Capitolul 12

Ospăţ de plecare.

În chilia măriei sale Nicoară se adunaseră, chemaţi la sfat, uncheşul Petrea Gânj, mezinul şi diacul. Era după ceasul al patrulea al nopţii; cu coşii cântaseră de mult întâia oară; afară, sub cerul posomorit, juca un vânt dinspre munte, sunând uşurel în cercevelele ferestrei.

Trei făclii de ceară ardeau pe masa cu faţa albă de în. Lucea un sâmburaş de aur şi la candela de subt icoane. Paşii lui Potcoavă, care se plimba gânditor, de la uşă la perdeaua geamului, n-aveau răsunet, între păreţii căptuşiţi cu scoarţe de lină.

În sfârşit. măria sa Nicoară s-a aşezat în scaun; ceilalţi au rămas în picioare, cu spatele spre uşă.

— Întâmplarea pe care o aflu grăbeşte plecarea noastră, Lixandre, a rostit încreţindu-şi fruntea Nicoară. După cât am înţeles din ce mi-a mărturisit şi diacul, nu se putea face altfel.

— Aşa gândesc şi eu. măria ta, a încuviinţat mezinul. În acel pătrar de ceas, am avut vreme numai pentru faptă. Iar de gândit. nu m-am gândit decât la apărarea măriei tale de toate câte ar fi pricinuit amestecul acelor iscoade.

— Aşa este, Lixandre. Atunci cugetul nu era de faţă; iar acuma iată-l între noi, şi el spune ce urmări poate avea întâmplarea.

— Morţii n-au grai. măria ta. Nicoară a ridicat ochii spre fratele său.

— Lixandre. nu-i faptă, ca asta pe care ai săvârşit-o, care să nu se vădească.

— Până ce se vădeşte, noi ne-am dus; suntem departe. Toate sunt gata de plecare.

Nicoară şi-a clătit fruntea.

— Fapta n-o ştiu alţii, dar e destul că o cunoaştem noi… Capetele noastre n-au asupra lor nici o primejdie, dar rămân oamenii de acolo, de la moara Gârbovului, şi faurii care au ajutat la împlinirea judeţului.

Potcoavă a privit spre diac.

— Să-mi îngăduie măria ta, a răspuns acesta, să arăt că, din cât am înţeles, feciorii au de gând să se apere împreună cu bătrânul lor, într-o singurătate. Iar ţiganii nici ei nu vor mai fi acolo, atunci când s-o face vreo cercetare.

— Oamenii îşi mută locul năcazurilor, a încuviinţat Nicoară, zâmbind cu mâhnire, cu pleoapele pe jumătate închise. Acel Vartic vornic va intra în stăpânirea morii şi a petecului de răzăşie a moşului, destulă gloabă după socotinţa lui, pentru pieirea slujitorilor stărostiei. Dar stărostia poate va să scurme ceva mai departe, aflând că sunt amestecaţi în treaba asta şi alţii. Nelinişti-se-va curtea cuvioasei noastre presvitere, şi curtea mazâlului nostru Andrei.

— Aşa este. a încuviinţat mezinul, toate acestea n-am avut când ie socoti.

— Se-nţelege, judeţul tău e bun şi nu te mustru pentru judeţ. Ci cată să luăm aminte la cele ce rămân după noi.

S-a făcut tăcere scurt răstimp.

— Cine ar putea stârni stărostia? a întrebat apoi mezinul. Ce-i pasă dregătorului de la Piatra de doi slujitori puturoşi pe care i-a trimes, la rugămintea acelui vornic Vartic?

A dat şi diacul alte lămuriri:

— Acei slujitori, a adaos el, ca şi alţii care au mai fost şi pe care ţiganii şi ţiganca Mura i-au văzut în alte rânduri. au venit, la stăruinţa lui Vartic, pentru răzăşia Gârbovului, pe care de mult vrea să-l alunge, să-i răpească vadul Se moară. Îndemnaţi numai de Vartic, acei slujitori au întrebat de noi, ca să-l înfricoşeze şi mai mult pe bătrân.

— Atuncea dacă-l pălim şi pe Vartic, a mormăit cu mânie uncheşul Petrea, apoi starostele va sta în pace într-ale sale, gândindu-se numai la câştiguri, la plocoane şi la toate câte sunt de folos fiinţii sale. Slujbaşi ca cei care s-au prăpădit se găsesc cât lumea asta. Iar judeţul domniei sale Alexandru drept a fost cu atât mai vârtos cu cât asemenea păcătoşi se aleg dintre răzăşi care-şi vând slujba pe-un blid de linte, împotriva fraţilor lor.

