Capitolul 11

Judeţul lui Alexandru mezinul.

Mezinul Alexandru ştia că, vinerea, presvitera Olimbiada se duce obişnuit la biserica filipenilor, ca să-şi facă datoria pomenirii cătră soţul său preotul, de multă vreme adormit. Cel care fusese ucenic al arhimandritului prea învăţat şi iscusit Amfilohie, logofătul de taină ai bătrânului Ştefan-Voievod.

În acea zi, presvitera ajuna până la asfinţitul soarelui, fără pine şi fără apă. Îşi lua cu sine, ca să-i ţie de urât în pustia singurătăţii, pe ucenica cea grasă şi greoaie, Safta.

Căci cuvioasa Olimbiada în acele ceasuri păstra rânduială tăcerii şi filipenii aveaţi faţă de ea sfială. Erau şi prea umiliţi şi trudiţi, de când nu mai erau socotiţi neamuri şi căzuseră în şerbia vornicului Vartic, care acuma îşi spunea bivel-vornic Filipeanu. Dar el era dintr-o sămânţă de venetic străin în ocina filipenilor. La urechea presviterei, cât privegheau în biserică la lespedea preotului, în dreapta naosului, Safta şoptea din când în când câte văzuse, câte auzise în acea săptămână şi măcina în gingiile ei toate întâmplările oamenilor pe care îi ştiuse şi-i ştia.

În acele vineri ale pomenirilor, îi da cuvioasei ajutor, la curtea ei rămasă fără stăpână şi fără slujitoare, finuţa Ilinca. De vreo doi ani era această copilă la ascultare, Îngrijind puii cuvioasei, adică dihăniile şi lighioile adunate de mila ei. Aceste dihănii şi lighioi. chiar dacă erau din soi de fiare crunte, trăiau cu pace. Vrăciţa le împrietinise şi o învăţa pe finuţă că din firea lor dobitoacele sălbatice nu-s rele şi pot fi îmblânzite. Dar amestecându-se omul care le prigoneşte şi foamea cea fără istov, au ajuns că în singurătăţile lor nu mai sunt înfrăţite ca în raiul de la începutul vieţii.

După întâmplările din a zecea zi a popasului măriei sale Nicoară, mezinul a avut cu sine însuşi un sfat viclean, ca să-şi agonisească, în acea puţină vreme cât mai avea a petrece la Dăvideni, o bucurie pe care o visa în toate nopţile, şi treaz, şi în somn.

A unsprezecea zi era o vineri. Şi i s-ar fi otrăvit ziua dacă n-ar fi văzut-o pe Ilinca; dacă n-ar fi ocolit cat ari ie livezii, ca să-i iasă undeva pe neaşteptate în cale, dacă n-ar fi oprit-o ca să-i spuie vorbe şăgalnice de dragoste.

Copilei îi plăcea să-l vadă în preajma ei, să-l zădărască alintându-se, să-l împungă cu ochii; însă pe urmă rămânea cu gândul dus în altă parte, parcă ostenită.

Mezinul avea înţelegerea vârstei şi ştia unde zboară gândul fetei. Era gând fără noimă. Oştenii îşi schimbă locul necontenit; îi bate vintul cătră zarea furtunilor. Cei isteţi îşi cată în grabă ceasul bucuriei. Şi tinereţă cu tinereţă găsindu-se, fiecare îşi agoniseşte un dram de plăcere în puţina şi trecătoarea noastră viaţă.

Smintit ar fi el să nu-şi agonisească dramul. Cei care se însoţesc cu mărirea şi puterea, cum sunt voievozii, şi cum e bădiţa Nicoară, îşi găsesc mulţămirea de multe ori în visuri deşarte. Dar mai bine-i să te ţii lingă cele omeneşti şi să te bucuri întăi pentru tine însuţi. Spunea un dascăl filosof de la Bar că măsura eroilor e una, iar a înţelepţilor epicurei alta.

Ştiind-o deci în altă parte pe Ilinca, mezinul s-a hotărât s-o caute acolo.

Caraiman ducea faurului Bogonos căruţa, să-i tragă şinele şi să-i strângă ferecătura. În şatra faurului Bogonos trăia şi Mura, cu care mezinul se ajunsese, cătând amân-doi aceleaşi ciuperci bune de mâncat, prin aceleaşi locuri ferite. De la lelea Mura ar fi putut avea răspuns, după solia ce-i încredinţase, şi dacă nu răspuns, cel puţin sfat. A îndemnat pe diacul Radu să vie cu el, ca să-şi potcovească şi ei caii după porunca ce slobozise măria sa Nicoară. La al treilea ceas al dimineţii a ajuns cu Caraiman la şatra lui Bogonos, acolo unde gâfâiau foile şi băteau ciocanul şi barosul în preajma jarului.

