V.Sfat de drum

Soarele asfinţise, când ieşiră din cort, şi împrăştia o lumină dulce pe întinderile nemărginite de peste Prut. Apa curgea lin printre zăvoaie; la vadul Popricanilor călărimea ieşise cu caii la adăpat, şi în soarele pieziş scânteiau armele de fier şi alămurile şăilor. Tabăra, aşezată pe spinarea unui deal, îşi întindea până în marginea satului de pe coastă corturile şi carăle de război. Printre ele porniră; un tătar venea după ei ducând de căpăstru un cal înşăuat pentru stăpânul lui.

Cantemir zise:

— Să mergem, să-mi văd oştenii; să fac rânduială pentru lipsa mea. Am un mârzac cuminte, pe Gherei-cel-bătrân; îi spun lui două vorbe şi n-am nici o grijă.

— Nici n-o să lipsim decât trei zile cel mult… vorbi Tudor Şoimaru.

— Nu se ştie îi răspunse serios Bârnova; calea, Dumnezeu are să ne-o rânduiască…

— Hm! fârtatul acesta al nostru trebuia să se facă popă… zise tătarul zâmbind.

Trecură pe lângă corturile ienicerilor. Copiii de suflet ai lui Alah îşi curăţau armele şi chingile, stând adunaţi roată; căpiteniile umblau cu luare-aminte printre ei, cercetându-i; cazanele de hrană ale ortalelor luceau cu fundul în sus, curate, ca nişte adevărate lucruri de cinste pentru ieniceri.

În tabăra lui Tomşa, boierimea era adunată în jurul cortului lui Vodă. Era vorba de plecarea la scaunul Domniei, şi un arhimandrit se înfăţişase cu adâncă închinăciune din partea înalt prea sfinţiei sale mitropolitul. Pe pământul bătătorit din preajma cortului, cursese mult sânge; Tomşa se liniştise şi în cort un diac scria, după cuvântul lui, porunci ţinuturilor. Darabanii de la intrare opriră în loc o clipă pe Şoimaru. Nicoriţă Armaşul scoase îndată lângă umărul unuia din ei obrazu-i zâmbitor, cu nas ascuţit. După ce figura lui dispăru, se auzi glasul lui Tomşa chemând cu voie-bună:

— Intră, Şoimarule, şi-mi cere ce pofteşti!… Cantemir trecu înainte; Bârnova se duse să-şi caute calul şi armele; Tudor intră în cortul rotund al lui Tomşa. Diacul sta neclintit la pământ, lângă măsuţa joasă înflorită cu sidef, ţinând în dreapta ca pe un lucru scump pana de gâscă. Trei dintre boierii cei mai de credinţă ai lui Vodă stăteau în picioare. Tomşa şedea pe un scaun scund peste care era aruncat un covor de preţ.

— Spune, Şoimarule… zise Tomşa, grăbit şi vesel.

— Măria ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei.

— Slobod! grăi Domnul ridicând mâna. Apoi întoarse capul spre boierii dindărătul lui: Să deie Serghie căpitanului Şoimaru doi zloţi, bani de drum, dar de la domnia mea, căci se duce omul să-şi vadă ocina părintească…

— În trei zile mă întorc la sărbătoarea măriei tale…

— Atunci să-i deie trei zloţi de aur, ca să se vadă cum ştie preţui Ştefan-Vodă braţ de voinic…

Când Şoimaru sărută dreapta lui Vodă, Tomşa, cu stânga, îl bătu pe umăr. Ieşi vesel şi grăbit spre corturile călărimii moldoveneşti. Prin zarva plecării, îşi căută calul şi slujitorul, un flăcău tânăr, cu faţa veselă şi rotundă, pe care-l chema Dumitru Lie. Întrebă apoi de Bârnova. Boierul îl aştepta, gata; şi sluga lui, un om mititel c-o mutră de vulpe, purta două săneţe.

Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei.

Acolo Cantemir făcuse rânduială între nohaii lui; hotărâse cu robii şi cu pleanul în două vorbe; şi mârzacul lui, Gherei-cel-bătrân, îl asculta cu capul plecat.

Cantemir bei n-avea, cel puţin în vremea aceasta, înfăţişarea grozavă pe care i-au dat-o unii zugravi şi cronicari leşi mai târziu, când înfricoşase hotarele Craiului. Era însă aprig, temut şi iubit de oamenii lui, şi hoarda Bugeacului se mişca la porunca lui ca un singur om.

Porniră îndată, cu cei doi oameni şi c-un slujitor tatar, care ducea arcul şi săgeţile beiului.

Trecură prin vad în amurg şi luară şleahul spre răsărit.

Vremea era lină şi nu aburea nici vântul. Ca un văl fumuriu cuprindea încet-încet depărtările, şi o linişte nesfârşită plutea pe fânaţuri. Parcă niciodată nu sunase în preajmă sălbaticul uragan al războiului; numai după călăreţii care treceau din când în când pe şleah, se înţelegea că sunt aproape oşti; şi se vedea că cursese şi sânge: căci cei trei prietini întâlniră doi ori trei ţărani care se strecurau prin umbra înserării cu coasă ori topor pe umăr, târând după ei straie leşeşti, cu fireturi.

