Capitolul 14

Mănăstirea cea din pustie.

Când cuviosul Agatanghel a intrat la odaie, ca să stea de vorbă cu fratele său de cruce, oştenii lui Potcoavă se aflau treji, într-o încăpere mare, cu obloane de scânduri la ferestre. Stăteau pe nişte scăunaşe cu trei picioare împrejurul vetrei, iar sub hoarnă ardea foc mare în care se învăluia când şi când vintul de afară. Din acel foc, Ile adunase jar la marginea vetrei şi pârpâlea bucăţi de slănină, în ţăpuşu. Când socotea el că bucata cea mai aproape de jar s-a rumenit, o lepăda într-o strachină. Şi cel care se credea mai flămând apuca cu două degete slănina şi o aşeza pe o lespede ce-şi tăiase dintr-o pâne coaptă de logofeteasa Măria. Degetele fripte de untura fierbinte şi le zbătea scuturându-le, ca să se răcorească, şi apoi începea să muşte fără grabă când dintr-un colţ al slăninei, când dintr-un colţ al pitei.

— Bună îndeletnicire aveţi domniile voastre aicea, a zis călugărul, aşezându-se pe vine, lingă Alexa Vulpea. Dacă îmi veţi face şi mie parte, apoi n-am să vă uit în rugăciunile mele.

— Ţi-e foame tare, părinte? a întrebat râzând Ile Caraiman.

— N-aş putea minţi, a răspuns monahul; nu mi-i foame. Dar când văd ce fel de ospăţ aţi iscodit, nu pot sta deoparte. Bună tovărăşie cu vorbe şi poveşti; afară e potopul părintelui Noe cel cu corabia; nouă nici nu ne pasă de duşmani subt apărarea cetăţii. Întăi m-am înfricoşat când v-am auzit chiuind şi bătând cu buzduganele; iar pe urmă foarte m-am bucurat ascultând viersul fratelui meu Alexa. Cine chiuia?

— Eu, a răspuns diacul.

— Straşnic glas! l-or fi auzit şi zimbrii din tăriile codrului. Dar eu nu m-am înduplecat de înfricoşarea dumnitale, ci de vorbele plăcute ale fratelui meu Alexa. Am să vă povestesc o întâmplare. Dar, mai întăi, s-aduc de la cămara cuviosului nostru părinte Paisie un ulcior de vin, ca să ne pară mai bună friptura. Şi să întreb pe Alexa dacă a mai îndrăznit a călca în satul unde am petrecut noi odată, ori dacă a mai aflat de acolo veşti.

— Părinte Agatanghele, a răspuns Alexa Vulpea, la noi nu s-au schimbat decât năcazurile. Mulţi oameni s-au prăpădit nu de binele lumii aceştia; încep a se înfiripa pruncii, tot pentru pedeapsa vieţii.

— Ah! Ah! frate Alexa, bine era cândva la noi la Filipeni, după cât spuneau bunicul şi bunica; atuncea oamenii mureau zâmbind. Iar la vremea noastră mor mânioşi, suduind pe Dumnezeu. De aceea ne-am şi depărtat noi de locul prunciei noastre. Ai trecut poate pe acolo?

— Trecut.

— Şi ai mai auzit cumva că s-ar mai fi aflând pe lume o fată fecioară, Irinuţa Grecului?

— Nu mai este nici fecioară, nici bătrână, părinte Agatanghele.

— A murit poate ş-o soră a ei mai mare, una Safta?

— Ba aceea mai trăieşte, ucenică la presvitera Olimbiada, şi nu ţi-aş dori să înserezi cu dânsa într-o chilie, părinte Agatanghele.

— Şi alţii, frate Alexa, cu care ne-am aflat subt acelaşi soare?

— N-am găsit pe nimeni, a mărturisit cu întristare Alexa. Cât am stat cu măria sa Nicoară prin acele locuri, aş putea spune că n-am avut cu cine mă aduna la sfat şi tot supărat umblam de colo-colo. Numai pe Ghiţă Botgros l-am găsit, acel pe care-l ucisesem.

— Mai trăieşte badea Ghiţă?

— Cum îţi spun, trăieşte, şi-i tot cu capul în nouri. Nu te teme, n-avem să-i mâneăm noi lui din colivă.

— Oi, Alexa, a strigat părintele Agatanghel, înălţându-se în straiul negru ca un corb şi fâlfâind din aripi. Amar ţi-i viersul şi tare mi-i jele. Mă duc s-aduc ulciorul, ca să cinstesc pe dragii oaspeţi şi pe urmă nu uit să vă spun povestea făgăduită.

După ce s-a întors în grabă părintele Agatanghel şi a înfăţişat un ulcior burduhos, rugind pe toţi cei de faţă să-l îmbrăţişeze, cuvioşia sa n-a întârziat să spuie ce avea de spus.

