arată el singur prin aceasta că este vinovat?…

— E foarte adevărat! şopti repede, în dosul Domnului, armaşul Nicoriţă.

— Deci, zise Tomşa, pentru ce nu s-a înfăţişat la acest judeţ dumnealui jupân Stroie Orheianu?

— El e hiclean cătră Vodă şi hain cătră Moşie… grăi bătrânul Stârcea, fără să privească la ochiul cel rău al Domnitorului.

— Va fi judecat şi osândit! strigă Tomşa.

Boierii dădeau din cap în scaunele lor. Nu era de faţă nici un neam al Orheianului; toţi fugiseră, ori fuseseră tăiaţi din porunca noului Domn. Pe ei judecata intereselor altora nu-i durea. Aşteptau îndreptările răzăşilor, în linişte, şi ştiau că vor trebui să spuie şi ei ce va zice Vodă.

Mihu şi Tudor ieşiră înainte şi lămuriră iar, – cum de la domnia lui Vodă Aron, pământul lor pe nedrept a fost răşluit de boierul Stroie Orheianu. Domnul asculta cu barba rezemată în palmă, – şi când tăcu Şoimaru, rămaseră scârţâind în condici numai penele de gâscă ale diacilor.

Vornicul de Ţara-de-jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de leu cărunt. Era un boier bătrân care fusese voinic şi tare în zilele lui.

— Doamne! zise el; boieri dumneavoastră pricina aceasta mie nu-mi este necunoscută, căci răzăşii de pe Râuţ au mai pornit judecată ş-au mai venit cu jalobe, dar totdeauna au fost alungaţi… Este adevăr ce spun ei.

Mihu aţinti uimit şi mişcat asupra boierului ochii lui străpungători.

— Atuncea să le facem dreptate, grăi Vodă privind pe rând pe boieri.

Dar răzăşul cel bătrân înţelegea să-şi dovedească altfel dreptatea lui cea tare. Făcu un pas înainte şi, desprinzând de la şoldul lui Tudor taşca de piele galbenă, o aşeză încet pe masa divanului. O desfăcu şi scoase cu luare-aminte şi c-un fel de evlavie uric după uric şi hârtie îngălbenită după hârtie îngălbenită.

— Mărite Doamne, strigă el cu îndrăzneală, şi cinstiţilor boieri! Vă rog în genunchi să deschideţi şi să cercetaţi aceste îndreptări ale noastre. Aici este uricul nostru cel mai vechi, dincoace sunt întăriturile altor domni. Vrednicul logofăt de slovenie să le cetească şi să le mai tălmăcească o dată! Întindeţi mânile şi pipăiţi peceţile şi le vedeţi neştirbite, şi vedeţi şi mărturiile scrise şi întărite de vlădica de la mănăstirea Comana, – ale unor oameni vechi, dintre care unii au răposat, iar alţii nu se mai pot purta. Din ele se vede că la cea dintâi pricină, când s-a pus grozav hatalm asupra noastră, pentru herghelia prinsă, – au venit mărturii minciunoase ş-a ridicat neadevăruri boierul împotrivă-ne! Iar pentru a doua răşluire, poate-şi aminteşte şi cinstitul boier care s-a milostivit să ne ieie apărarea!

— Atuncea răzăşii s-au sculat cu armele! zise cineva.

— Cel care s-a ridicat a fost părintele meu Ionaşcu, grăi deodată, înălţându-şi capul, Tudor. Pentru dreptate s-a ridicat; şi boierul Stroie l-a bătut cu buzduganul şi l-a vârât în pământ!

— Şi oare noi nu suntem neamuri? se amestecă Mihu. Şi moartea lui Ionaşcu n-a răscumpărat neascultarea noastră? Şi dreptul nostru nu rămâne tot curat?

— Bine, grăi Tomşa, cu bunătate, să cercetăm toate hârtiile răzăşilor.

— Doamne! zise iar Murgoceanu. Tot ceea ce spun răzăşii e curat adevăr. Boierul Stroie le-a luat cu sila moşia!…

— În faţa lui Dumnezeu cel mare! zise şi popa Ştefan cu pătrundere, înălţând ochii la icoane: încredinţez, măria ta, că mărturiile scrise şi legate sunt făcute după ştiinţă şi după adevăr!…

Cărturarii cercetară pergamentele. Vodă îşi întinse capul spre ele şi grăbiră şi boierii să-şi strângă buluc pletele în jurul lui Tomşa. Apoi se făcu sfat cu glas încet şi un diac, cu nas mai lung şi mai subţire decât al lui Nicoriţă, şi slab de părea că-i piele întinsă pe oase, – scrise cu slove mari şi cu cerdacuri hotărârea de dreptate a răzăşilor din neamul lui Şoimaru. Această hotărâre fu înşirată pe hârtie scorţoasă şi o iscăli Vodă chiar pe loc. În ea scria toată pricina şi se arătă lămurit că se întoarce răzăşimii tot pământul, până dincolo de Murgeni, cu tot cu curtea boierului, care, de şi a fost clădită cu cheltuiala lui, pe vremea lui Vodă Aron, tot răzăşilor se cuvine.

Mihu asculta cu luare-aminte şi era mulţămit mai ales de lungimea hotărârii şi de pomenirea hotarelor, după uricul cel de la Alexandru-Vodă bătrânul. Pipăi şnurul şi pecetea verde, şi cel dintâi îngenunche şi sărută mâna lui Ştefan-Vodă Tomşa.