Capitolul 13

Sfat de drum.

Drumul cel mare din stânga râului era de pe vremea când moşnenii s-au întors din bejenie cu trei veacuri în urmă, după ce se astâmpărase viscolul urgiei tătarilor.

Pomenirea lui Behadir mai-marele lor nu se stinsese; o mai aduceau aminte copiilor bătrânii, în poveşti de groază. Dar călăreţii cei negri ai pustiei trecuseră, întorcându-se împuţinaţi la hanul lor de la Karacorum; şi soarele a lucit iar asupra câmpiilor şi apelor acestui rai din valea Moldovei. Monahii şi-au căutat altarele risipite, gospodarii cei bătrâni, vetrele; Dragoş-Vodă a coborât din Maramureş cu soţii săi, întocmind iar domnie şi dreptate cu sabia. Căci dreptatea, în acest pământ îmbielşugat, a putut fi ţinută numai cu sabia, aşa erau de ademeniţi cei tari să asuprească pe cei slabi. Şi atunci, când s-a întemeiat scaun domnesc la Baia şi pe urmă la Suceava, au ieşit noroadele să sape drumul cel mare ce se află şi astăzi în fiinţă, şi s-au înşirat satele ca mărgăritarele în lungul acestui drum, de la cetatea nouă a Romanului până la Humor, şi de acolo cătră altă cetate nouă a Sucevii.

— Toate aşezările omenirii sunt aicea mândre şi la vedere, zise uncheşul Petrea cătră domnia sa Nicoară şi cătră mezinul Alexandru.

Uncheşul Petrea călărea în stingă lui Nicoară, iar mezinul în dreapta.

— Mândre şi frumoase… Le cunosc de când am slujit la curţile voievozilor. Pe măriile lor îi petreceam la mănăstirea Neamţu cu pohfală, la parastasele adormiţilor domni care se află astrucaţi acolo. Se mai văd aceste sate de răzăşi cât mai ţine lumina, până într-un amurg. Pe urmă le părăsim şi apucăm la dreapta, ca să ne depărtăm de priveliştea lor. Mâni ne-ar întâmpina şi ne-ar întreba răzăşii la fiecare han şi crâşmă, căci oamenii de aicea sunt prea doritori să afle cine-s drumeţii şi-i roagă să le spuie toate veştile câte se aud din om în om. Pentru această pricină m-am rugat măriei tale să ne dai poruncă a trece pe calea codrului de la dreapta, care ne scoate cătră valea Şomuzului şi a Siretului.

— Porunca e în inima mea, a răspuns Nicoară, căci vreau să facem popas la locul unde a fost curtea Liteanului.

— Răsfăţată curte; măria ta erai plăpând când ai părăsit-o ca să te duci la şcoală în Ţara Leşască. Te-am călăuzit eu la Liov, şi după aceea nu te-ai mai întors.

Nicoară a suspinat. A plecat prunc şi acuma-i cărunt…

— Să nu-mi uit vorba, măria ta. Pe calea codrului nu mai întâlnim decât rar sate. Omenirea s-a tupilat în văgăuni după o socotinţă veche că bine este a te feri de lotri, atât domneşti cât şi de ceilalţi. În valea Moldovei satele se ţin de mină şi se pot apăra la nevoie Aici. În codru, năcăjiţii ocolesc silnicia, ferindu-se în ascunzişuri, şi pălesc şi ei când le vine la îndămână Aicea trăiesc ca vai de ei pământeni mai vechi, care au stat lipiţi de pământ în vizuniile lor la vremuri grele: pe când în valea Moldovei s-au aşezat bejenari sosiţi cu Domnia, ca rândunelele în primăvară.

Mezinul s-a amestecat fără pricină în poveste:

— Frumos le spui domnia ta. uncheşule, pe toate. Numaicât mă gândesc că, dacă-s satele rare şi ferite de oameni, n-om găsi popas când ne va trebui. Bag de samă că la asfinţit s-au aşezat nouri şi poate să vremuiască la noapte ori mâne.