— Vremea-i bună de plimbare şi de zburdăciune, vorbi Cantemir după un timp de tăcere. Când am răzbit cu Tomşa într-acoace, erau nişte ploi de credeam c-au să ne înece puhoaile şi glodurile…

— Cine-a murit alaltăieri, azi îi pare rău… zise Şoimaru râzând. Unde mai pui că şi nopţile încep a fi luminate de lună. Suntem miluiţi cu toate, din pricina lui Bârnova care-i bisericos şi bun la Dumnezeu…

— Toate sunt bune, când este voie-bună… răspunse Bârnova cu tact.

— Asta e prea adevărat, zise tătarul. Viaţa noastră-i plină de cumpene. Războiu-i meşteşug greu şi trudnic. Şi eu cu oamenii mei am mult de lucru, căci trebuie să-i port… Noi de când lumea ne-am câştigat pânea şi traiul cu suliţa şi cu săgeata. Voi iarăşi aţi avut ale voastre. Acum cată să ne destindem mădulările… Dormim un somn fără grijă şi călărim în voie ca la o petrecere…

— Omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte… grăi cu grozavă linişte filosoful Simeon.

— Cum? strigă Cantemir, te mai îndoieşti, omule al lui Alah? Ce nevoie avem? În ungherul de azi, leşii şi cazacii au fost zdrobiţi. Au scăpat puţini tare şi cred că amarnic se grăbesc spre casele lor. Acolo şi voievozii Craiului au să-i mustre c-au urmat pe Movileşti şi pe Potocki: Sultanul azi se află în prietenie mare cu Craiul Lehiei. A fost un nour de ploaie şi s-a spart; acu-i bine.

— Pe urmă unde mai pui, Simeoane, vorbi şi Şoimaru, că ţara-i împănată cu oşteni de-ai noştri. Vodă îi trimete în târguri cu porunci…

— Şi după aceea, adăogi beiul, o parte din oştenii mei pleacă pe drumul nostru cu dobânda în Buceag, să bucure pe cei ce-au rămas în tabunuri şi-n aule… Le-am dat poruncă.

— Dar afară de asta, – şi Şoimaru începu a râde, – dacă vine o întâmplare ş-o greutate, vin la cunoştinţă veche… Cine se teme?

— Nu se teme nimeni, răspunse liniştit Bârnova. Eu cuget numai…

— Aşa este, îi răspunse Şoimaru; când n-ai ce face, când nu struneşti calul şi nu învârteşti sabia, cugeţi. Asta e meteahna ta cea veche. Şi scoţi o carte ferfeniţoasă, scrisă de mână şi ceteşti într-însa…

— În cartea mea sunt scrişi şi psalmii, moldoveneşte… Eu îi cetesc şi-i cânt.

— Apoi când om pieri, are cine mormăi la căpătâiul nostru.

— Dumnezeu să ne ferească, căci suntem încă tineri! murmură Simeon.

Tustrei se priviră şi începură a râde; apoi grăbiră caii.

— La cel dintâi han ne oprim, grăi într-un târziu Cantemir. Dormim un somn până ce se ridică luna şi pe urmă pornim întins mai departe, să văd şi eu domniile lui Tudor Şoimaru…

— La noi pământul de la strămoşi se chiamă bătrân! vorbi visător răzăşul.

Noaptea se lăsase pe câmpii; cerul era spuzit de stele, şi calea alburie de ele era luminată. Roua căzuse; ş-o adiere de răcoare le mângâia feţele. Tropotele cailor sunau subţire până la mari depărtări.

Târziu, când luna în creştere începu să răsară drept înaintea lor rumenind o zare de dealuri moale trăgănate, îşi lăsară caii la pas şi începură a vorbi iar, dar data asta cu glas scăzut, parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică ce se revărsase în nemărginire.

O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi deodată într-o văiugă, la dreapta drumului, şi pe urma se desluşi o dumbravă, apoi un fânaţ în care ţârâiau neîntrerupt şi stăruitor mii de cosaşi; ierburile revărsau până la ei o mireasmă dulce de flori care se deschideau ori mureau.

— Pe aicea cred că n-am fost niciodată… zicea Şoimaru; dar parcă aş cunoaşte locurile. Aşa, îmi aduc aminte că am văzut locuri pe la noi, când eram de zece ani şi tatăl mamei venea cu mine de la făcut fân, de pe cohalmuri… Era un loc care se chema Iazul lui Isac şi am văzut acolo fânaţuri ca acestea…

— Simeoane frate, mormăi Cantemir, pe Limbă-dulce iar îl apucă boala lui… Nu ştiu ce-om face cu el…

— I-a trece lui, răspunse Bârnova. Şi mie îmi era odată aşa dor cumplit de-o fată frumoasă, cât am stat departe de dânsa, şi pe urmă după ce am cunoscut-o ş-am iubit-o, m-am alinat…

Limbă-dulce nu răspunse; îşi ducea calul agale, fermecat de slaba lucire a lunii şi a amintirilor.