IV.Se leagă o frăţie de sânge

Cantemir îi duse la cortul lui de matasă de coloarea cerului. Se aşezară pe covoare de Samarcand, se rezemară cu coatele de coltuce vişinii, între arme înflorite cu argint şi între ştofe scumpe.

Beiul îi privea cu prietinie, începea să-i întrebe despre viaţa lor; apoi întinse mâna şi trase dintr-un colţ două junghiuri cu mănunchiurile frumos lucrate, păreche cu cel pe care-l purta el la coapsă.

— Primiţi darul acesta, zise el, pentru frăţia noastră… Bătu din palme apoi şi se înfăţişară doi slujitori cu meşi galbeni în picioare şi cu capetele rase. La un cuvânt al stăpânului, se închinară, ieşiră, şi în clipă intrară iar, cu tablale încărcate de mâncare: pilaf şi fripturi de batal.

— Luaţi şi ospătaţi, zise Cantemir; luaţi ca dintr-al vostru… Întâmplarea de azi, adăogi el, e cea dintâi cumpănă din viaţa mea. Eu, de crud am ieşit la războaie; până astăzi însă n-am simţit înfiorarea morţii. Alah m-a păzit.

— Sunt asemenea veşti în viaţa omului… îl întrerupse Simeon Bârnova.

— De ce veşti? Crezi că trebuia să mor? În cartea cea mare de sus este scris că trebuia să simţesc o lovitură, o umilinţă, fără să fiu sângerat, dar este pusă şi rânduiala ca să mă apere braţul vostru.

— Aşa este, vorbi iar Simeon, nici un fir de păr nu se clăteşte în lumea asta fără ştirea Celui-de-sus.

— Cine spune asta?

— Aşa e scris în cărţile noastre sfinte.

— Foarte adevărat e scris…

Apoi tătarul îi apucă de mână şi-i privi în ochi pe rând:

— Voi nu vă miraţi de frăţia noastră? Doar nu suntem de o lege.

— Nu mă mir, răspunse Şoimaru, privindu-l cu ochii căprii cufundaţi subt o frunte adânc boltită. În pribegiile şi întâmplările vieţii mele, am văzut de multe ori asta… Ş-apoi voi, tătarii, sunteţi mai aprigi în trebile legii, decât noi.

— Aşa este. Dar eu unul ştiu să preţuiesc omul. De aceea v-am privit îndelung şi v-am cercetat înainte de a vă îmbrăţişa. Pe un om drept la înfăţişare şi la suflet l-a zidit acelaşi Dumnezeu care m-a zidit pe mine. Aşa socot eu. Eu am avut dascăl în Lehia, fraţilor, pe un om foarte învăţat, şi el mi-a spus aşa: că legea lui Mahomed, a lui Isa şi a lui Moise sunt date tot de Dumnezeu. El la fiecare a spus: A ta-i legea bună. Dar care-i cea mai bună numai el ştie. Toate-s bune, poate, şi el a înzestrat pe fiecare seminţie cu legea care i se potriveşte.

— Cum văd, beiule, tu eşti un om învăţat, zise Şoimaru râzând.

— Am învăţat şi eu ceva în zilele mele, am învăţat mai ales cu hogii noştri, şi chiar ei m-au deprins să înţeleg cum trebuie învăţătura Coranului. Să nu râdeţi de mine, adăogi beiul arătându-şi dinţii ascuţiţi; eu am învăţat ş-a gusta vin din Moldova, de aceea puţin să vă miraţi că am buni prietini moldoveni…

Frăţiile de război se leagă repede; dar prietinia mai domol îşi face loc, după potriveala sufletelor. Încet-încet, gustând din mâncări şi din mied, şi vorbind, se deprindeau unul cu altul şi se cunoşteau. Cei doi servi cu capetele rase aduseră ciubuce lungi şi cafele în filigene mari de argint; şi din vorbă în vorbă, inimile li se încălziră ca şi cafelele, şi începură a privi cu ochii umezi de duioşie prin fumul albastru al tutunului, care se răsfira domol deasupră-le, sub pânza cortului. În fumul acela, îndestulaţi de hrană, cu oasele trudite pe perine moi, sălbatica lor fire de oşteni făcea loc razei de lumină care totdeauna a stat ascunsă în sufletului omului. Cei doi moldoveni ascultau cum le povesteşte Cantemir despre tainicele seraiuri din Crâm, despre bogăţiile hanilor cu bărbi mari, în mijlocul cărora crescuse el. Le spunea şi despre tinereţă şi despre dorurile lui de vitejie, şi despre moliciunea bătrânilor. Privind ariile Mării Negre, avea dorinţa să plutească ca şi păserile vântului spre vestitul Stambul, ori spre Caucazul cel întunecos. Şi ca să-şi poată face şi el un nume ş-un drum în lumea aceasta, ceruse învoire de la hanul cel mare al nohailor să se strămute c-o samă de războinici în Bugeac, mai în calea războaielor, mai aproape de prăzi, de cazaci şi de leşi.

— Şi de moldoveni… zise Bârnova.

— Cu moldovenii am fost şi duşmani şi putem fi şi prietini… răspunse râzând Cantemir. Apoi întrebă pe Şoimaru:

— Dar tu pe unde ţi-ai trăit viaţa?

