Capitolul 10

Nicoară Potcoavă şi visurile nepoatei.

Într-a zecea zi de când schimba scama, presvitera Olimbiada a socotit că nu mai are nevoie de irul său. A acoperit buzele închise ale rănii c-o legătură uşoară de în şi a bătut uşor pe umăr cu mâna-i uscată pe Nicoară.

— Acuma îmi eşti fin, măria ta, a zis ea; şi doresc să-ţi câştigi cât de degrabă toată puterea ce-ai avut.

I-a sărutat mâna cea cu inel domnesc, în apa ochilor lui Potcoavă se aprinsese o rază a soarelui său lăuntric.

— Mi-a fost dat să nu mor, presvitera, a zis el încet. Şi-a tras pe el straiul, fără a încinge brâul.

Nepoata mazâlului a intrat aducând ulcica de lapte şi felia de pâne de grâu. I-a închinat şi floarea, după porunca ce avea dintru început. Acuma, când îl vedea pe bolnavul său într-o stare în care încă nu-l cunoscuse, fata înţelegea, c-o strângere de inimă, că dimineţile ei se ofileau. Florile pe care i le aducea acelui Făt-Frumos cam cărunt puteau să nu mai înflorească; nu mai avea ce face cu ele. A privit cu sfială noua înfăţişare neaşteptată a celui care trebuia curând să plece, fără să ştie de dragostea ei. Aşa credea ea. I s-au aburit ochii de lacrimi.

Presvitera o privea cu luare-aminte; i-a dat o învăţă-t ură pe care o socotea înţeleaptă.

— Draga mea copilă, i-a spus ea, poţi plânge. Măria sa Nicoară nu se duce la petreceri şi ospeţe, ci la datorii grele.

Ilinca şi-a acoperit ochii şi a ieşit cu grabă.

— Se duce să vestească pe bătrânii ei, a suspinat presvitera. Visuri, ca fluturii… Am fost şi eu aşa. Care fecioară nu crede că cel dintăi bărbat care-i zâmbeşte nu-i ursitul său? Nepoata asta te iubeşte, măria ta, şi-ţi închină plocon inimioara.

— Am băgat de samă, presvitera, dar noi avem altele.

— Se-nţelege. Oamenii sunt de două feluri; cei care rid şi cei care se-ntristează. Cei care rid trec mai lesne prin viaţă, a urmat bătrâna gândindu-se la mezin; iar cei care se-ntristează se chinuiesc în nelinişti. La douăzeci de ani, pe când erai la Bar, ai avut poate şi măria ta o nălucire a bucuriilor trecătoare. Ştiu, ştiu; să nu ţi se înoureze ochii, căci viaţa fiecăruia dintre noi înfloreşte o dată; şi nu te ruşina, măria ta, că înflorirea asta a fost scurtă; aşa-s primăverile.

— Nu mă ruşinez, presvitera; mă întristez. Iar de atunci, din tinereţă, piază-rea m-a prigonit.

— Căci erai sortit să porţi cunună şi schiptru.

— Poate. Unii din dascălii mei aveau şi ei scrisă în obraz amărăciunea. Mă învăţau elina şi latina, ca aceste limbi să nu-mi fie de folos. Şi numărau împăraţii zadarnic, căci din toţi rămăsese numai pulberi ori mumii. Ne îndopau cu filosofiile lui Plato şi Aristotel iar la urmă s-a dovedit că avem nevoie mai ales de învăţătura săbiei.

— Voievozii, măria ta, trebuie să mânânce fructele amare ale ştiinţii, ca să li se îndulcească anii cei târzii.

— Dintre cei pe care i-am ştiut în vremea noastră ajuns-au oare mulţi la ani târzii?

Presvitera Olimbiada n-a răspuns.

