Capitolul 9

Badea Ghiţă şi căpitanca.

În sat, a fost în acea zi de duminică mare bucurie pentru izbânda împotriva unor sălbătăciuni stricătoare; iar badea Ghiţă Botgros a arătat trufie, nu pentru că ar fi prăvălit şi el cu suliţa un godin, ci pentru ca să-i cunoască vrednicia unii care nu o cunoşteau.

— Am să-ţi spun eu mai pe urmă, o taină, prietine Radule, se tânguia el cătră diac. Dacă-ţi aduci aminte, ieri dimineaţă s-au Înfăţişat în foişor la logofătul Iorgu paisprezece neveste mărginence, cu mare vâlvă împotriva mistreţilor. Şi s-ar fi părut că Marga căpităneasa n-avea pe lumea asta laudă mai mare decât acea laudă a biruitorilor de mistreţi.

— Mi-aduc aminte, a zâmbit diacul. Acea căpităneasa e muiere cu draci.

— E văduvă, a băgat de samă badea Ghiţă; bărbatul ei s-a întâmplat să fie un om gubav care ’tot tânjea primăvara, şi acu doi ani, la Sfântu-Gheorghe, s-a prăpădit de-o tusă otrăvită.

— Ei?

— Fii cu răbdare; ai să cunoşti numaidecât ce vreau să-ţi spun.

— Ce vrei să-mi spui, înţeleg eu…

— Ce-nţelegi, diece? Poate că înţelegi că eu şi acea căpităneasa ne avem bine?

— Cam aşa, bade Ghiţă.

— Cum ar putea fi aşa, diece, când eu n-o slăbeam din ochi şi ea nu s-a uitat măcar o dată la mine? Iar astăzi i-am dus un but de godin, şi am întrebat-o dacă-i place.

— Cum să nu-i placă?

— Dar ştii dumneata, cumătră Margă, cine l-a doborât pe acest godin!

— Cum să nu ştie? căci vuieşte tot satul de isprava cumătrului Ghiţă.

— Şi nu-l lauzi?

— Ba-l laud.

— Numai atâta, cumătră Margă?

— D-apoi ce mai poate fi alta?

— Ce zici de una ca asta, prietine Radule?

— Ce pot spune alta, decât ca aşa-i feleşagul muierilor.

— Da, da, s-a muiat cumătrul Ghiţă; aşa-i feleşagul acestei tagme. Când socoti că-i bine, atunci e mai rău. Şi eu am socotit că dacă i-am alintat guşa o dată, de două ori, apoi se va bucura şi a treia oară. Şi când colo, în foişor la logofătul Iorgu, ea nici nu se uită la mine. Am oblicit eu din unele zvonuri femeieşti ce poate fi; asta-i taina pe care ai s-o afli când a veni vremea, nu mai departe decât desară. Şi dacă nu ţi-a plăcea, să-i razi lui badea Ghiţă mustaţa. Ai. Înţeles ce spun eu, diece?

— Înţeles, prietene Ghiţă. Se cunoaşte c-ai mâncat inimă de mistreţ pârpâlită în jar de pe scutul strămoşului dumnitale David Călăreţul.

— Ehei, diece, vulpoiul nu umblă de multe ori la patul. Din pricina acelui vulpoi nu-i pasă căpitănesei de-o vrednicie care nu s-a mai pomenit în sat la Dăvideni. Atâta-i, alta nu mai spun. Numaicât să ne ridicăm din chilia asta a logofătului şi să ieşim în privelişte, unde se aude zvon de strune şi au scos credincioşii mazâlului nostru o bute de vin. În cinstea cui crezi domnia ta, diece, că s-a dat sfredel acelei buţi de vin? S-a dat sfredel acelei buţi de vin în cinstea oştenilor măriei sale Nicoară.

Radu Suliţă s-a oprit în prag şi l-a privit cu mirare pe Botgros.

— De unde ştii dumneata, bade Ghiţă, că-l chiamă aşa pe mai-marele nostru? Asta-i o taină pe care nu trebuie s-o pătrundă nimeni.

— Apoi iaca o pătrund căpitănesele şi alte treisprezece neveste. La asemenea viclenii se pricep, dar să bucure pe-un bărbat ca mine nu se pricep. Aşa că s-a adunat tot neamul Dăvidenilor ca să cinstească pe acei oşteni, aflându-mă cu vrednicie în mijlocul lor şi eu, carele am doborât mistreţ.

— Godin, bade Ghiţă.

— Godin, mistreţ, nu-i tot atâta?