— Cum să-l pălim şi pe Vartic? a zâmbit iar cu înfăţişarea-i de mâhnire Nicoară. Nu socoti domnia ta că atuncea aprindem în urma noastră un pojar, care într-adevăr ar ameninţa pe iubiţii noştri?

— Măria ta, eu am săvârşit asemenea trebi, şi socot c-oi izbândi ş-acuma.

Sâmbătă, logofătul Iorgu Samson a împănat căruţa lui Caraiman cu de toate, merinde pe-o săptămână, grăuncioare pentru cucoşul cel isteţ carele intra iarăşi în straiţă; dohot amestecat cu seu, ca să nu sufere de uscăciune osiile, şi alte multe de trebuinţă la o gospodărie pe roate ca cea a pribegilor. În sara de sâmbătă logofeteasa Măria a copt pită.

Diacul Radu a căutat pe badea Ghiţă Botgros şi a stat cu el la sfat până într-un târziu.

Jale îi ora lui badea Ghiţă că rămâne singur.

Diacul l-a cuprins de după umăr, strângându-l cătră sine.

— Dar ai pe căpităneasa Marga, frate dragă, este cine să te mângâie.

— O am; şi deocamdată este; dar dragostile îs cu ace şi cu cârlige, precum se ştie, diece; şi într-o bună zi mi-oi lua de-o samă ş-oi porni în lume să-mi caut prietinii, şi nu mă las până ce nu l-oi găsi mai ales pe Radu diacul. Văd eu că trec anii, se surpă domniile şi împărăţiile, se învăluiesc în războaie vitejii; numai eu rămân aici pe loc. Am de gând să mă smulg din rădăcină şi să mă duc pe furtună unde se bat munţii în capete.

— Nu te-aş sfătui.

— Ba să mă sfătuieşti, diece, căci aha viaţă decât asta n-am; şi dacă nu săvârşim nimic, nevrednici vom fi, nevrednici vom pieri!

Badea Ghiţă şi-a şters genele umede cu coatele, întăi din dreapta şi apoi din stingă.

— Să-mi razi mustaţa, diece Radule, a smârcâit el, dacă n-oi veni şi eu unde vă duceţi domniile voastre. Şi când oi veni, să vă fie milă de mine şi să nu m-alungaţi.

Radu Suliţă îl privea pe prietinul său în tăcere şi dus pe gânduri.

A doua zi, mult înainte de al patrulea ceas al dimineţii, dăvideanul cel nalt şi cu nas ascuţit s-a aflat călare la căruţa lui Caraiman, care potrivea cu grijă pânile în chilna de dinapoi.

— Buna dimineaţă, frate Caraiman, şi să nu-ţi fie niciodată inima aşa cum mi-i mie acuma.

— Înţeleg, bade Ghiţă, a răspuns cu blândeţă slujitorul, dar n-avem ce face; aşa-s trebile oştenilor. Ne bate vântul cătră miazănoapte. Degrabă, degrabă fi-vom la Praguri.

— Unde să fie asta?

— Apoi în ţinuturile căzăceşti. bade Botgros.

— Ehei! după câte am auzit povestindu-se, acolo ar fi de mine, în locurile unde vitejii îşi dobândesc slobozenia. Iaca, eu nu mai am ocină în acest pământ al Călăreţului, strămoşul meu; dar mă socot tot răzăş. Iar filipenii au prăpădit tot, n-au rămas buni decât de sapă lată!

Caraiman, la aceste vorbe ale lui badea Ghiţă, s-a pălit cu palma peste frunte.

— Să te uite relele, bade Botgros, cum am uitat eu porunca de la uncheş în privinţa dumnitale.

— Da’ ce poruncă? Că eu pe domnia sa am venit să-l caut, la ceasul al patrulea.

Fără a-i răspunde deocamdată, slujitorul cel oacheş a început a cotrobăi într-o lăture a căraţii; şi, după ce a găsit ce căuta, a întins lui badea Ghiţă un paloş lat, în teacă de piele.

— Porunca mea e să-ţi dau acest paloş, să-l porţi cu domnia ta, calare.

— Şi după ce l-oi purta, ce să fac cu el?

— Nu târzie vreme, vei vedea. Mai întăi cată să te aduni cu Alexa Vulpea. După aceea vine diacul. Şi la urmă vă caută uncheşul pentru o socotinţă a dumnisale tainică.

