VI.La popas, se arată boierul Stroie

Era la o aşezătură, între dealuri şi între sate, la locul care se chema Fântâna lui Albotă, un han pe şleah. Pădurea era mai apropiată decât satele; pe lângă marginea ei cotea o bucată de vreme drumul. Un han lângă un şleah însemnează lucru mare. E ca o moară: aduce uium bun. Ziua poposesc în bătătura lui cărăuşii, – şi noaptea hoţii, în celarul de piatră al lui moş Chirilă, vestit de multă vreme şi-n multe părţi. Îl cunoşteau toţi cei care băteau drumul cel mare basarabean.

Aici poposi Şoimaru cu prietinii lui; şi Chirilă, moşneag vesel, c-un pântece mare şi c-un nas grozav de roş, cunoscând că are de-a face cu feţe alese, îi primi cu căciula până la genunchi. Îi cinsti cu pită de secară şi cu câte-un caras din râmnicul lui. Apoi îi pofti să se hodinească.

Era luna sus şi lumina ca ziua, când se treziră într-o larmă năprasnică. Săriră în picioare de pe lăiţile lor. Erau nedumeriţi şi ameţiţi de somnul cel întâi care e zdrobitor şi vecin cu moartea. Pe fereastra cu zăbrele lumina lunii intra ca un fum.

— Ce este? întrebă scurt tătarul.

— Să vedem dacă se împlinesc vorbele mele, răspunse Bârnova râzând înăbuşit.

Statură neclintiţi, ascultând. Se auzea un glas mare, mânios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. Un cal părea că se frământă în zăbale, bătând pământul uscat cu copitele.

O ciocănitură scurtă sună în uşă şi oşteanul tăcut şi subţire al beiului se strecură în odaie. Rosti din gât şi pripit câteva vorbe, se închină şi ieşi.

— Ilun e ca şi cânele, zise Cantemir, doarme în curmezişul pragului şi urechea lui e deşteaptă la toate. A ieşit pe furiş să vadă ce-i. Zice că nu-i nimic. Un boier moldovan se sfădeşte cu hangiul…

— Să ieşim, să vedem ce este… îi îndemnă Şoimaru.

— Bine, să mergem; eu zic că nu-i lucru bun… mormăi înţeleptul Simeon.

Întâi dădură de întuneric, apoi în bătătură se aprinse deodată lumina lunii. Hangiul, într-un cămăşoi mare până la glezne, făcea semne felurite c-o ghioagă ţintată.

— Jupâne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina!… De unde să-ţi dau eu cai? De unde să-ţi dau eu haidăi şi şpăngi?… Eu pe dumneata nici nu te cunosc, jupâne!

— Mă, mişele! îi răspundea un glas aprig şi mânios, ai să-ţi dai tu sama când a veni vremea… Eu sunt boier mare şi te răsplătesc… Ce ţi-i voia, măi? Pe urmă să iau pielea de pe tine şi s-o umplu cu paie?…

— Ce, jupâne? Care voie, care paie şi care piele?… Ce vii ca hoţul la casa omului? Dacă nu-mi dai pace eu te lovesc cu ghioaga!

Un cal icni şi sări din umbra streşinii în două picioare în faţa hangiului. În juru-i se îmbulziră câţiva slujitori, şi boierul călare arătă luminii un obraz mare şi bărbos şi plete acoperite c-o căciulă scânteietoare de jder. Hangiul izbise ghioaga în pământ şi cu mâna o cumpănea din coadă: voia să plesnească cu dânsa.

Şoimaru îi puse mâna pe umăr şi strigă:

— Ehei, meştere Chirilă, prea uşor îţi aduci aminte de tinereţă!…

Boierul cel călare ţipa plecat spre un slujitor:

— Unde-i buzduganul? Care mi-a luat buzduganul? Să-l bat peste gură pentru vorbele-i proaste; să-i fac măselele grăunţe!

— Staţi, oameni buni, staţi! zise şi Bârnova. Ce este, cinstite jupâne?

La glasul lui Bârnova, boierul cel bărbos se plecă pe oblânc şi privi să vadă cine-i vorbeşte.

— Suntem boieri ca domnia ta! urmă Simeon.

— Cum se poate! Atuncea s-a milostivit Dumnezeu către mine, boieri dumneavoastră!… strigă străinul cu aprindere.

Şi descălecând cu oarecare greutate de pe cal, îşi puse pe pământ un trup gros şi mare.