Meşterul nu-şi vedea capul de atâta năvală de trebi. Dar rânjea muşteriilor, nădăjduind câştig bun.

— Buna dimineaţa, moşule! a strigat din uşa covăliei diacul Radu.

— Bună să-ţi fie inima cum ţi-i căutătura, oştene.

— Ne potcoveşti caii au ba?

— Potcovesc cu potcoave de-o ocă, a rânjit faurul Bogonos.

Era un bătrân şpanchi de un ochi, cu vânturătură de paie amestecate în păru-i zbârlit; straiele de pe el ferfeniţă, cum se cuvine să fie straiele unui meşter; desculţ şi cu braţele goale până la umăr. Cămaşa îi era scurtă numai până la buric şi nădragii tare puţini. Straiele cele de fudulie le avea în ladă. Chiranda Mura n-avea vreme să-i cârpească; cum a zărit obraz străin, numaidecât şi-a tras ghiocul, căci era şi ea meşterită, cum era Bogonos meşter.

— El nu poate gâci cu ciocanul şi eu nu pot coase cu ghiocul… a râs ea, privind goliciunea soţului său. Apoi cunoscând pe Alexandru, s-a închinat şi a tăcut, strecurându-se afară, pe după umărul diacului.

Faurul făurea potcoave. Îl ajuta cu barosul un lungan care s-a bucurat peste samă când a văzut pe domnia sa Alexandru. S-a bucurat mai puţin privind pe diac, deoarece până atunci nu-l mai văzuse. Iar pe domnia sa Alexandru îl mai văzuse; măria sa îi dăduse. ş-un pitac; deci îl socotea prietin al său.

Caraiman, afară, legase de belciuge căpestrele cailor de pe care descălecaseră tovarăşii săi, apoi se întorsese la căruţa goală. O descălţase de roate, aşezând-o pe butuci.

Chiranda Mura a dat ocol. ş-apoi a venit de cealaltă parte a uşii. Foile conteniseră, un răstimp; băteau ciocanul şi barosul; săreau scântei până în prag; domnia sa Alexandru s-a ferit poticnindu-se în şoldul ţigăncii.

— Milostiveşte-te, stăpâne… a îngânat Mura, chemându-l cu o clipire de geană.

El s-a scobit în chimir, căutând un bănuţ. Ea s-a gudurat cătră măria sa.

— Slăvite, i-a şoptit ea, când s-au aflat la o parte; ieri i-am spus mândruţei cele cuvenite, şi să ştii că-i eşti drag. Dacă sui în dâmb, găseşti la curtea preotesei portiţa deschisă. Intri fără teamă şi găseşti pe nepoata mazâlului singură.

— Cu ştirea şi voia ei?

— Intră ş-o să vezi… a rânjit Mura. Iţi iei calul. Dar după aceea nu te depărta singurel prin lunca Nacului.

— De ce?

— Mai este ceva; ţi-oi spune pe urmă; poate greşesc şi nu vreau să-ţi stric ceasul cel bun al măriei tale. De la curtea preotesei coborî tot într-acoace.

Cu ochii lucind de nădejde, mezinul s-a dus la cal, deslegându-l din belciug.

— Nu-l potcoveşti, stăpâne? s-a mirat Caraiman.

— Ba până ce faurul potcoveşte roibii căruţei şi pintenogul diacului, eu sui în dâmb.

Diacul ieşise din covălie şi auzise aceste vorbe.

— Te duci să vezi copiii de suflet ai sfintei Vineri… 6-a jâmbat el cu haz.

— Mă duc, dar nu întârzii şi mă întorc îndată.

— Te-aştept, domnia la Alexandre…

Domnia sa mezinul Alexandru a încălecat şi s-a dus.

— Se duce pe-o urmă de căprioară… a mormăit diacul, dându-şi dintr-o clătinare a frunţii cuşma pe urechea stingă. Noroc că sunt şi cărunteţi pe lume! Dar la ce-i bună toamna, a urmat el oftând, dacă s-a petrecut fără întoarcere primăvara. Arată-mă oglinda, lele Mură, să văd dacă mai pot face umbră pământului.

— Oglinda ta îs ochii mei, oştene, şi ţi-aş arăta ce pofteşti, numai îngăduie până la amiază.

— Ce este?