Botgros a primit paloşul mândrindu-se; l-a tras din teacă şi l-a cercetat şi pe o parte şi pe alta, cercându-i tăiuşul cu degetul.

— Paloş din vremea veche, s-a mirat el, scânteindu-l. Te-aş întreba dacă i-ai dat unul la fel şi lui Alexa.

— Nu. Vulpea îşi are sabia lui. Acesta-i paloş.

— Ce să fie pricina că mi-l dă în mână? Poate pentru isprava unde ne ducem? Am a tăia cumva o căpăţână de duşman?

— Nu râde, bade Ghiţă, şi nu şăgui. Că, de vreme ce uncheşul Petrea îl pune în mâna dumnitale, apoi însamnă că eşti un om al său de încredere, în care se bizuie.

— He-he! Eu socot că tot m-a pune să zbor căpăţâna cuiva.

— Vei vedea numaidecât, n-ai grijă, după ce te-a duce uncheşul Petrea la harţ.

— Toate bune, a răspuns cu mulţămire badea Botgros; să-mi razi mustaţa dacă nu i-a plăcea uncheşului cum învârt acest paloş. Da-i greu, măi omule!

— Ca pentru un braţ ca al dumnitale.

— Greu; dar când m-oi pune, nici n-am ce face cu el.

— Ba, după cât înţeleg, ai să ai ce face cu el.

Cum şăguiau ei astfel, slujitorul lui Potcoavă şi omul mazâlului, fiind amândoi înveseliţi de băutură pentru supărarea plecării, iată s-au arătat, încălăraţi gata, uncheşul Petrea Gânj, diacul Radu şi Alexa Totârnac. Ş-aceştia aveau privirile aprinse. Diacul Radu, pe lângă sabia de la oblânc, purta o sâneaţă la curmezişul tarniţii, şi la ciochine, arcul lui cel scurt şi cucura de săgeţi.

— Buna dimineaţă! a răspuns uncheşul la urarea slujitorului mazilesc, şi să-mi dai dumneata, bade Ghiţă, paloşul.

Slujitorul mazilesc s-a supus cu părere de rău; dar n-avea ce face. Se uita cu sfială la încruntarea fioroasă a moşneagului.

— Apucaţi înainte, Ghiţă şi tu Alexa; daţi pinteni cailor, tăceţi, nu întrebaţi, şi apucaţi de-a dreptul, pe unde ştiţi, la biserica Filipenilor. Trebuie să tragă îndată clopotele de încheierea slujbei. Cum ajungeţi, cum vă opriţi. Om fi în clipă lângă voi, eu şi diacul.

„Ce-o fi? se minuna în sine Botgros. S-o fi ducând să-i sfinţească paloşul popa de la Filipeni? Să vedem ce face uncheşul când e cu chef…”

A pus pinteni bălţatului său, ţinându-se scară la scară lângă Totârnac. Ar fi întrebat ceva pe Alexa, şi tot întindea spre el gâtu-i lung. Alexa l-a fulgerat cu ochiul şi a încruntat la el sprinceana – să tacă. Nici Alexa nu dusese la ureche în dimineaţa aceea…

Au apucat pe un şanţ de hotar între Dăvideni şi Filipeni. Omul mazâlului simţea că din urmă vin cu repejune ceilalţi doi – uncheşul şi diacul. Şi de ce-i simţea mai aproape, de ce mai des bătea în bălţat cu pintenii.

Biserica! Destul de sărăcuţă; oamenii de azi în Filipeni nu mai au cu ce-o griji, ca să fie cum era de demult, ca o mireasă. Prind a suna clopotele, parcă ar boci vremuri trecute.

— Stăi, Ghiţă! a icnit înăbuşit Alexa Vulpea; vrei cumva să intri în pridvor?

Botgros a strâns zăbala. Amândoi, el şi Totârnac, s-au oprit, încremenind ca nişte stane.

I-a privit pâcliş din grăsimea sa Vartic vornic, carele ieşea întru toată fudulia boieriei sale din biserica cea săracă a Filipenilor. Ghiţă şi Alexa n-au ferit caii, după porunca ce aveau să aştepte pe uncheş şi pe diac, care au şi sosit închizând calea. Vartic a dat să ocolească prin cealaltă parte. Dar dintrodată l-a oprit pe loc porunca înfricoşată a uncheşului:

— Să steie pe loc boierul. Îi aduc domniei sale solie.