— Boieri dumneavoastră! strigă el întinzând mânile; poftiţi şi-mi ascultaţi focul.

— Cei trei prietini păşiră în lumină.

— Cine sunteţi domniile voastre? Poate sunteţi boieri de ţară? Veniţi de la război? Oricine-aţi fi, aflaţi ce cumpănă mare am tras… Ceream mişelului de hangiu să-mi deie cai şi ajutor să urmăresc pe hoţi. Cazacii mi-au furat fata, boieri dumneavoastră!

— Când şi cum? întrebă Şoimaru.

— Vă spun, vă spun! gâfâia boierul. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Vă rog, nu mă lăsaţi, daţi-mi mână de ajutor!

Cu cine sunteţi dumneavoastră? întrebă deodată boierul cu glas schimbat.

— Apoi iar începu să se tânguie.

— Treceam pe marginea pădurii. Aveam în căruţă pe fată-mea Magda şi stofe grele cumpărate la Liov. Dar m-au pândit cazacii. Veneau de la harţ, din Cornul lui Sas. Veneam şi eu dintr-acolo… Era un cazac vătăman, zicea că mi-i prietin, îl cheamă Vasca… parc-aşa-i zice… Stă de vorbă cu mine, vede fata şi la popas mi-o fură cu oamenii lui, bată-l Dumnezeu să-l bată! Nu mă lăsaţi! Fata mea e ca o stea, frumoasă şi curată, ş-am purtat-o şi-n Ţara Leşască la o leacă de învăţătură…

— Boierule, întrerupse Şoimaru, dumneata ai venit cu Movileştii şi cu Potocki, ai scăpat peste Prut şi prietinii dumneavoastră cazacii, ca să nu fugă cu mâna goală, te-au păgubit pe dumneata!…

Boierul cel bărbos făcu un pas înapoi şi puse mâna pe dârlogii calului; apoi deodată păru a se hotărî, se apucă cu mânile de tâmple şi începu iar a se tângui:

— Vai mie! Nu mă luaţi drept duşman… Eu veneam din Lehia, bucurându-mă de Domnie nouă… Eu sunt prietinul dumneavoastră… Ş-am dat aici, lângă fântâna lui Albotă, peste această întâmplare năprasnică… Şi sunt singur, cu trei slujitori proşti şi n-am putere să-mi scot odorul din ghiara hoţilor… Fie-vă milă, boierilor, nu mă lăsaţi!

Străinul se apropie de ei cu mânile întinse; îi tremura în lacrimi glasul.

Şoimaru zise deodată:

— Boierule, conteneşte puţin… Lămureşte-ne.

În lumina lunii stăteau faţă în faţă, privindu-se cu agerime. Dumitru Lie, cu tătarul cel subţire şi cu Ispas, slujitorul lui Bârnova, ieşiseră cu caii şi cu armele. Chirilă hangiul ascunsese ghioaga după cămeşoiu-i de câlţi şi asculta şi el.

— Boierul cel bărbos tăcu.

— Întreabă! şopti Cantemir.

Şoimaru făcu un pas spre străin şi vorbi:

— Jupâne, suntem ostaşi şi la nevoie putem da ajutor. Când ţi-au furat fata?

— De un ceas de vreme, prietinilor… Am venit într-o întinsoare aici… pe drumul pe care au apucat ei…

— Într-adevăr, se amestecă Chirilă, a trecut un pâlc de călăreţi acu un ceas…

— Vra să zică, au apucat drumul cel mare.

— Aşa cred. La o vreme aşa de târzie, ţin şleahul.

— Şi de ce-au furat pe copila dumnitale, boierule?

— Prietinilor buni! nu-i o copilă, e o domniţă! E copila mea şi nu trebuie s-o laud; dar şi leşii, la Liov şi la Varşovia, se uitau la ea cu gura căscată… Aşa ca un prost se uita şi cazacul la dânsa când am stat în popas.

— În pădure?

— Da în pădure… Şi-mi spunea că-i vătăman şi are sate şi avere, dar eu nu voiam să înţeleg ce voia el să-mi spuie… Asta-i copilă scumpă, pan Vasca… îi zic eu.

— Vra să zică eraţi o leacă de prietini.

— Eram prietini de popas, boierule.

— Şi cum s-a întâmplat furtişagul?

