XXXIV.Magda se arată a treia oara

Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de cositor, – şi risipea în întinderi, spre văi, spre codri, spre imaşuri şi ape, un fel de ceaţă de lumină, care ştergea marginile hotărâte ale lucrurilor.

Tudor îşi duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, şi, apucând drumul cel mare al Murgenilor, se gândea în trista linişte de toamnă.

Vedea limpede în gândul boierului; căci acuma îl cunoştea şi-l înţelegea pe Orheianu.

— Ce căutau slujitorii prea mulţi cu el? De ce trimesese un răspuns blajin răzăşilor? Un boier mare şi cu trecere la Domnie, când rosteşte o vorbă ca asta bună, răzăşii trebuie să cadă în genunchi de bucurie, şi să se ducă cu mare grabă la curte, la Murgeni, ca să mulţămească pentru milă şi pentru cuvintele împăciuitoare! Dar odată acolo, fără larmă, fără pricină, boieru-i poate supune, îi trimete la Iaşi, ori îi ţine la oprire. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile şi uricele pot arde odată cu toate gospodăriile răzăşimii. Căci acum nu mai poate fi milă. Şoimăreştii au fost trup şi suflet ai lui Tomşa, – şi la domnie nouă nu pot avea nici intrare, nici îndurare. Pentru deplină şi veşnică împăciuire, un om ca Orheianu, care mai făptuise şi altele, poate pune o cruce peste satul unde vor fi sălăşluit odinioară oştenii vechi şi apărătorii de hotare!

Şi trista istorisire a uncheşului Mihu îi veni din nou în minte, cu cea dintâi ridicare pentru dreptate a neamurilor lui, şi cu pieirea celui mai bun dintre ei, a părintelui lui, – pe care parcă-l purta mort în suflet, cu neînduplecatul cuvânt al răzbunării.

Cum de-a putut el şovăi odată?

Şi la acest gând de întrebare, i se arătă nebuna şi trecătoarea lui dragoste pentru Magda. Era aşa de tânără, de gingaşă şi de frumoasă, şi mestecenii tremurau asupra lor atâta taină, pe când suna uşor codrul în adâncimi, – încât tinereţile lor neştiutoare s-au legat ca pentru vecie. Dar s-au despărţit după o clipă, – şi despărţite au rămas!

A iubit-o el oare cu adevărat?

A iubit-o; dar încet-încet s-a strecurat, ca din pământ, prin mădulări, o ghiară în el, şi s-a urcat şi i-a cuprins inima. Ş-un glas ca o chemare, picurându-i veşnic în urechi, l-a făcut să-şi întoarcă auzul spre mormântul celui fără hodină. Şi-ntre dragostea lui prăpădită şi el, s-a aşezat ca o pâclă, – şi s-a ridicat în pâclă umbra sângerată…

— Între noi e sânge… şopti ca-ntr-o nălucire oşteanul.

Lie îl întrebă din urmă:

— Ai spus ceva, stăpâne?…

— Nu; mă gândeam la un lucru de demult.

— Stăpâne, grăi iar Lie după o clipă, ştii că ne apropiem de Murgeni şi întâlnim oameni?…

Răzăşul îşi scutură pletele şi cercă să-şi alunge gândurile. Tot acest vis al dragostei de altădată i-a venit pentru că era încredinţat de un lucru: Magda era aproape de el, la curtea din Murgeni. Zâmbi de slăbăciunea şi de visurile lui.

— Cine-i pe drum înaintea noastră? şopti el apoi deodată, stăpânindu-şi calul.

Şi se opri fără teamă în lumina lunii, aşteptând.

Curtea de la Murgeni, cu lumini aprinse, trebuie să fi fost la o fugă de cal, de coasta de sub codrul cel mare. Răutul se împrăştia chiar înaintea lui în iaz larg, cât bătea ochiul; şi spre ostrovul cu sălcii aplecate şi desfrunzite pluteau puncte negre şi mărunte: erau raţele sălbatice, ieşite pe podul argintiu al lunii.