— Aflaţi, creştini buni, că avem şi noi câteodată năcazuri în cetatea noastră. Ne-am adunat aicea nu atât ca să postim întru slava sfinţeniei – iertaţi-mă pentru vorbe adevărate! – ci ca să ne agonisim o viaţă mai uşoară. În ţara asta unde curge miere şi lapte, după slova Scripturii, noi sărmanii n-avem rând la ospăţ. Ci numai boierii cloncani şi-au găsit acolea Canaanul şi pe noi, ia, numai aşa, ne dau la o parte cu sabia. Răzăşi am fost ş-am rămas la sapă de lemn şi pentru o pită ne-am dat robi. Aşa că, ajungând ţărani şerbi, nu putem ieşi din starea asta decât hălăduind la o mănăstire, ori intrând în cinul preoţiei de mir. De aceea aici noi trăim întru bună înţelegere şi frăţie, ca unii ce-am scăpat de iad şi ne aflăm lângă poarta raiului. Nu ne lipseşte nici mâncarea, nici somnul. Şi nici iscusinţa, fraţilor, ca să ne strecurăm pe lângă schimbătoarele vremi. Facem rugăciuni şi pomeniri feţelor domneşti, dar noi ştim că mulţi dintre aceştia cărora ne închinăm au stropşit pe părinţii şi pe fraţii noştri. De aceea nu ni-s dragi nici slujitorii stăpânirii, care bat şi asupresc. Iar ştiindu-vă că sunteţi cu fratele lui Ion-Vodă, mă pot mărturisi fără grijă, ca unor fraţi.

Iată ce mi s-a întâmplat mie de când mă aflu portar aicea la Pobrata. Tot aşa, într-o noapte cu trăsnete şi fulgere, au bătut în poartă nişte străini, cerând găzduire. Iar eu nu i-am numărat şi nici nu mi s-a părut că poartă săbii. Am deschis şi i-am lăsat să intre, ca pe nişte călători trudiţi.

Le-a întins părintele econom masă; a poruncit părintele stareţ vin; li s-au gătit douăsprezece crivaturi. Iar la miezul nopţii, când au trecut cuvioşii părinţi la rugăciune, acei călători s-au sculat şi au închis biserica cu acei care se rugau, proţăpind uşile. Iar pe părintele stareţ l-au apucat de grumaz şi i-au poruncit să aducă cheile vistieriei şi să deschidă lada de fier din tainiţa ei. Numaidecât să le mărturisească unde-s cheile, şi unde-i tainiţa… Au dat şi cu minerul săbiei şi cu latul săbiei în prea cuvioşia sa şi l-au împuns mânându-l înaintea lor.

Se tânguia prea cuviosul nostru stareţ:

— Oameni ai stăpânirii sunteţi domniile voastre? Dumnezeu vede şi vă prăpădiţi sufletele. Să nu cutezaţi a prăda sfânta mănăstire!

— Ba cutezăm! a râs căpitanul acelor slugi ale stărostiei.

— Ucideţi-mă, nu vă duc şi nu vă dau. Mai bine faceţi-mă mucenic decât proclet. Iată, niciunul din sfinţii părinţi care au mai rămas la slujbele celelalte nu va mărturisi cine ţine cheia şi unde-i lada obştei. Iar după ce-i căutaţi pe toţi aceştia, părintele Agatanghel vi-i poate aduce pe rând şi pe ceilalţi. Bateţi-ne cu vergi de fier, străpungeţi-ne cu strămurare înroşită în foc, noi nu ne supunem unor asemenea păgâni ca domniile voastre!

Pe când cei doisprezece slujitori se dădeau din colţ în colţ suduind, bătând şi împungând cu tesacele, eu, umilitul Agatanghel, am luat aminte la vorba „strămurare”, pe care o rostise prea cuviosul stareţ uitându-se la mine. „Strămurare” era numele unui om, prietin al nostru, care-şi avea sălaş într-o râpă stearpă ce-i zice Pietrăria. Şi el venea acolo cu tovarăşii ca să-şi împartă vămile de la vadurile lor. fiind de meserie hoţi. Şi noi monahii trăiam în priefinie cu dânşii. Iar ei scuturau numai bărbi de oameni bogaţi şi spintecau chimiruri grele.

Cum aud eu vorba aceea „strămurare”, mă gândesc că părintele stareţ e om cu glagore la cap şi că ne aflăm într-o noapte spre duminică; iar prietinii noştri vor îi venit de bună-samă la peştera Pietrăriei. Căci a doua zi fiind sfântă sărbătoare, nu se cade să lucreze şi se hodinesc.