— Nu ştiu; e încuiată încă uşa. dar socot că m-oi pricepe s-o descui. ş-atunci om vedea ce drac s-a arătat iar la moară. Să nu te duci departe – după tocmeala ce avem cu oglinda.

„Ţiganca asta are diavoli, zâmbea oşteanul, şi mă face s-aştept. Diece, diece, unde-s căile înţelepciunii tale?”

S-a aşezat subt un arţar, cu ceafa rezemată pe şa. Luminile şi umbrele frunzişului îi jucau pe pleoapele închise.

Mezinul în vremea asta, descălecase sus, în dâmb. A aninat frâul de botul şelei dându-i lungimea trebuitoare, ca să poată paşte calul. „Ca să aibă şi el, săracul, petrecere în umbra zaplazului…” Locul era singuratic; nu se vedea ţipenie de om; pe ogoare se coceau pânile în cuptorul verii.

Când a păşit la portiţă, a dat glas ascuţit căţeluşa. Nu cu multă mânie.

Mezinul a apăsat clanţa ş-a deschis, bucurându-se că poate i se lăsase anume slobodă calea dorită. Căţeluşa a tăcut, trăgându-şi botul ascuţit în covru, după ce adulmecase la străin flori de sânziene.

Zburătorul a păşit cu fereală şi a văzut aţintiţi asupra sa ochii lighioilor şi jigăniilor sfintei Vineri. S-a dus de la el cătră ele adierea dulce a florilor. Se afla acolo, subt umbrar, tolănită la picioarele Ilincăi, o mistreaţă tânără. Lângă mistreaţă. ursuleţul cu capu-i de catifea pe coapsa ei aspră. Şi vătuiul de căprioară a întors capul de sub braţul drept al Ilincuţei, petrecut pe după grumazul lui. Şoimul a fâlfâit în sus şi a venit lin asupra oaspetelui, aşezându-i-se pe umăr. Pe urmă a fâlfâit iar şi s-a pus pe streşina fântânii. Oi ţigăi dormitau cu picioarele subţiri subt ele. Cucoşul ogrăzii a vestit om străin; dar nepoata mazâlului n-a mai avut când întoarce fruntea; bărbat îndrăzneţ a cuprins-o strâns; i-a presărat din mănunchiul de flori pulbere de aur, râzând numai din guşă ca un hulub.

Din spaima dintăi, jupâniţa Ilinca a tresărit numaidecât cu mânie, încordându-se ca împotriva unui duşman. I-a pus mânile în piept, apoi în frunte; a ţipat:

— Am să te spun nânaşei Olimbiada.

El a râs. N-o credea şi îşi vedea aproape biruinţa. O clipă, neliniştite, jigăniile şi lighioile îmblânzite ale presviterei parcă priveau cu plăcere această joacă a prietinei lor.

Fata şi-a stăpânit plânsul ce sta gata s-o înece. S-a des-cordat şi a avut o tristeţă înfricoşată; dintrodată a apărut umbra ei însăşi, cu smocuri de păr fâlfâindu-i în ochi.

Mezinul a şovăit.

Şi dintrodată, în tăcerea acelei curţi, a acelor câmpuri şi livezi şi a soarelui copleşitor, s-a auzit o chemare.

Părea depărtată; însă oşteanul, desmeticit din mânia lui de dragoste, a ridicat fruntea, a mai auzit-o o dată şi a înţeles că vine de aproape, de sub dâmb, de la moara Gârbovului ori de la coliba faurului.

S-a repezit spre portiţă, fără să bage în samă zbuciumul împotriva lui a căţeluşei celei cu dinţi de fier şi măsele de criţă; a deschis, a apucat frâul, a sărit în şa şi în câteva clipite a fost deasupra priporului.

A văzut că de la moara Gârbovului veneau împotriva lui Caraiman, cu tesace scurte, doi bărbaţi spătoşi şi rânjiţi, tot cătând să-l taie. În bătătură la moară nu se afla decât Gârbovu bătrânul care împungea în toate părţile cu nasul căutând ceva: un bolovan, un lemn. ca să vie într-ajutorul celui încolţit. La covălie în faţă nu se vedeau nici lelea Mura nici diacul Radu. De vuiet de nicovală şi ciocane, faurul şi ajutorul lui nu putuseră auzi nimic. Abia atunci când se arătase mezinul Alexandru în pisc, ieşeau şi ei în privelişte la covălie. Au lepădat ciocanele, au ridicat braţele goale în sus şi parcă şi-au luat vint să săvârşească ceva. Au stupit în palme şi au rămas pe loc.