— Ba da, precum sărbătoarea de ieri e tot una cu cea de azi.

Badea Ghiţă a clătinat fruntea desfăşurându-se în sus:

— Oi, viclene, viclene, nu-mi mai aduce aminte că azi nu mai samănă cu ieri. Pogorâm pe colea şi ne aflăm la un loc cu cei care petrec cu inima bucuroasă. Dar inima mea, sărmana, e neagră ca tina…

Grăind, badea Ghiţă şi diacul au intrat în adunarea din laturea casei mici, lângă un gârlici de pivniţă. Cuparii logofătului împărţeau în oale nouă nesmălţuite vin din butea sfredelită. Acolo se adunaseră bărbaţii cărunţi ai satului, precum şi cei care nu erau cărunţi. Iar tinerii fără grijă luaseră cu ei în pajişte, mai la o parte, doi lăutari ţigani, întocmind o horă, ca să li se vadă suratelor catrinţele, hurmuzurile şi cununile.

Lăutarul cel bătrân avea pe el cele mai umilite straie, lepădate în dar de strănepoţii Călăreţului, ilic fără bumbi şi nădragi cusuţi cu petece roşii, ş-un comanac sur de lină împletită cu igliţa.

Părea amărât de anii ce-l împovărau, ca unul care fusese şi rob la Crâm. Dar ştia să tragă arcuşul, când mângâind. când zădărând strunele. Cânta poate mai mult pentru sine, ademenit de aduceri-aminte de pe când era în floare, ca cobzarul ce-i ţinea ison. Acest nepot se ţinea mândru în felendreşul lui, dăruit de mazâl. Scărpinând cobza, se socotea vataman şi maistru pentru horă. Erau Ilie şi Iliuţă de la şatra de lângă moara Gârbovului, cu faimă în ţinut; dar această faimă nu le ţinea nici de foame, nici de sete. În ţara Moldovei aveau trecere mai mult cântecele decât cântăreţii.

Şi adunarea de la bolta gârliciului, şi hora, erau privelişte depărtată pentru Dăvideanu şi mazilită sa, pentru Ilinca şi Alexandru mezinul, care se aflau în scaune sub streşina cerdacului. Într-un răstimp a ieşit lângă ei presvitera Olimbiada, ca un duh al timpurilor trecute. Şi atunci pe unde ieşise presvitera a intrat Ilinca.

S-a arătat la un geam ce se deschidea lunecând în sus şi se închidea coborând chipul pălit şi posomorit al lui Nicoară. Şi-a răsucit grumazul cătră cineva care se ţinea îndărătul său, apoi obrazul i s-a întors în deschizătura geamului şi părea luminat ca de un asfinţit de soare.

„Îndărătul măriei sale stă şi grăieşte fata”, s-a gândit diacul Radu.

La bute, şipotul de vin s-a împuţinat.

— Vine o secetă, a fost de părere părintele Ciotică. Să ne aţinem cu ulcelele cât mai curge picuş şi să mai închinăm o dală pentru cinstiţi oaspeţii noştri.

S-a apropiat cu ulcica lui şi badea Ghiţă:

— Da’ pentru mine nu închini, părinte?

— De ce nu? Eu închin pentru tot creştinul.

— Nu aşa, părinte Vasile, s-a îndârjit slujitorul mazilesc. Eu te întreb pe sfinţia ta dacă închini anume pentru mine…

— Dar de ce să închin anume pentru dumneata? Era şi părintele cu chef.

— Apoi să închini anume pentru mine, căci eu am săvârşit azi o ispravă, împreună cu cinstiţii oşteni.

— Bine. bade Ghiţă, eu nu mă pun de pricină; închin şi pentru dumneata.

— Nu aşa. nu aşa, părinte Vasile.

— Dar cum?

— Să închini numai pentru mine şi să-mi faci o urare, să mă adun când oi pofti eu cu cineva care mi-i drag.

— Bade Ghiţă, a grăit blând popa Ciotică, eu văd că dumneata ai o leacă de harţag. Dar dacă îmi spui cine-i anume, ţi-oi face urarea.

— Nu spun.

— Atuncea nici eu nu închin.

Badea Ghiţă Botgros a chemat cu mâna pe prietinul său diacul.

— Pofteşte aicea, diece Radule, şi fă-ne judecată. Eu l-am preţuit pe părintele Vasile ca pe-un frate şi văd că tare m-am înşelat. Eu îl rog să se închine lui Dumnezeu pentru o bucurie a mea. şi sfinţia sa m-ar vinde Diavolului.