— Când eram ucenic la Bar, a urmat Nicoară, mi-a fost drag un învăţător al nostru leah, care aş putea zice că vântura dinaintea ochilor noştri împărăţiile vechi şi nouă. Au fost faraonii şi împăraţii persieni, care aveau sub toiagul lor pământuri întinse şi furnicar de popoare; şi totuşi cu puţini oşteni a ieşit de la cetatea Filipopol un fecioraş fără barbă. Alexandru Machedoneanul, care s-a dovedit mai destoinic decât toţi. Tot astfel în vremurile ce-am trăit eu, spunea acel dascăl, am apucat un voievod de la Moldova care a ridicat sabia sa împotriva padişahilor ismailiteni, cotropitorii lumii de azi. Fost-a acel voievod stăpân pe o ţară mică, ostile lui erau puţine; dar el s-a dovedit mai semeţ şi mai vrednic decât împăraţii şi craii de atunci. Căci măria sa Ştefan de la Moldova lupta împotriva robiei şi cotropirii, şi la războaiele sale îl sprijinea întreg norodul.

Şi de la Ştefan bătrânul, spunea fratele nostru Ion. ne-a rămas nouă poruncă să ne dezrobim de păgâni şi de cneji.

Când s-a pregătit măria sa Ion-Vodă să se ducă jertfă în tabăra beglerbeiului, m-a sărutat pe frunte în cortul său, şi a lepădat sabia. Eu m-am aplecat şi am ridicat-o. Măria sa mi-a spus: S-o porţi tu! Fii vrednic.

Nepoata mazâlului, fiind o copilă neştiutoare, îndată Ge ieşise din chilie, se ştersese cu grăbire la ochi; şi în loc să înştiinţeze pe bunicii săi, cum socotise presvitera, despre însănătoşirea măriei sale, ea se oprise lângă uşorul uşii, ca s-asculte ce spun cei doi rămaşi singuri.

„Ce spune iubitul meu de dascăli şi împăraţi? se oţărî ea ascuţindu-şi urechiuşa. Plăcut e s-asculţi istorisiri de războaie care au fost; dar ce-mi pasă mie de domni şi împăraţi?

Cum va fi fost oare cu acea ameţeală de la douăzeci de ani? Măria sa era atunci ieşit din pruncie, dar era tot viteaz fără frică. Mă înfior când m-apropii de el. Iar atunci îi va fi ieşit în cale frumoasa frumoaselor, nu ca mine care am păr de fuior şi pistrui ca ouşorul de codobatură… Mătuşa Anghelina, dădaca ce-am avut, m-a vestit că va să Vie şi pentru mine un Făt-Frumos, iar eu să făgăduiesc cât cele trei fete la un loc: mâncări pipărate, şi pânză să-i îmbrac oştenii, şi doi pruncuşori cu părul creţ, cum e şi părul măriei sale Nicoară.

,. Ce-avem noi cu noroadele?” s-a mirat ea urmând să asculte.

Jupâniţa Ilinca a stat nedumerită auzind ce spunea iubitul său Nicoară despre sabia lui Ion-Vodă. Acum măria sa cugetă la plecare şi nu se gândeşte că eu rămân jalnică şi amărâtă. Dar nânaşa presvitera i-a spus ceva, şi poate măria sa Nicoară s-a întoarce după ce va bate războiul pe care-l pregăteşte…

Un glas de aproape a cutremurat-o.

— Ce face aici jupâniţa noastră?

Era uncheşul Petrea. O privea zâmbind, dar în ochii lui aspri nu era prietinie.

— Ce să facă? Se pregăteşte să ducă bunicului şi buni-căi veste bună.

— Care veste?

— Măria sa Nicoară s-a sculat. Dar încă nu şi-a încins sabia.

— Are să şi-o încingă.

— Dar poate că va lasă de-acuma războaiele.

— Ce ştiu copiii? şi-a clătit cu neîncredere fruntea uncheşul.

— Ba ştiu, uncheşule; n-a trece mult şi fi-vor bătrâni şi ei.

— Aşa este, s-a îmblânzit uncheşul. Du-te şi spune bunicilor vestea, dar mai întăi spală-ţi obrazul cu apă rece, ca să nu ţi se cunoască lacrimile.