Prin lumina nehotărâtă, veneau pe drum doi călăreţi. Înaintau; sosiră aproape; şi deodată în faţa ochilor lui Şoimaru se aşeză pâcla şi se ridică umbra sângerată. Parc-ar fi fost un vis. Dar era aeve: şi cunoscu la câţiva paşi de el pe fata Orheianului, urmată de aproape de un bărbat. Întâi socoti că-i jupân Stroie; dar era un străin.

Cum o văzu inima i se strânse ca-n cleşte. Apoi o aţinti şi simţi că despărţirea lor era veşnică. Cum o văzu că l-a cunoscut şi-i zâmbeşte, mânia pe care i-o jurase, şi furtuna vorbelor, şi fulgerul ochilor pieriră. Se simţi departe şi despărţit de ea.

Magda ţipase uşurel când îl cunoscuse; apoi îi zâmbi cu bucurie.

— Ce întâlnire ciudată! zise ea cu glasu-i dulce.

Şi întorcându-se spre Ludno îi zise în grai polonez:

— E un prietin de altădată… îngăduie-mi, soţul meu, să-l întreb două cuvinte. Nu ştie limba leşască…

Şoimaru o privi cu uimire. Ce gând avea? Pan Anton înainta cu calul şi salută din cap pe oştean, mormăind un cuvânt leşesc: Dobro vecer!

— E boier? întrebă el încet pe domniţa lui.

— Fără îndoială… ciripi ea dulce… E un prietin al tatălui meu…

Şoimaru sta neclintit, fără cuvânt, pe cal. Lie căsca ochii mari şi nu pricepea nimic.

Vorbind moldoveneşte, Magda se îndreptă cătră Şoimaru:

— E lună plină, zise ea, ş-am ieşit cu soţul meu… Văd că întâlnirile noastre sunt totdeauna foarte ciudate: aceasta e a treia… Şi ştiu că eşti amărât şi supărat pe mine…

— Nu sunt amărât, nici supărat… răspunse Tudor.

— Atunci ai înţeles împrejurarea de la Ianev… şopti ea.

Tudor nu răspunse. Ea zâmbi, căci o privea Ludno, dar rosti cuvinte grele:

— Pan Tudore, îţi aduci aminte când coboram prin codru şi vedeam din poiană acest ostrov dinaintea noastră?

— Am uitat… răspunse încet şi rar răzăşul.

Ea tăcu şi-l privi ţintă. Păru înfiorată de răceala nopţii; îşi trase la gât şi la obraji guleraşul de blăniţă albă.

— Nu, n-ai uitat!… zise ea repede.

Şi-ndată adăogi, ca şi cum Lie nici n-ar fi fost lângă ei:

— Şi eu te-am iubit; dar cărările noastre au trebuit să se despărţească!…

Avea glasul dulce de odinioară.

Şoimaru tresări, parcă l-ar fi izbit o sabie.

— Da, zise ea iar, râzând către Ludno, ca de-o glumă; şi ştiu că ţi-am fost dragă…

— Acum între noi e sânge… vorbi Şoimaru, ca şi cum şi-ar fi urmat visul lui singuratic.

— Ştiu, răspunse ea, am aflat de la tata; a vorbit azi chiar cu bărbatul meu şi a hotărât lucruri grele împotriva răzăşilor… Chiar voiam să-ţi trimet mâni în zori cuvânt: fugi, că ţi-i ameninţată viaţa…

— Cum? strigă deodată îndârjit răzăşul. Socoate stăpânul Murgenilor că mă va ucide pe mine cum a ucis pe tatăl meu? Ah, domniţă Magdă, mi-ai lămurit deplin sufletul şi mi-ai adus aminte că zadarnic stăm sub lună, că toate ale noastre sunt deşărtăciuni! N-a fost nimic între noi decât blăstămul! Nu-i nimic între mine şi părintele tău decât sângele! Du-te; te-am iertat pentru umilire…

Şi fără nici un cuvânt şi furtunos, Şoimaru îşi întoarse calul şi se depărtă, până ce el şi slujitorul părură umbre în pâcla de lumină. Ludno înălţă din umeri şi dojeni cu dragoste pe Magda.

— Ce vorbe i-ai spus, de ce l-ai certat, sufletul meu? De ce-a plecat, parcă n-ar fi în toate minţile?

— I-am spus o veste însemnată… răspunse Magda, stăpânindu-şi greu tulburarea.