— Ba eu şi cu uncheşul avem alte semne, l-a dojenit Nicoară pe mezinul său Soarele a privit înapoi din zarea munţilor, pe sub sprinceana acelui nour ca să nu ne uite. Lostunii fulgeră hăt sus. În înălţime, după gâze. Iar acuma, la înserare, raţele au prins a umbla în stol cu grabă, depănându-se şi încrucişându-se. Vin şi peste codru la Moldova, din bălţi depărtate Nu-s semne de vreme rea.

— Dacă asta-i astronomia măriei tale, mă închin.

— Iartă-mă, Alexandre, a zâmbit Nicoară întorcând o privire piezişă spre fratele său; eu n-am avut ca tine dascăl pe vestitul Inovroţiavski, ucenic al lui Copernic. Ca şi uncheşul nostru, şi ca şi prostimea, am învăţat din năcazurile noastre schimbările vremii. Adevărat că la Moldova şi vremea umblă fără noimă ca multe altele; încă nu simţesc înţepătură în coastă, şi asta îmi pare alt semn prielnic.

— Acesta e cel mai bun semn. s-a bucurat uncheşul.

— Însă, a întâmpinat fără voie bună mezinul, în codru şi-n întuneric cum ne-om călăuzi?

— Eu ţi-oi răspunde domniei tale. Alexandre, că, de şi nici n-am auzit până acuma de acel dascăl vestit, cunosc din învăţătura prostimii ceasul când răsare în noaptea asta luna. şi ea ne va fi călăuză la vreme. Pe urmă. avem cu noi şi pe Alexa Vulpea, care cunoaşte locul unde trebuie s-ajungem. Şi mai pe urmă, a adăogat uncheşul uitându-se pe deasupra codrului, bună, rea. vremea fi-va cum va binevoi, noi n-avem putere s-o schimbăm dacă va fi să fie rea. Nu mai puteam întârzia la Dăvideni, cu toate că unii şi alţii ar fi poftit altfel.

— Care-s aceia, uncheşule? Ai putea oare să mi-i spui pe nume?

— Cum nu? Eu şi cu măria sa Nicoară. Măria sa pentru că i s-ar mai fi cuvenit hodină, după ce s-a războit; iar eu ca să-mi mai hodinesc ciolanele bătrâne.

— Aha!

— Apoi da!

Mezinul a tresărit, gata să repeadă un cuvânt necugetat. Nicoară l-a potolit strângându-i braţul.

Înainte, călăreau diacul şi Alexa. Au şi ocolit la dreapta pe un drumeag de ţarină pe când se schimba împunsătura de vorbe dintre bătrân şi mezin.

— De-acu am apucat calea dreptăţii, a mormăit moş Gânj.

— De ce-o fi fiind asta şi nu alta? s-a mirat mezinul.

— Se va vădi când va sosi ceasul.

Părea o vorbă cu două înţelesuri. Mezinul a lăsat-o totuşi să treacă, scrâşnind.

În urmă venea sunând din obezi căruţa, cu Ile Caraiman mânând roibii, şi cu ceilalţi slujitori, doi dinainte şi doi dinapoi.

Nemulţămirea şi mânia mezinului erau pricinuite de fierbinţeala gândurilor ascunse. Nu cuteza să se rupă de lângă Nicoară şi să se întoarcă unde i se părea că şi-a găsit raiul visat. În el se scutura, călind să rupă lanţurile, fiara patimii lui. Şi totuşi înţelegea nesăbuirea unei asemenea întoarceri şi batjocura unei datorii pentru care jurase. În fiinţa lui era de mult intrată şi frica de fratele său mai mare. Acuma, la cărunţie, firea lui Nicoară se mai potolise; dar Alexandru cunoscuse înfricoşatele salturi ale hatmanului Potcoavă de altădată, şi se cutremura de amintirea lor. Acest bărbat blând ridicase ca în furtună căzăcimea de la Praguri, pregătise de război patruzeci de duba-suri negre cu câte patruzeci de lopeţi, şi numai cu aceste vase uşoare intrase în mare şi, cu vânt norocos în pânze, ajunsese la Sinope, în ţara necredincioşilor. Se întorsese de acolo cu pradă, dar cum se întorsese? biruind vârtejurile şi talazurile…

S-ar putea să-i calce voia? Şi apoi cu ce scop şi cu ce urmări? Când lumea-i plină de dobândă, de flori şi de muieri… Să-şi plece fruntea la mila unor răzăşi săraci? Să vie să-l culeagă slujitorii domneşti pentru o faptă care poate s-a şi vădit?