Copila s-a dus. Uncheşul a ciocănit la uşă, a auzit dinlăuntru glas îndemnându-l şi a ridicat clampa.

Măria sa avea alt glas. Pieptul bătrânului s-a umflat de bucurie.

— Mă închin ca la răsăritul luceafărului… a zis el intrând. Am aflat vestea bună de la nepoţica mazâlului. Om mai întârzia poate câteva zile, după cum vei porunci măria ta.

— Om mai întârzia, uncheşule, dar nu mult.

— Bine, măria ta; iar până atunci dă poruncă să fie încălicaţi şi purtaţi caii, deoarece la această curte se îngraşă de lene. Şi să le batem la copitele de dinapoi potcoave nouă. Poate va trebui să intrăm în locuri tari.

— Dau poruncă… a încuviinţat Nicoară.

— Să fie porunca măriei tale cu noroc, s-a plecat din şale oşteanul cel bătrân. Şi mă duc să-l aduc pe domnia sa Alexandru, să afle poruncile din gura măriei tale.

Nicoară se juca cu floarea de căldăruşă pe care i-o adusese jupâniţa Ilinca. li păştea când frunzişoarele, când florile albastre, le mesteca pe gânduri şi le scuipa uşurel într-o parte.

— Ies şi eu în cerdac, presviteră, a zis el, ca să-mi văd soţii. Am fost pierit pentru dânşii.

— Ba nu, măria ta, a mormăit uncheşul Petrea. Toţi le-am priveghiat şi am aşteptat să te ridici în scări… Şi sărutăm dreapta cuvioasei presvitere Olimbiada, că ne-a scurtat năcazul.

I-a sărutat vrăciţei mâna dreaptă.

— Să fii sănătos, căpitane Petrea, i-a mulţămit ea, privindu-l stins ca din depărtarea trecutului.

Peste un pătrar de ceas Nicoară se afla în cerdacul casei mari, împresurat de credincioşii săi şi de gazde. Jupâniţa Ilinca începuse a urî din dimineaţa aceea adunările oştenilor şi se depărtase cătră singurătatea livezii, unde o tot năcăjea un grangur. După socotinţa ei acel grangur îi arunca două stihuri fluierate, care pluteau în soare.

Întâiul stih îi plăcea:

Zâna zânelor! zâna zânelor!

Al doilea, nu:

Urâta urâtelor! urâta urâtelor!

— Străpungă-te săgeata soarelui! îl ameninţa ea c-o vărguţă. Rogu-te, frăţioare grangur, nu mă amărî.

Cu acea vărguţă, făcând botişor, îl alungase din preajma ei şi pe Alexandru; altădată îi plăcea să-l vadă păun în jurul ei. Acuma voia să fie singură.

— Lasă-mă, că-s supărată!

— Dar de ce, Ilincuţă?

— Pentru că plecaţi.

— Cum să plecăm? Nu se poate.

— Suie în cerdac ş-ai să afli şi domnia ta, chiar din gura măriei sale.

Îndată a intrat în adunare gâfâind şi mezinul.

A ascultat vorbele ce se spuneau şi nu i-a plăcut mai ales lipsa de stăpânire a uncheşului. Fără îndoială că acest moş se întoarce cătră anii copilăriei.

— Dacă-i în picioare măria sa, nu mai aşteptăm! ameninţa el cu pumnu-i mare cât un buzdugan. Călărim trei zile caii ca să-i facem sprinteni şi-i potcovim la copitele dinapoi ca să poată prinde în suişurile oable.

Mezinul a ieşit la vedere şi s-a uitat la bătrân cu oarecare milă.

— Oştene, a zis el, de când ştii că numai în trei zile caii graşi se fac iar vitioni?

— Oştenii vechi ştiu cum să-i şi hrănească de drum, a răspuns bătrânul fără a-l privi. Dacă nu în trei zile. apoi în cinci. Zi de amânare, zi de supărare.