— De ce spui o vorbă ca asta, bade Botgros? s-a tânguit preotul.

— O spun pentru c-au stat ploile, ş-am dăruit un but din purcelul pe care l-am vânat,şi pentru că desară are să se întâmple poznă mare.

— Ce vorbe-s acestea?

— Ţi-oi spune altă dată, părinte Vasile. Acuma te poftesc numai să te uiţi la horă şi să-mi spui dacă vezi pe cineva care-o ştiu eu.

— Nu văd nimica.

— Ţi-s tulburi ochii, părinte Vasile. Îţi doresc sănătate. Eu şi cu diacul ne ducem în treaba noastră.

Badea Ghiţă a vărsat vinul şi a trântit ulcica de pământ; apoi a luat de grumaz pe diac, pornind încolo. S-a dus să ciugulească din masa pe care o întinsese în pridvor logofeteasa Măria. Dar nici acolo n-au stat decât până ce s-a cufundat soarele în pâcla munţilor. În acel pătrar de ceas când se cufunda soarele, a ieşit din răsărit, de pe codrii Bourenilor, luna plină.

— Ia acu-i vremea să ieşim noi la altă vânătoare, i-a şoptit la ureche badea Ghiţă diacului. Ca să afli şi taina de care ţi-am spus. Dacă nu ţi-a plăcea, să-mi razi mustaţa.

Badea Ghiţă se „chiurluise”, cum se spunea în sat la Dăvideni, dar nu prea mult. Şi-n aceeaşi stare plăcută se afla şi diacul Radu.

— Unde ne ducem, frate Botgros?

— Nu ne ducem mai departe decât la Mărgineni, diece, la casa căpitănesei de care ţi-am vorbit; şi să mergi cu mine ca să nu creadă dumneaei cine ştie ce. Cât facem drumul până acolo, se ridică luna de o suliţă, Radule, şi satul se linişteşte şi i-i somn. Numai cânii mai zăpăiesc ici-colo; după aceea se alină şi ei.

Nu-i măcar o adiere de vânt. Iată, trecem punica la pârăul Plopilor şi s-aude cum cântă apa.

S-au stâns toate opaiţele în Mărgineni.

Numai la cumătră mea căpităneasa Marga mai arde. o făclioară, pe care i-am adus-o eu de la târg de la Roman. Se vede că m-aşteaptă. Hm!

Cotim pe hudiţă şi intrăm. Portiţa-i bine unsă, cu untură de la godinul meu; nu scârţâie. Şi dulăul mă cunoaşte. Vino-ncoace, Tărcuş, să vadă diacul cum ştii tu să-ţi porţi coada, ca un steag.

Badea Ghiţă a bătut cu bâta în uşă şi a dupăit la prag. A strigat:

— Acasă eşti, cumătră căpităneasa?

N-a venit îndată răspuns. Poate femeia se gătea de culcare şi dezvălea straiele patului.

— Aicea eşti, cumătră? a strigat iar badea Ghiţă. Glasul căpitănesei s-a auzit nu prea târziu de după uşă:

— Care-i acolo?

— Eu, cumătră Margă.

S-a tras zăvorul; cumătră a deschis uşa, luminând tinda şi uşa de la chiler cu făclioară de la Roman.

— Pofteşte, mă rog. Nu eşti singur.

— Nu; l-am adus şi pe diac, să fie martor…

— Cum grăieşti dumneata, cumătre Ghiţă… Îl cunosc pe domnia sa diacul şi-mi plac ochii lui.

— D-apoi mie; aşa ochi zic şi eu! Nu fără sprâncene ca ai unui oarecare popă, cel cu barbă roşă ca un măturoi.

— Lasă-l pe părintele Vasile, cumătre Ghiţă, că nu ţi-a făcut nici un rău, şi intră în casă cu prietinul dumnitale.

— Intru. Dar mai întâi eu aş pofti să văd cât grâu ai în cămară.

— Doamne, cumătre, mi se pare c-ai închinat cam multişor la gârliciul pivniţei.

— Cât îi trebuie unui bărbat viteaz, după o ispravă ca aceea pe care am săvârşit-o. Iaca intrăm şi ne aşezăm.

Văd că ai întins masă, cu două străchini şi două linguri.

Căpităneasa a râs, alintându-se.

— Apoi tot te aşteptam, cumătre Ghiţă. Acum pun ş-al treilea talger şi aduc plăcintele; încă-s calde. Poftiţi.