Vartic s-a oprit în blana-i până în pământ, s-a uitat pieziş în laturea de unde venea porunca; a stat o clipă în cumpănă şi şi-a pus peste pletele-i cărunte cuşma de miel negru.

— Poate-i poruncă de la Domnie? a întrebat domnia sa, nedumerit.

Uncheşul a întors faţa-i aspră cătră norod, care se bulucise în preajmă.

— Feriţi, oameni buni, a grăit domnia sa. Daţi-vă cătră gropniţa bătrânului vostru Filip şi nu încurcaţi aicea treaba noastră.

Poporul s-a dat cu grabă îndărăt, până într-un loc unde nu putea auzi, dar putea vedea.

— Boier Vartic, a urmat uncheşul cu glas mai domolit dar tot întărâtat. Nu suntem soli de la păpuşa ismailitenilor. Am venit c-o solie de la alt Domn şi stăpân. Teme-te de el şi scoate-ţi cuşma.

Vartic vornic s-a supus. Şi-a tras de deasupra pletelor cărunte cuşma. Ochii uncheşului îl aţinteau crunt.

— Ce pofteşti domnia ta? a îngânat el.

— Poftesc să nu se ştie nimic de întâmplarea unor slujitori care au avut poruncă de la domnia ta să bată pe Gârbovu, răzăşul ce-a mai rămas în Filipeni, şi să-l alunge de la moară împreună cu cei doi feciori ai săi.

Vornic Vartic îşi frământa palmele.

— Acei slujitori care s-au dus la Gârbovu nu s-au mai întors şi eu le-am dat poruncă să nu asuprească pe Gârbovu.

— Să se uite tot, şi de ce s-au dus şi de ce nu s-au mai întors; şi nimeni, nici din partea domniei tale, nici din partea stăpânirii, să nu se atingă de oamenii trăitori astăzi la Filipeni şi Dăvideni. Să nu-i supere nimeni c-o vorbă, să nu-i păgubească de un fir de păr.

Uncheşul a tras paloşul şi l-a ridicat cătră nouri.

— Dacă nu te supui poruncii, atunci vei pătimi. Căci spune stăpânul meu că din pricina unora ca domnia ta nu mai are norodul nici bob de grâu să-şi hrănească pruncii, nici loc de mormânt să-şi îngroape bătrânii, nici lacrămi să-şi plângă robia. Dacă boier Vartic pofteşte să-şi păstreze capul pe umeri, atunci s-asculte porunca ce-i dau. Iar dacă va cuteza boier Vartic să nu asculte porunca ce i se dă, îi va cădea capul! Iar starostii să cunoască încă o dată că la Moldova domniile se schimbă lesne. Să ia aminte şi ei de primejdia căpăţânei. Cunoaşte, rogu-te, acest paloş şi teme-te de el.

Vartic a îngenunchiat; şi în acea clipă s-a surpat văzduhul de tunetul săneţei care a bufnit asupra nourilor. Vornicul şi-a lipit fruntea de pământ, cutremurat până în rărunchi. Uncheşul a întins lui badea Botgros paloşul:

— Bagă de samă! a grăit uncheşul cu sprinceana co-borâtă. Uită-te la el; ţine-l în pumn şi cumpăneşte-l. E îngust la strajă; se lăţeşte la vârf. Când trebuie, te duce după dânsul; se cere el singur la judeţ.

Ghiţă a primit cu smerenie paloşul şi a sărutat uncheşului mâna.

Cei patru călăreţi au pus pinteni şi s-au dus învăluiţi în pulberi. Abia atunci a îndrăznit popa Florea să scoată capul din pridvor. Sfinţia sa auzise toate – şi se înfricoşase ca de un sfârşit al lumii.

Când au ajuns la casa cea mică a lui Iorgu Samson, cei patru au găsit prânzarea gata; şi sta în capul acestei mese de despărţire însuşi măria sa Nicoară, cu mazilul Andrei la dreapta sa. Era o adunare de bărbaţi. Slujea Caraiman mâncările, iar logofătul dregea băutura.

Intrând ca să-şi ia locul la stânga lui Nicoară, uncheşul şi-a pălit cuşma pe-o sprinceană şi a avut zâmbet şăgalnic pe care arar i-l vedeau tovarăşii săi.

— Jucăria asta, a grăit el, am mai făcut-o cândva, la domnia lui Despot Eraclid; dar nu se găseşte pe lume tagmă ca cea boierească, mai fără dreptate şi cuvânt. Pentru că nu mi-au ascultat sfatul, multora le-au zburat capetele la domnia Lăpuşneanului-Vodă. Să nu socoată acest Vartic că noi nu ne-om aduce aminte, când ne-om întoarce cu măria sa Nicoară. De aceea lăsăm paloşul nostru într-o mână vrednică.