— Însă mai află, moşule, că breazul lui Toader Ursu alicneşte.

S-a amestecat mazâlul:

— Pentru asta uşor aflăm leac. Poprim aici breazul şi dăm în schimb alt cal din tabunul nostru.

— Să zicem că va fi aşa. Însă trebuiesc strânse şinele şi fiarele căruţei noastre. Dac-o mai purtăm aşa cum este, se hârbuieşte de istov.

— Şi oala asta are capac, a râs bătrânul Andrei Dăvideanu. Trimetem pe trei zile căruţa la meşterul faur Bogonos, lângă moara Gârbovului.

Mezinul s-a bucurat, dar bucuria îi era acră.

— Toate se potrivesc bine, ca şi cum cinstita gazda ar pofti să-i plece oaspeţii mai curând.

S-a făcut o clipă de tăcere. Nicoară şi-a încruntat sprinceana şi a zis, închinându-se cuviincios spre mazâl:

— Iartă-i pe cei care aiurează, cinstită gazdă. M-ai iertat întăi pe mine, al doilea iartă-l pe fratele meu prea iubit.

Mezinul şi-a muşcat limba şi a cerut pe loc iertare, mai mult bâlbâită, de la stăpânul casei.

Presvitera Olimbiada îl privea subţire şi batjocoritor din scaunul ei.

Moş Petrea Gânj mai avea cuvânt şi în sfatul de război, nu numai în cel diplomaticesc. Şi-a umplut pipa, a scăpărat aprinzând tutunul, afumându-i atât pe cei bucuroşi cât şi pe cei mânioşi, şi s-a ploconit cătră adunare.

— Fraţilor şi măria ta, a chibzuit el; dacă nu mai avem nici o pricină de întârziere şi putem porni cătră ţinta pe care o avem, atunci ieşirea noastră nu se va face cu alai, nici ziua, şi chiar dac-ar şti-o prietinii gospodari de la Dăvideni, apoi află că noi poftim să nu fie dumnealor de faţă când ne-om încălăra.

— Asta o înţelegem tare bine. a răspuns cu limpezime şi voie bună logofătul Iorgu. Noi n-am ştiut când veniţi şi nu ştim când plecaţi.

— Tare bine, a urmat moş Petrea; asta-i una la mână. Şi măria sa Nicoară ştie singur unde facem cele cinci popasuri. Nu le are scrise pe izvod, ci le are însemnate în mintea măriei sale.

Nicoară se bucura în jilţul său de şiretlicul bătrânului.

Nu se ştia încă nimic de nici un popas, căci calea pribegilor e calea întâmplării. Totuşi Nicoară hotărâse în taina inimii lui să nu ocolească locul unde trăise şi-şi dăduse obştescul sfârşit biata sa mamă Calomfira.

Numai presviterei Olimbiada îi mărturisise Nicoară acest gând. cât sfătuiseră singuri în chilie, şi acum măria sa primea, de la privirea ei aţintită, încă o întărire.

„Du-te, parcă-i spunea acea privire neclintită de sibilă. Poate nici nu vei mai găsi acel mormânt; şi-n locul unde acel mormânt a fost, nu te vei mai întoarce.

Nepoata mazâlului se tot ducea la vale, printre mesteceni şi scoruşi. Codri înainte, în zarea răsăritului, munţi sub ceată. Îndărăt în zarea asfinţitului, şi soarele în putere la amiază; iar cătră miazănoapte o boltă de nouri. Un buratic verde cere ploaie la o tufă de smeură zbătându-şi guşa albă. La pasul copilei s-a oprit. O şopârlă cu ochişori de neghină a ieşit într-o rază.

„De ce eşti supărată, şopârlă?” a întrebat în gând Ilinca.

Şopârla s-a strecurat sub flori albastre de bărbănuc. Acolo, sub foile tari şi lucii, veşnic verzi şi iarna şi vara, se afla o piatră veche cu semne dăltuite. Acolo apune bunicul Andrei că ar fi dormind bătrânul satului, strămoşul David.