— Ciocanele! Ciocanele! a strigat de la jumătatea coborâşului Alexandru, repezind din tălpi scările şi sărind din şa. Calul s-a proptit în picioarele de dinainte şi a rămas ca o stană pe când călăreţul se năpustea la vale. Caraiman, cu ochii aprigi, îl zărea că-i vine în sprijin.; deodată s-a oprit, desfăcând în sus cu braţul un băţ de corn pe care-l avea totdeauna cu sine la căruţă.

Iată că deasupra acelei privelişti de sub dâmb, dintre moara Gârbovului şi covălia faurului Bogonos, a plutit şoimul presviterei. Tocmai sus, nu departe de poarta curţii, se arătase, ca să vadă ce se întâmplă, Ilinca împreună cu jivinele şi lighioile, aşa cum ies mărginaşii satului de răzăşi când se întâmplă să fie un harţ de război în preajmă.

Alexandru mezinul a chiuit prelung deasupra văii:

— Unde eşti… Raduleee! S-a auzit răspuns din luncă:

— Hai-hai! Hai-hai!

Două răspunsuri. Unul îl cânta lelea Mura.

Caraiman nu-şi făcuse zadarnic oprirea şi nu sta numai în apărare. A prins a da cu bâta când în tesace, când în oamenii cei spătoşi şi bine hrăniţi.

— Dacă are Caraiman în mână băţul de corn, zicea diacul cătră chirandă, care fugea înaintea lui, nu mai am grijă; şi am când apuca sabia pe care am spânzurat-o în arţar.

— Ţi-am spus eu să mai aşteptăm o ţâră, până ce s-or da pe faţă tăunii, bodogănea cu mustrare lelea Mura.

— Hai-hai! îndemna diacul pe tovarăşul său.

Caraiman pălea bine. Unul din grăsuni a scăpat te-sacul. S-a aplecat şi, când se ridica, slujitorul lui Nicoară l-a şters cu băţul la tâmplă şi l-a umplut de sânge. Îndată l-a pălit şi pe al doilea.

— Aman! a strigat cel umplut de sânge, îngenunchind.

Mezinul trăsese paloşul, dar se oprise lângă omul fratelui său. Diacul îşi desprinsese din arţar sabia şi venea şi el la judeţ.

Gârbovu morarul îşi găsise bucata de lemn de care avea nevoie ca să se amestece şi el în bătălie şi se înfăţişase şchiopătând. Faurul Bogonos şi cu ajutorul lui întindeau oşteanului acela tânăr şi falnic ciocanele, neînţelegând ce pofteşte domnia lui să facă cu ele.

Mura a venit asupra lor cu ghiare şi ţipet:

— Să le spargeţi capetele, păcătoşilor şi nevolnicilor ce sunteţi!

— Aoleo! că nu m-am priceput… s-a dezumflat într-o tânguire lunganul, săltând barosul.

Diacul a făcut doi paşi înainte:

— Închideţi gurile şi clonţurile Domnia sa ţine scaun de judecată.

— Da’ „cine-i domnia sa? a întrebat fără sfială grăsunul ce se afla în picioare. Că noi am venit aicea cu răvaş de la domnia sa vornic Filipeanu şi cu împuternicire de la stărostia Neamţului.

Caraiman l-a pălit numaidecât cu băţul de corn la grumaz:

— În genunchi, lingăule; şi răspunde numai când te-o întreba.

Mezinul a întors paloşul cu vârful în pământ. A privit în sus; vedenia de pe dâmb dispăruse.

— Să-mi spui, moş Gârbovu, a poruncit el, de ce-l prigoneau pe slujitorul nostru aceşti nemernici, de cătră moară? Căci pe slujitorul nostru l-am lăsat la căruţa descălţată, nu-i de-atuncea decât cel mult un ceas.

— Aceşti străini, a mărturisit moş Gârbovu, se aflau la mine la moară sosiţi de dimineaţă. M-au rugat să-i las să mestece la vatra mea o fiertură de mălai. I-am îngăduit, le-am dat ş-o măsură de mălai, şi i-am întrebat cu ce treabă-s în trecere.

— Dă-ne moşule, ş-un talger de brânză, s-au rugat ei, şi după ce ne-om pune pântecele la cale, ţi-om spune.

Până ce a fiert ceaunul, că lor le-a plăcut să fiarbă mult; până ce-am gătit brânza ş-am prins cu crâsnicul şi şase scobai la lăptoc, şi până ce am fript scobaii a trecut bună bucată de vreme. Zice unul:

— Să se ducă cei doi feciori s-aducă o leacă de băutură. Unul de la orânda Filipeanului, rachiu; şi celălalt de la crâşma Dăvidenilor. vin. Iar cel care se duce la crâşmă să întrebe ce oşteni străini s-au poprit acolo în sat.