Cu ce ochi de miţă îl privea acea presvitera la plecare şi cum mâna pe care i-a sărutat-o a pus-o în creştetul lui mângâindu-l… Iscusită şi înţeleaptă bătrână. Poate l-ar îmblânzi şi pe dânsul între jigăniile şi lighioile ei…

Departe de el ispitele nebune! Departe de el pornirile nesăbuite! Sorţii vieţii lui sunt legaţi de hotărârea lui bădiţa Nicoară de a dobândi scaunul Moldovei. De asta fac acest drum cătră taberele zaporojenilor, unde vor afla prietini şi ajutor. Nicoară va năimi oastea de care are nevoie. Şi când va păli a doua oară, ţara va fi a lui. Până atunci nu-i departe, şi Dăvidenii nu fug din locul unde se află.

Covrul ascuns sub lespedea cu pisanie a Călăreţului, vorbele care s-au rostit acolo, dintrodată s-au umbrit şi s-au stâns în întuneric şi-n murmurul înfiorat al codrului.

— La ce te gândeşti, Alexandre?

— Mă gândesc că am făcut bine plecând grabnic, bădiţă Nicoară; aşa, repede vom ajunge la prietinii noştri şi curând ne vom întoarce.

Uncheşul a pus cu glasul amar întâmpinarea sa:

— Trebile pripite de război aduc mai multă pagubă decât dobândă! Se vede asta şi din ce ni s-a întâmplat la Iaşi. Eu cunosc şi pe vinovaţi, stăpâne Nicoară şi Alexandre. Vinovat e un moşneag neînţelept care a crezut zvonuri şi veşti cum că s-ar găsi la curtea domnească din Iaşi Irimia pârcalabul, fiind ziua şi noaptea cu Domnul său ca sfetnic de taină. Şi acel moşneag se jurase şi se blăstămase pe sine însuşi ca să n-aibă tihnă şi pace până n-a lua cu sabia ţeasta acelui câne vânzător.

— Lucruri trecute, uncheşule… a rânjit mezinul.

— Lucruri viitoare, uncheşule Petrea, a mângâiat Nicoară pe slujitorul său. Pe lângă acel bătrân, am fost nebăgător de samă şi eu, punându-mi în primejdie fiinţa.

Dacă aş fi pierit, rămânea în veci neîmplinită diata fratelui nostru Ion-Vodă.

— Poveşti trecute, bădiţă Nicoară.

— Poveştile viitoare le-om face să fie mai iscusite, a mormăit uncheşul.

— Ştii ce, Alexandre? a zis Nicoară, întorcându-se cătră fratele său; hai să ne împăcăm şi să ascultăm ce spune pădurea.

Mezinul dintrodată a fost mişcat până la lacrimi. Cuvintele din urmă ce rostise bădiţa său Nicoară erau cuvinte vechi de pe când petreceau amândoi în unele seri la Bieloveţ în Ucraina, aflându-se ucenic la Bar. Se certau pentru învăţăturile şi filosofiile dascălilor lor, şi la urmă bădiţa Nicoară rostea cu voie bună acele vorbe:

— Hai să ne împăcăm şi să ascultăm ce spune pădurea. Ca şi atunci demult, a închis ochii, ascultând tăcerea.

Când şi când sunau şuiete; după aceea pornea un zvon ca valuri de departe la scocul morii. Nu se mai auzea nimic o clipă, până ce dintrodată chema buba din adâncimi cu glas de spaimă. Şi apoi se împietrea iarăşi muţenia, cu ochi rotunzi neclintiţi.

Totuşi, în acest răstimp, în sufletul amânduror fraţilor care ascultau, se împletea un cântec stins, abia auzit ca în somnie, cântec al poveştilor şi al aducerilor aminte a rândurilor de oameni care s-au petrecut ca florile fără roadă, sub robii mute, în viaţă fără bucurie, în moarte fără răscumpărare…

Poveştile şi doinele iubiţilor care nu mai sunt au strecurat în sufletul lor asemenea înţelegere tainică.