— Cine ştie cine a fost şi când a trăit…

— Sărutu-ţi ochii frumoşi, jupâniţa… Îi răspunde gropniţa cea veche; şi de sub marginea ei de cătră vale se ridică stafia livezii.

Dar nu-i stafia livezii, ci ţiganca lui Bogonos faurul, cu traista de câlţi lungă de la umăr până la glezne, în care încarcă daruri de la gospodinele din Dăvideni.

Desculţă şi cu catrinţă roşă.

Îi rid dinţii între salba de la gât şi cununa de la frunte.

Amândouă din bani de argint, din comoara pe care a găsit-o faurul în hotarul Filipenilor.

Acolo unde a fost ţintirimul răzăşilor.

Acuma acolo-i cocină şi îngraşă boierul mascuri.

Fata cunoaşte locul: trece pe lângă el când se duce să dea mâncare copiilor presviterei.

— Să-ţi gâcească baba… o îndeamnă chiranda lui Bogonos pe copilă.

Nu-i babă. e încă tânără şi cu ochi iscoditori.

— Să-ţi gâcească baba la ghioc… o îndeamnă iar ţiganca; pune în ghioc bănuţ nou… poate fi şi vechi, numai să-l dai cu dragă inimă.

— N-am bani, râde jupâniţa.

— Dă-mi ceva, ce-o fi.

— N-am, Mură dragă, decât floarea de căldăruşă de la ureche.

— Aceea ţine-o, că şade bine ochilor albaştri. Ţi-aş spune că te caută doi, unul blând iar altul mânios; şi inima ta e împărţită şi la îndoială. Norocul tău fi-va cel blând, dacă hărăzeşti babei ceva, că te-oi legăna, şi ţi-oi descânta, şi de rău te-oi apăra.

— N-am ce-ţi da, Mură, că n-am decât sufletul.

— Acela e al celui căruia îi eşti dragă. Dar măcar dăruieşte-mi o învăţătură.

— Cum nu, dacă m-oi pricepe.

— Spune-mi unde să-l găsesc pe bărbatul sprinten, oacheş şi cu barba creaţă.

Ilinca a râs, puţintel ruşinată.

— Nu-l cunosc, Mură.

— Ba-l cunoşti, jupâniţa; nu-i cel la care te-ai gândit; dar şi-al meu trăieşte la Dăvideni de zece zile cu stăpânul lui, la odaia mazâlului; ş-a trimes răspuns faurului Bogonos pentru o căruţă, care are nevoie să fie desferecată ş: iar ferecată, să nu se mai hrentuiască niciodată.

— Caraiman… a tresărit Ilinca.

— Aşa taman, a încuviinţat ţiganca. Unde-l găsesc?

— La logofătul Iorgu. Ţiganca a privit-o ţintă.

— Cum aş putea, jupâniţa frumoasă, să-i trimet răspuns fără a mă arăta, să înţeleagă făr-a întreba; la mine să vie cu bucurie; să mi s-agăţe de gât, să uit de cel urât…

— D-apoi ce-ar zice faurul?

— Bătrân şi urât soţul meu faurul Bogonos, jupâniţa dragă! Când vei cunoaşte ce ştiu eu, abia atunci ai să afli bucuria. Ţi-oi spune şi altele despre ursitul tău. Ia aminte şi fii cuminte.

— Ce spui tu, Mură?

— Spun bine. Uită-te la mine. Te pândeşte zburătorul…

Fata începea să simtă o ameţeală de descântec. Mura i-a desprins uşor căldăruşa de la ureche, mângâindu-i tâmpla.

— El nu s-a sfiit să vie la mine. Şi mi-a poruncit să te vestesc că te-aşteaptă…

Jupâniţa Ilinca a auzit dinspre deal o chemare. O striga dădaca ei cea bătrână, Anghelina.

S-a uitat în juru-i. Era singură, lângă bărbănucul înflorit albastru şi lângă piatra cea veche cu slove dăltuite.

* *