— Mulţămesc frumos. Dar eu mă duc să văd câţi saci de grâu mai ai în cămară.

— Ba gustă din ce ţi-am gătit, cumătre.

— Numaidecât! Dar eu vreau să văd întâi câţi saci de grâu mai ai în cămară.

Badea Ghiţă Botgros s-a zvârlit în sus ca dintr-un arc, a făcut doi paşi mari; a deschis smuncit uşa de la tindă, cu stingă, apucând în dreapta bâta de lângă horn; a repezit în clampă uşa şi a dat dintrodată glas. Căpităneasa a rămas ca o icoană a uimirii fără să aibă timp a mişca măcar un deget.

— D-apoi, cumătră, noi stăm cuminţi aici, a zis badea Ghiţă intrând în tindă şi pălind cu bâta întâi în duşamea şi pe urmă în bagdadie, noi stăm cuminţi aici şi la dumneata în cămară – hoţul. M-am pălit piept în piept cu dânsul.

— Doamne, fereşte şi apără! s-a crucit căpităneasa.

— L-am impus cu bâta, l-am apucat de barbă; deschisese uşa de afară şi s-a tot dus. La lumina lunii, parcă-parcă l-aş fi cunoscut.

Căpităneasa Marga îşi cuprinsese pleoapele ochilor în palme.

— Mie mi s-a părut c-ar fi părintele Vasile, a urmat badea Ghiţă, fără să arate supărare; şi descopere-ţi ochii, cumătră Margă, of! ochii cei căprii care mi-au fost dragi, şi uită-te la smocul de păr din ghiara mânii mele stingi. Aşa păr roş şi aspru n-are nici o barbă din sat decât barba părintelui Vasile.

Cumătră Margă, mai bine mâncam astăzi friptă inima lupului decât a unui biet purcel sălbatic, ca să urlu şi să te rup cu colţii. Căci noi ne-am avut bine ş-am strâns în inimă ca o comoară, ş-acuma văd că eşti căpităneasa înşelăciunilor.

Ba cumătră Marga era căpităneasa adevărată. A ridicat fruntea şi a privit fără teamă pe badea Ghiţă Botgros.

— Ghiţă, a zis ea cu glas limpede, am martor şi pe diac şi pe Dumnezeu şi mă jur că n-am ştiut de popă, cum nu ştiu când îmi va veni ceasul morţii. Poate s-a furişat el de bună voia lui, ca să-mi facă o spaimă, ca unul ce s-a întors băut de la petrecerea vânătorilor.

Cum s-ar putea să mă leg eu c-o faţă bisericească şi să fac supărare cuvioasei preotese?

Dar cine-mi ajută mie să lucrez răzăşia, să samăn, să culeg? Nu-mi ajută oare un cumătru ce-l am? Dacă nu-i cumătrul, ar putea oare popa să m-ajute într-acelaşi fel, în vederea satului, a fiicei mele măritate Ileana şi a ginerelui meu Tudose?

Fac cruce, am jurat şi acum mânâncă-mă!

Adevărat că atunci când întorceai ochii spre mine ieri dimineaţă, în foişor la Iorgu, eu mă uitam în altă parte. Dar n-ai călcat aici în casa asta de douăsprezece seri şi femeile îşi au meşteşugul lor să-i facă a-şi aduce aminte pe cei care uită.

Botgros a clătinat din cap şi s-a uitat cu jale la prietinul său:

— Ce fac eu cu smocul ista de barbă, diece Radule?

— Îl zvârli pe foc, prietene Ghiţă. Ş-odată hotărăşte-te, ca un viteaz ce eşti, să nu-ţi mai aduci aminte de nimic. După care să mâncăm plăcintele şi să poftim sara bună căpitănesei. Mă petreci până la curtea mazâlului, unde am slujbă după straja a treia, şi, după ce mă petreci, vei face ce-i şti.

Era linişte deasupra grădinilor de la Mărgineni şi cântau privighetorile.

Într-o vreme, badea Ghiţă a rostit, ca şi cum ar fi venit de departe:

— Acum dragostile stau boldite la stele, ascultă şi tac. Pe urmă, după alt răstimp, a bolborosit din guşter:

Nopţi cu lună, Bată-vă pustia, Eu cu voi mi-am prăpădit pruncia!

Aceste vorbe deşănţate se desprindeau chiar atunci din el, ca nişte scântei de suflet. În starea în care se afla, le-a îngânat şi le-a uitat.

Numai diacul şi-a adus mai târziu, cândva, aminte de ele.

* *