Într-un răstimp, s-a prefirat prin cununile copacilor lucirea pătrarului de lună, şi calea s-a luminat uşor. Dar din când în când treceau prin văzduh perdele de nouri, întunecând-o.

— Acuma ce-or fi spunând astronomiile? a întrebat uncheşul pe mezinul Alexandru.

A zâmbit Nicoară, deşteptat din aduceri aminte:

— Acuma, uncheşule Petrea, astronomiile trebuie să-şi facă socotelile şi după aceea s-aştepte.

— Ba socotelile mele-s de faţă, a răspuns uncheşul. Noi, prostimea, ne uităm la cupa lunii zugrăvită pe cer.

Şi dacă o vedem cum e acuma, aplecată, însamnă că nu poate ţinea apă şi o varsă; aşa că e semn de ploaie.

— Atuncea vremea ne este împotrivă, uncheşule. Ce-om face?

— Om face ce-am făcut totdeauna la asemenea nevoie. Ne dăm sub poala celui mai vechi fag şi-l rugăm: fagule, bătrânule, primeşte-ne în popas. Şi el ne primeşte. Ploaia trece şi noi ne vedem iar de drum. Dar până ce s-or strânge nourii vremii rele ş-or ţine sfat mormăind din tunete şi clipind din fulgere, noi ajungem.

— Unde? a râs mezinul. Unde putem ajunge prin aceste singurătăţi?

— Ajungem la jumătăţile de om.

— Astăzi îţi place să şăguieşti, căpitane.

— Căci îl văd zâmbind şi în putere pe stăpânul nostru. Jumătăţile de om, Alexandre, trăiesc între ziduri şi sub clopote. Sunt monahii de la Pobrata, măria ta, s-a întors el cătră Nicoară. Vulpea ştie calea; n-avem grijă. Când a cântat de-al doilea cucoşul lui Ile, am ajuns.

— Dar până va cânta de-al doilea cucoşul lui Ile Caraiman, trebuie să cânte dintăi.

— Apoi domnia ta, Alexandre, nu cunoşti sama pădurii? Afară, se îngână noaptea cu ziua; iar aici suntem parcă în tăriile nopţii. Dacă ajungem la un izvor însamnă că începem a coborî cătră valea Siretului. Atuncea adăpăm caii şi ne potolim şi noi arşiţa. Şi atuncea socoteşte vremea ornicul lui Ile, întăia oara. Nu mai stăm mult lungiţi pe iarba verde; caii au păscut o toană şi stau din ronţăit. Atunci e vremea să încălicăm iar.

Vorbind astfel au mers ş-au mers, şi nourii tot goneau unii după alţii, cătră soborul lor din miazănoapte la un munte.

— Îi zice Deleleu, dădea lămurire Vulpea. Şi sub nourii care s-adună acolo, vieţuieşte un sihastru şi se roagă. Numai la viforele iernii intră în peştera lui şi se hodineşte pe pat de muşchi; însă vara stă numai afară în izbeliştea vântului şi a ploii şi se roagă pentru toţi oamenii păcătoşi de pe lumea asta.

— Bine face că se roagă pentru noi, a dat încredinţare uncheşul Petrea. Dar ruga-s-ar mai bine pentru cei pe care îi plouă nevoile şi grijile şi nu mai pot răsufla de clăci şi dabile. Ruga-s-ar să cadă trăsnetele nu pe Deleleu, ci la curtea de la Iaşi unde doarme acuma Şchiopu-Vodă. Şi când a tuna, înainte de a trăsni, săgeţile fulgerului să-i arate semn cătră locul unde a pierit măria sa Ion.

— După ce ajung nourii la acel munte, a urmat a da lămurire Alexa Vulpea, apoi se învârtejesc şi vântul se întoarce. Acuma vântul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutându-şi urma.

— Atuncea sus! a poruncit măria sa Nicoară. Frate Alexa, treci iar înainte cu diacul şi arată-ne calea.

— Mult nu mai este, măria ta. Cum dăm în vale, iaca şi mănăstirea, chiar în margine de codru.