Mă strecor mai la o parte, dau fuga aici la odaie şi încalic un căluţ flocos în care aveam încredere că m-a duce fără sminteală unde voiam eu. Îl îndemn numai din frâu şi nu-i pun în coaste pinteni; şi ajung într-un ceas de vreme la Pietrărie şi mă rog de Strămurare şi de hoţi să vie să ne scape. Ca oameni cuviincioşi, unde au încălicat toţi cu suliţi şi ghioage ş-au coborât la sfânta Pobrata, şi i-am vârât prin portiţa pe unde ieşisem. Şi s-a nimerit să trăsnească din nouri, când am pătruns la stăreţie. Şi când a trăsnit, noi de colo am şi fost asupra acelor oaspeţi, pălindu-i unul după altul. Părintele stareţ era întins pe podele şi-l ardeau cu făclii aprinse la tălpi şi pregăteau şi ţăpuşe să i se bată subt unghii. Trei dintre cuvioşii monahi pieriseră în chinuri. Strămurare şi cu ai lui i-au prăvălit pe toţi fără nici o cruţare şi ne-a rămas nouă numai să cerşim iertare pentru sufletele lor de la Domnul Dumnezeu.

Acum gândiţi-vă şi domniile voastre, fraţilor, a urmat cu mirare monahul, cum să cerşim noi iertare pentru unii ca aceia care au ridicat vieţile călugărilor şi au ucis pe stareţul nostru, încât nouă săptămâni a stătut în umbra morţii?

S-au sfătuit bătrânii soborului nostru şi deocamdată s-a hotărât aşa.

Am dezbrăcat de straie pe acei păcătoşi şi le-am cules şi săbiile cu celelalte unelte ale răutăţii lor şi le-am dat în mână lui Strămurare, drept dobândă de război ce i se cuvenea.

După aceea, pe acei păcătoşi, goi cum au ieşit din pântecele maicii lor, i-am aşezat la rând într-o groapă, cu faţa în jos, ca să se uite cătră părintele lor Tartorul.

Iar mie mi s-a poruncit să încalic şi să mă duc fără întârziere la vlădica Istatie, care-i mai mare peste noi, şi să-i cerem deslegare şi poruncă în privinţa iertării.

Deci am încălicat pe căluţul meu cel flocos în care aveam încredere, şi m-am dus; şi am ajuns în. ziua de luni cătră sară la episcopia Romanului. Am îngenunchiat la vlădica în cămara lui de taină unde primeşte mărturisirile şi i-am spus preasfinţitului: iaca aşa, iaca aşa.

S-a înfiorat preasfinţia sa şi s-a sculat asupra mea cu uimire, că poate îi înşir basme.

Am bătut metanie şi m-am plecat cătră icoane.

— Acesta-i adevărul adevărat, preasfinţite – Istatie; fac cruce. Osteneşte-te până la Pobrata, să vezi cu ochii însuţi preasfinţia ta!

— Au belit pe cuvioşii monahi şi le-au pus ţăpuşe?

— Mai rău, preasfinţite. Le-au răpit ce nu le puteau da: viaţa.

— Şi pe stareţul vostru Paisie l-au ucis?

— Trupul prea cuviosului Paisie e desfăcut ca la căsăpie, preasfinţite părinte Istatie. şi numai mila lui Dumnezeu îl poate întoarce în starea în care s-a aflat mai nainte.

— Atuncea cum să cerşiţi voi iertare de la Dumnezeul nostru pentru asemenea fapte? Căci slujitorii aceia haini au săvârşit o lucrare mai crâncenă decât a paginilor ismailiteni. Ei sunt lepădaţi de cătră oameni şi asemuiţi fiarelor. Ar fi fost mai bine să-i fi cunoscut în ceasul naşterii lor moaşele că sunt sămânţă a Diavolului, să le sucească beregăţile şi să-i lepede la umblătoare. Să ştii. cuvioase Agatanghele, că lotrii care v-au ajutat în asemenea năcaz vor avea bună primire la scaunul Împărăţiei. Mai îngăduie, cuvioase Agatanghele, zice vlădica, până ce ţi-oi da poruncă scrisă, cu pecetea episcopiei; să nu faceţi altfel decât cum poruncesc. Până atunci pune-ţi inima la cale în trapeză, prinde putere şi roagă-te sfântului Dimitrie ostaşul, şi după aceea încalică şi du-te cu bine. Şi altfel să nu faceţi!

Eu am sărutat mâna preasfinţiei sale şi am aşteptat poruncă scrisă; şi m-am gândit că noi anahoreţii de la Pobrata am făcut bine ce-am făcut, fără a fi vlădici şi fără a avea suflare de la Sfântul Duh.

Acuma, pe gropniţa păcătoşilor, stau gunoaiele sfântului nostru lăcaş.