— Ei, eu am umblat pe depărtate locuri… îngână Şoimaru, lăsându-se cu totul, pe spate cu faţa în sus, şi punându-şi mânile sub ceafă… Eu sunt de locul meu de aproape de Bugeac, sunt dintr-un sat de pe apa Răutului, sunt adică orheian. Şi într-o cumpănă mare, când s-au ridicat toate neamurile mele răzăşeşti, a fost tăiat tatăl meu; ş-un frate mai mare m-a luat cu el peste hotare, în pribegie. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. A murit bădiţa, ş-am rămas singur pe lume; şi m-am ridicat şi eu ca ucenic la un meşter de săbii. Ş-apoi am deprins meşteşugul armelor şi m-am făcut oştean, ş-am slujit între leşi; pe urmă, cu raiterii nemţi, am fost până-n ţara talienilor ş-a franţujilor. Am văzut cetăţi şi castele cum nu se află prin părţile noastre. Pe acolo este multă oaste care se bate în fier, ca şi husarii leşilor, şi ei cred că ţinuturile noastre sunt la marginea pământului… Hei, câte-am văzut ş-am îndurat, numai inima mea şi Cel-de-sus ştiu! Am zăcut de răni şi de friguri rele; dar, ca soiul cel rău, nu m-am dat, n-am pierit. Şi pe urmă am slujit şi-ntre unguri… Ş-acolo, la Buda, după atâtea rătăciri, am auzit eu între oşteni grai românesc, ş-am înţeles că mă apropii de pământul nostru… Şoimaru se opri cu ochii visători.

— Şi ce-ai făcut? întrebă beiul.

— Apoi am auzit că Tomşa-Vodă chiamă oaste ş-am venit şi eu. I-am spus cine sunt şi unde-am slujit şi m-a bătut pe umăr… Eu la toate stăpânirile am slujit cu credinţă. Am să-l slujesc şi pe el. Dar Tomşa-Vodă nu ştie de ce m-am tras eu într-acoace… Eu numai lui Simeon Bârnova i-am spus, căci numai cu el m-am împrietinit dintre toţi oştenii lui Tomşa. Nu ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atâta pribegie, m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile şi pământul în care am cunoscut lumina soarelui… Vreau să mă duc la apa Răutului… sfârşi c-un glas blând Şoimaru, ridicând capul şi privind pe tatar…

— Atunci trebuie să te duci… murmură Cantemir, câştigat de mişcarea sufletească a lui Şoimaru.

— Să vezi, beiule, cum îşi aduce aminte de toate… zise Bârnova.

— Fireşte că-mi aduc aminte, răspunse Tudor, cu privirile învăluite de amintiri. Îmi aduc aminte de codri fără sfârşit… Într-un rând, m-a luat cu el tătuţă, ş-am umblat mult prin pădure, şi eu stăteam în şa dinaintea lui. Şi ieşind la amurgit într-o poiană, am văzut zimbrii pentru întâia oară… I-am auzit mugind, i-am văzut răscolind pământul cu coarnele şi s-au năpustit în câmpie… Pe urmă parcă văd şi acuma, între păduri multe, iazurile de pe Râuţ, cu nuferii cei albi şi galbeni… Şi într-un rând mi-a spus tătuţa aşa: Ţine minte, băiete, că pământurile noastre sunt cele mai frumoase din Ţara-de-jos… Apoi el a pierit, şi eu pământurile noastre nu le-am mai văzut…

— Căpitanul Şoimaru-i bolnav aici… zise tătarul zâmbind şi bătându-se cu mâna pe piept.

— Uite, aşa îmi povestea şi mie, grăi Bârnova; parcă plângea, ori cânta.

— Poate-i cere inima sân şi glas de femeie… zâmbi tătarul.

— Femeile nu m-au oprit mult în viaţă! răspunse Şoimaru. Mie mi-i dor să văd apa Răutului şi mormintele părinteşti…

— Asta-i boală moldovenească, zise iar tătarul râzând. De ce? N-ai cer necuprins până la Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului, şi ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre… Mormintele noastre tătăreşti, de la hanul nostru cel mare Timur, au rămas prin toate pustiurile lumii, şi noi ne-am mişcat ca pulberile pământului… Ne-am pus roabele cele frumoase în chervane, am încălicat pe cai ş-am adulmecat vânturile…

— Fiecare cu sufletul lui… grăi domol Bârnova; aşa cum i-a fost împărţit de la Dumnezeu. Eu parcă l-aş înţelege puţintel, măcar că toată viaţa mi-am petrecut-o la moşia bătrânească… Omul doreşte mai cu seamă ce-i lipseşte…

— Se poate, zise şi beiul, fiecare seminţie cu blăstămul ei. Nouă ni-i scris să rătăcim…

— Moldovenii, adăogi Simeon, sunt blăstămaţi să nu se poată despărţi de moşia lor…

— Aşa este, frate Simeoane! răspunse ca un răsunet răzăşul de la Râuţ.

Tăcură un răstimp. Se gândeau tustrei fumând iarba cea nouă şi mirositoare, adusă de peste mări. Cantemir întrebă încet:

— Ş-acu ce-ai să faci, frate Tudore?

— Trebuie să mă reped la Orhei…

— Şi pe urmă te-ntorci la Domnie?

— Poate m-oi întoarce…

— Atuncea om face un drum frăţesc într-acolo şi înapoi… zise cu voie-bună tătarul. Merg cu tine, nu ne putem despărţi aşa de curând. Îmi eşti drag, ai un suflet ciudat şi o limbă dulce… Un drum până la Nistru îl facem ca vântul!

— Dar pe mine unde mă lăsaţi? strigă Bârnova, ridicând în sus braţul drept. Mergem în trei!

Iar Şoimaru, sculându-se din perini, cu ochii umezi, îmbrăţişă pe păgân şi pe boier, fraţii lui.