Vântul curgea acum din crivăţ, cu zvonuri încă depărtate care se tot apropiau. Intr-un răstimp s-a făcut linişte; atuncea au văzut, pe zarea depărtată a văii Siretului, turlele bisericii mănăstireşti. Chinovia era împresurată cu zid ca o cetate.

Drumeţii s-au oprit la porţile ferecate. De-a călare, Alexa a bătut cu straja săbiei. Diacul a dat chiot.

— Frate portar! Hei, frate portar, ieşi la meterezul cuvioşiei tale.

N-a dat nimeni răspuns. Vulpea a bătut iar şi diacul Radu s-a întărâtat iar a striga. Ar fi putut părea locul pustiu, dacă nu s-ar fi văzut prin ferestruicile turlei lucirea făcliilor.

— Care-i acolo, oamenilor? a strigat un glas supărat la meterez.

— Creştini care cer găzduire, a răspuns cu aceeaşi supărare uncheşul Petrea. Dă-ne drumul, şi ţi-om fi mulţămitori.

— Câţi sunteţi? Aud glasuri amestecate şi tropot.

— Zece suntem, nu mai mulţi, părinte portar, a glăsuit mai blând uncheşul.

— Domnul cu voi! Duceţi-vă şi cătaţi gazdă în altă parte! Noi nu primim oşteni!

Alexa ascultase cu luare-aminte aceste cuvinte de ameninţare. A poprit c-un semn pe uncheş de la răspunsul pe care acesta îl pregătea. A strigat:

— Ascultă ce-am să-ţi spun eu, frate portar… L – Acesta-i altul?

— Altul, frate portar; şi te întreb eu pe tine, puturos călugăr, cum cutezi a necinsti casa Domnului tău Hristos ’? Căci Domnul tău a miluit străinii, iar tu îţi batjocoreşti jurământul ce-ţi porunceşte să fii ca stăpânul la care te închini! Atunci ne-om duce la creştinii mireni! Aice-i vizunia lui Belzebut.

Călugărul de la metereze a tăcut o clipă, cutremurat, se vede, de mare uimire. Diacul scăpărase şi aprinsese lumină dintr-o funioară de fin. Când şi-a grămădit călugărul barba în gura meterezului ca să vadă şi să răspundă, funioara de fân s-a stins.

— Cine-i cel care grăieşte? a strigat el cu alt glas. Parcă aş cunoaşte asemenea viers.

— Cunoaşte-l şi te ruşinează, Agatanghele! Eu sunt, fratele tău de cruce de la Dăvideni; amândoi ne-am pustiit acum zece ani din pricini ştiute, iar tu te-ai aşezat aice unde te-am şi cercetat într-o vară la Sânpetru.

— Tu eşti, Alexa? Mă miram de ce-mi sună dulce blăstămul tău. Cum să fac?

— Să faci bine. Să deschizi porţile şi să dai drumul la hodină stăpânului nostru măria sa Nicoară. Noi om dormi pe-afară.

— Unde se află una ca asta? Pentru prietini avem loc, frate al meu Alexa, creştini suntem şi urmăm pildele învăţătorului nostru.

— S-a şi văzut.

— Vă cer iertare tuturor! a strigat cu putere fratele portar; şi-mi iau canon patruzeci de Tatăl-nostru şi patruzeci de mătănii sara şi dimineaţa, patruzeci de zile!

— Lasă ispăşirea şi deschide porţile!

— Numaidecât!

Cum a deschis porţile cuviosul Agatanghel şi a îmbrăţişat pe fratele său Alexa, astupându-i obrazul cu barba lui cât un măturoi, s-a şi auzit huruitul tunetului pe deasupra codrului. Ridicând deasupra capului făclia închisă în fânar. fratele portar a băgat de samă numaidecât care-i mai-marele. Tocmai atunci descăleca, şi cuviosul Agatanghel i s-a închinat cu smerenie.

— Poftiţi în cerdac la stăreţie, fraţilor creştini, şi chem numaidecât pe prea cuviosul nostru Paisie stareţul, ca să vă cunoască. Acuma-i în biserică, la racla domniţei. Tot la o săptămână, duminica, îi facem rugăciuni şi pomenire. Vă rog grăbiţi-vă; aduc fraţi să puie caii la adăpost şi creştinul de la căruţă a priveghia rânduiala lor ş-a dormi la odaie. Vă rog iertaţi-l pe păcătosul şi nevrednicul Agatanghel şi să nu-l pârască măria sa cuviosului stareţ.