— Ai auzit? a întrebat diacul, făcând lângă el un loc înghesuit lui badea Botgros. Această unealtă, a spus şi măria sa Ion-Vodă. fi-va izbăvirea asupriţilor.

Slujitorul mazilesc s-a făcut mai mic în umilinţa bucuriei sale. Ochii lui arzători cătau cu evlavie spre ace! bărbat viteaz care sta în capul mesei cu nume mare şi vii vă între noroade. Umblau şi cântece în lume despre el. Sta cuviincios şi fără semeţie, cu pletele-i creţe pieptănate cu cărare în moalele capului, ca sfinţii.

Abia când s-a descoperit şi şi-a aşezat sub scaun cuşma, uncheşul Petrea a băgat de samă că alăturea de el locul mezinului era gol. Chiar în acea clipă Alexandru venea înfierbântat şi pălit de soare, cu mare grabă. S-a aşezat lângă Nicoară, rugind pe bădiţa lui de iertare. Ochii lui Gânj bătrânul s-a umbrit de asprimea lor obişnuită.

Logofătul Iorgu a umplut cupa: cea mare de ospeţe şi după ce-a luat după datină credinţa, a întins-o capului mesei.

— Vă închin vouă, credincioşilor mei, acest vin. a grăit Nicoară înălţându-se din scaun. Nădăjduiesc, când ne-om întoarce, să plinim diata fratelui nostru, spărgând pe mulţi răi din ţara Moldovei.

S-a plecat uşor cătră fraţii săi şi a trecut uncheşului Petrea cupa. Au băut pe rând ceilalţi nouă şi le erau privirile însorite.

— Dacă a mai rămas un pic, a cutezat a grăi şi badea Ghiţă. milostiviţi-vă şi mi-l daţi mie ca să-l închin şi eu măriei sale.

Şi dacă nu ne-om mai vedea, a şoptit el diacului, dacă nu ne-om mai vedea în această lume şi în această viaţă, apoi să-mi radeţi mustaţa.

Măria sa Nicoară a privit cu mirare la slujitorul mazilesc şi i-au plăcut vorbele lui.

Bucurată a fost plecarea aceea pentru unii şi întristată pentru alţii. Mai stăruia încă la asfinţit pe munţi o lumină de aur, când, deschizând pleoapele din lacrimi, jupâniţa Ilinca n-a mai văzut în pajişte nici căruţa cu cei doi robi şi cu Caraiman sub covergă. În chilna de dinainte, nici pe ceilalţi călăreţi străini care acuma se îndrumau pe căile negre ale întâmplării. Pulberea purcesului lor se potolea. Îşi ridicaseră cuşmele, închinându-se; apoi nu mai întorseseră frunţile, şi acum în locul lor era ca o pustie, mormânt al visurilor unei copile.

Bătrânul Andrei Dăvideanu se întorcea cu paşi înceţi spre casa mare. cu mazâliţa lui împovărată de tristeţă. De mult tăceau, aceşti doi bătrâni când se aflau împreună, ne mai având ce-şi spune.

În cerdac, lângă naşa Olimbiada, fata îşi stăpânea suspinele şi-şi culegea cu degetul cel mic de la mâna stingă lacrimile.

Presvitera Olimbiada o cerceta cu vorbe iscusite. Să-i spuie nepoata mazâlului:

N-a ademenit-o cumva tânărul cel îndrăzneţ? Nu-i presăra în cale glume, ca licurici?

Nu, n-a ademenit-o, se împotrivea ea cu corniţele, suspinând.

Nu i-a suflat cumva vorbe fierbinţi la ureche? N-a ridicat-o de subsuori trăgând-o spre el, sufletul să-i soarbă?

N-a îndemnat-o la jocuri primejdioase între căpiţi de fân şi ierburi necosite? Nu şi nu!

Făţărnicia vârstei o îndemna pe Ilinca să tăgăduiască pe când o ardeau încă simţurile răscolite, adică demonii – cum spuneau oamenii de altădată.

Presvitera o sfredelea cu ochii ei negri.

— N-ai nimic a mărturisi?

Copila avea de mărturisit – minunea vieţii ei, dar nu atunci. A plecat fruntea şi presvitera a mângâiat-o cu milă.

* *