Eu am răspuns că n-a poposit nici un oştean.

— Tu să taci, moşnege, a răspuns acesta mai pântecos, şi să faci cum poruncesc eu. Iată o grivnă pentru rachiu, iată o grivnă pentru vin.

— Dar unde-or pune atâta băutură pentru două grivne? m-am mirat.

— Or lua cât le trebuie şi mi-or aduce cusur, a poruncit acesta mai pântecos.

Cum au purces băieţii, ei au dat mâncarea deoparte.

— Ia acuma ai să afli tu de ce am venit noi aicea, zice pântecosul. Întăi am venit ca să tăiem şi să poprim lăptocul morii tale. Aşa-i porunca boierului, ca în hotarul Filipenilor să nu se afle altă moară.

— Nu vă înduraţi de un moşneag bătrân? mă rog eu. Sunt răzăş adevărat, cu uric de la bătrânul nostru Filip.

— Dar boierul nu-i filipean?

— Nu-i filipean, zic.

— Când ţi-o fărma fălcile cu buzduganul, atuncea ai să-l cunoşti.

— Ba n-am să-l cunosc nici atuncea.

— Vedem noi acuşi când ţi-om scurta limba. Şi feciorii tăi când or veni, pe rând îi cetluim, le punem căluşi şi-i dăm pe baltă. Dar ne-om milostivi să te iertăm, cum ai mai fost iertat şi altă dată, dacă ne-i spune ce te-om întreba noi. Stăpânirea care ne-a trimes te întreabă dacă-i cunoşti şi i-ai văzut pe oştenii de care am vorbit mai înainte.

— Nu-i cunosc, nu i-am văzut pe acei oşteni.

— Nici pe cei care stau de vorbă cu faurul?

— Care? să mă uit şi eu, zic. Ies în prag şi-l văd pe domnia sa, pe acesta cu băţul de corn. Om bun, strig eu. ia vină încoace şi răspunde acestor dregători ce te-or întreba.

Atuncea burduhosul m-a tras de pulpană în moară şi m-a plesnit peste gură. M-au trântit jos şi m-au pălit în coaste cu ciubotele. M-au sângerat şi m-au ferchezuit cum făcuseră şi alţi slujbaşi de aceştia în alte rânduri, după ce, tot aşa, întăi i-am hrănit cu mălaiul meu şi cu peltele meu. Dar cum mă chinuiau ei ca pe Hristos, iaca şi oşteanul de la căruţă s-a arătat la uşă, jucându-se în degete cu băţul lui.

Aceşti doi i-au poruncit să intre în moară. El a râs; apoi s-a uitat peste umărul lor la mine. şi n-a mai râs, văzându-mă în starea în care mă aflam. A chiuit şi a strigat pe unul Alexandru. Atuncea ei s-au dat la el cu tesacele.

— Moşule, a rânjit mezinul, eu sunt acel unu Alexandru.

— Să fii sănătos, s-a tânguit moş Gârbovu…

— Şi acest unul Alexandru porunceşte lingăilor acestora ai Filipeanului şi ai stărostiei de Neamţ să-şi plece frunţile şi să-şi primească plata.

A răspuns cu j urnă late de glas pântecosul:

— Suntem oameni domneşti. N-om răbda să ne bată nimene cu toiegele.

Mezinul şi-a sclipit iar rânjetul:

— Ba nu te-om bate. Acest slujitor cu băţul va să vă fărâme întăi dinţii. După aceea vă vor cădea capetele, unde aţi vrut să faceţi voi judecata acestui bătrân şi feciorilor lui!

— Să le dau eu câte una cu barosul? a întrebat lunganul.

— Să le dai. aşa poruncesc, ca să fie pecetluite gurile. Şi-i veţi lega în saci cu bolovani, prăvălindu-i într-o bulboană. N-a şti nimene afară de noi şi de şoimul presviterei, care se uită ţintă de pe-o creangă de arţar.

Acest judeţ s-a săvârşit în pripă şi dumnealui Alexandru şi-a întors de cătră el faţa spre soarele cel strălucit al zilei. Iar lelea Mura privea la el cu frică, judecindu-l în mintea ei ageră că bună dreptate face acest tinerel, dar pesemne că nu i-au mers bine în acea dimineaţă treburile dragostei

* *