Fără multă întârziere, arhimandritul Paisie s-a înfăţişat şi a poftit la lumină, în odaia cea mare a stăreţiei, pe oaspeţi.

Era un bărbat tânăr încă, sprâncenat şi cu ochi pătrunzători, parc-ar fi privit din haiducie.

I-a plăcut lui Nicoară că nu şi-a început vorbirea cu tânguiri şi numai se silea să înţeleagă dacă acel oştean nalt şi cărunt e dintre cei cu duhul vredniciei, ori un moştenitor de averi şi fală.

— Mă închin şi vă poftim bun venit, a zis el cătră Nicoară. Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog porunciţi.

— Ba noi ne-om duce să ne facem întăi datoria ce nu ne iartă, a hotărât Nicoară.

Arhimandritul Paisie s-a închinat şi a dus pe acel om ales cu duhul – după a sa înţelegere de oameni – În biserica mănăstirii, în lumina naosului, la cântările soborului.

Nicoară s-a oprit sub policandelon şi şi-a făcut plecăciunea înspre cele patru părţi ale navei sfinte cu semnul care arăta că nu-i păgân. Slujba pomenirilor s-a oprit numai o clipă, cât clericii au răspuns închinării străinului.

„Cine să fie? Cine să fie?” îşi măcina gândurile prea cuviosul Paisie; când Agatanghel, sosit pe furiş în stânga stranei stareţului său, i-a şoptit numele acelui călător.

Îndată prea cuviosul, păşind cătră înfăţişarea de voievod, şi-a dus dreapta până la lespezile de piatră, umilindu-se mai îndelung şi mai adânc şi l-a poftit în strana cea mare. Dar în acel loc cuvenit domnilor, măria sa Nicoară n-a stat decât câteva clipe.

Înţelegând că oaspetele domnesc e nerăbdător ori trudit, prea cuvioşia sa Paisie l-a îndemnat cu supunere să treacă înainte de-a ieşi din biserică, pe la mormântul cu lespede al domniţei căreia i se făcea pomenirea. Nicoară s-a plecat cetind slovele săpate.

— Cine-i această cuvioasă monahie Măria? a întrebat mai apoi Nicoară pe arhimandrit.

Se aflau intraţi din nou la stăreţie în sala oaspeţilor.

— Noi am moştenit-o pe această cuvioasă Măria la pomelnicul domnilor, a răspuns Paisie, şi de la anul de la Hristos 1540, monahii cei bătrâni ştiu că e maica bătrânului Ştefan-Voievod.

Nicoară a plecat fruntea. Afară venea vântul şi ploaia, învăluindu-i-se cu glodurile.

— Măria sa Oltea a răposat aici?

— Nu, a răspuns stareţul; ci a adus-o în acest sfânt lăcaş Ştefan-Vodă Lăcustă, nepotul său, copilul lui Ştefan bătrânul. În cel din urmă an al vieţii şi domniei a adus-o aici, întovărăşit de curte şi de boieri. Şi era în acea vreme tulburare între boieri pentru străşnicia lui Lăcustă-Vodă împotriva lor. Era acest Lăcustă-Vodă, precât se spune, un bătrân cu barbă albă şi sămăna părintelui său. A stat în picioare toată vremea la privegherea bunicii sale şi stătea şi curtea împrejurul lui, după rânduială neînduplecată ce o statornicise măria sa. Spun bătrânii monahi care mai trăiesc că au luat aminte la unele uneltiri ce se săvârşeau între boieri. Purtau cu ei arme în biserică şi la praznicul de pomenire se hotărâseră să-l jertfească chiar atunci pe Vodă, pe osemintele bunicii lui. Nu l-au omorât atunci; l-au omorât puţin mai târziu, la sfârşitul anului, când a fost sărbătoarea Naşterii, la Crăciun.

La pomenirea cuvioasei monahii Măria, a rămas aicea la Pobrata obicei de cetim anatemă asupra acelor făptaşi.

* *