— Cum să se-ntâmple? Hoţii lui pan Vasca mi-au pus suliţele la beregată, mi-au luat fata şi ce aveam cu ea şi s-au dus… Dacă nu-mi daţi sprijin, eu sunt bun să-mi iau viaţa! striga boierul.

— Conteneşte, jupâne… zise iar Şoimaru.

Apoi, întorcându-se în loc, îşi apropie capul de capetele prietinilor lui.

— Eu cred, şopti el, că-i boier de-ai Movileştilor. Au stat ascunşi în pădure, el şi cazacii, dar pare-mi-se că domniţa e prea frumoasă… aşa cum spune şi bătrânul.

— Pe Vasca îl cunoaştem noi… răspunse Cantemir, e cazac îndrăzneţ. Ne-am întâlnit de două ori cu el în Ucraina.

— Ce facem?

— Să vă spun eu ce facem, grăi liniştit Bârnova. Ni-i rânduit să ne fugărim după cazac şi după copilă. Nu putem lăsa suflet nevinovat pe mâna hoţului…

Boierul străin îşi plecase urechea; asculta. Când înţelese cum stă sfatul, se repezi în genunchi şi îşi împreună palmele cu un strigăt de adevărată durere:

— Pentru numele lui Dumnezeu, fraţilor, nu mă lăsaţi…

Cantemir apucă mâna lui Şoimaru:

— Mergem, Limbă-dulce?…

— Mergem, răspunse răzăşul.

— Atunci să încălicăm şi să plecăm! Trebuie să-l ajungem…

La aceste vorbe, într-o clipă, hangiul Chirilă se înfăţişă ploconindu-se adânc, ca să-şi primească plata. Slujitorii aduseră cai şi cei trei oşteni se azvârliră în săi.

Cantemir zise cătră tătarul lui:

— Ilun, tu pleacă înainte. Trebuie să găsim un pâlc de cazaci, care au trecut pe aici. I-ai auzit?

— I-am auzit! răspunse încet servul; după aceea, încălecând sprinten, trecu un arc ş-o cucură de săgeţi la oblâncul lui Cantemir, dădu pinteni calului şi se strecură pe şleah ca o arătare.

— Boierule, încalică şi să mergem!… strigă Şoimaru. Străinul se prăvăli spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară în şa.

— Doamne! ajută-ne! gemu el din greu; şi după ce se aşeză în şa, îşi făcu o cruce mare. Iar ţie, calic bătrân, am să-ţi arăt eu!… lasă c-am să-ţi arăt eu ţie… scrâşni el spre hangiu, arătându-i pumnul. Moş Chirilă, c-o mână, îşi feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scarpină în capu-i pleşuv.

Porniră întâi domol. Simeon Bârnova mormăi mai mult în sine o frântură de psalm, ca şi cum ar fi vrut să amintească fără de cuvinte că drumurile şi întâmplările oamenilor de la Dumnezeu cel din cer sunt rânduite.

Luna era sus şi lumina ca ziua; la han, în dos, izbucni bătaie de aripi şi cântec de cucoş, şi de departe răzbăteau trâmbiţări slabe, pierdute. Deodată boierul cel bărbos, care mergea pe laturea drumului, dădu drumul unui răcnet răguşit; calul i se poticni şi-l prăvăli.

— Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! gemu el, zvârcolindu-se în pulbere.

— Ce-ai păţit, boierule? întrebă Simeon, rămânând mai în urmă.

— Ah, jupâne, m-au ajuns blăstemele bătrâneţii. Să vie oamenii mei să mă ridice, văd că amarnic ceas am ajuns şi-mi rămâne pierdută copila…

Simeon răcni la argaţi, care veniră în goană. Boierul gâfâia şi pufnea în barba-i zbârlită…

— Rămâi, jupâne, îi zise zâmbind Bârnova, şi cere pat şi prietinie lui Chirilă, pe care-ai vrut să-l jupeşti şi să-i umpli pielea cu paie… Pe lumea asta şi mişeii ne sunt de ajutorinţă!… Noi mergem şi fără dumneata după domniţă!…

Certându-şi slugile, străinul se ridica de jos şi pornea spre han, cu calul după el, alicnind. Iar Bârnova, ajungându-şi tovarăşii, le spuse râzând:

— Boierul doarme în patul nostru şi noi îi căutăm copila. Şi aceasta este o rânduială dreaptă!

Şi porniră grabnic prin răcoarea miezului nopţii.