Diacul îşi însemna toate în mintea lui, cuprins de spaima răutăţii oamenilor.

— Şi cu Strămurare ce s-a mai întâmplat? a întrebat el.

I-a răspuns râzând Alexa:

— Strămurare stă la ospăţ cu sfântul Dimitrie.

— Ba tu, frate Alexe, l-a dojenit pe oştean monahul, să nu şăguieşti cu cele sfinte. Strămurare se află încă în această lume ticăloasă şi plină de strâmbătăţi. Şi-a schimbat locul din acest codru, şi s-a aflat, prin oameni de departe, că a ieşit prin părţile scaunului nou al Domniei, la Bârnova şi la Căpoteşti, care-s codri mai adânci decât acesta al nostru.

În odaia Galatei lângă Iaşi, stau şi se împuţesc beşlegii ismailiteni, până ce s-or încheia păreţii bisericii. Acolo se află şi aga dăbilarilor Porţii. Se duc dăbilarii şi adună de la oameni, cu îngăduinţa lui Vodă, peşcheşuri sultanului, le pun la poalele agăi şi, după aceea, cărăuşii creştini le duc până la vadul Obluciţei, şi de acolo ceamuri turceşti le plutesc pe Dunăre şi pe lângă ţărmul mării la împărăţia neagră.

Strămurare şi-a găsit acolo o treabă ce nu s-a mai pomenit.

A întocmit pânde, ba la văi rele, ba la vaduri de ape, ş-a prins din acei dăbilari, scrijelindu-i la beregată. Dar pe bani şi peşcheşuri n-a pus mâna, socotind să dea numai înfricoşare păgânilor. Însă de fapta lui nu s-au folosit decât slugile domneşti care şi-au însuşit zloţi şi plocoane, dând cu piciorul în râpă leşurile turcilor. Văzându-şi greşala, Strămurare a luat asupra sufletului său şi pe slugile acelea. Iar noroadele abia atunci au băgat de samă că se află în preajma lor o voinicie. Li se întorc cele luate cu hapca şi li se mai îndulceşte amărăciunea.

Nu ştiu ce-o fi adevărat din toate câte se spun. Dar într-o sară din toamna trecută, la vecernia Sfântului Andrei, iaca bate la poartă însuşi prietinul nostru Strămurare cu doi din oamenii lui şi cere găzduire. Numaidecât i-am deschis şi l-am primit ca pe un frate al nostru. Şi înainte de a-l ospăta, a intrat în biserică şi s-a închinat cu smerenie; iar după ce l-am ospătat, s-a dus la stareţul nostru, prea cuviosul Paisie. Şi fiind şi noi unii dintre monahi de faţă, Strămurare a zis aşa:

— Fraţilor monahi, aflaţi că, după atâtea strădanii ale mele, cărările de scăpare mi s-au împuţinat; dacă mai întârzii mult făptuind câte făptuiesc în folosul fraţilor mei sărmanii obijduiţi, apoi mi se va atârna ţeasta în prăjină, la poarta curţii domneşti, şi pe trupul meu se vor încaieră cânii. Deci am ţinut sfat cu soţiile mele şi ne-am gândit să ne pustiim la o sfântă mănăstire, nici de monahi zidită, nici de vlădici ştiută, unde cântă apele laudă Ziditorului, şi stau pădurile în odăjdii şi se închină când bate vântul. Această sfântă mănăstire se află peste nouă hotare. Şi după ce ne-om închina acolo ş-om dobândi pentru sufletele noastre alinare, om păşi la ostroavele unde trăiesc oştenii crucii, zaporojenii, ş-om intra la ei la ascultare, slujind mai cu folos pe fraţii noştri creştini. Acuma-i vremea asupra iernii şi nu mă pot bizui împotriva viscolelor din miezul nopţii şi gerului celui nemilostiv şi foamei. Dar cum se va încheia în primăvară cel codru verde, m-oi duce să caut pe Nicoară Potcoavă de care povestesc noroadele cum că s-ar găti s-apuce domnia Moldovei. Ce zice de asta prea cuvioşia sa Paisie?

Cuvioşia sa Paisie a zis: Bine! şi l-a sfătuit să se ducă.

— Avea-voi putere?

— Vei avea, frate Strămurare, după aleanul sufletului tău.

Acuma unde-i binevoitorul nostru Strămurare, ca să afle că, sub policandelon la Pobrata. a stat măria sa Nicoară! Socot că l-om vesti printr-un om bun şi l-om îndruma unde râvneşte. Acel om oi fi eu, fraţilor, şi nu ştiu dacă m-oi mai întoarce la Pobrata. M-oi duce mai bine cu Strămurare la mănăstirea din pustie.

* *