Capitolul 15

Curtea lui Iurg.

A doua zi dimineaţă, soarele a răsărit în senin şi, după ploaia nopţii, codrul a lucit de mii şi mii de nestemate ca flori fără nume şi degrab trecătoare.

Văzduhul era curat. Călătorii cât şi localnicii îl simţeau intrând în ei ca pe un vinaţ bun. Soborul monahilor ieşise cu stareţul înafara porţii ferecate, ca să fie de faţă la plecarea măriei sale Nicoară. I-au urat cale fericită şi lui şi oştenilor, şi au rămas o vreme privind cum se duc.

De lucirea biruitoare din ochii călătorului domnesc, pe care o băgaseră de samă acei monahi, se bucura mai ales uncheşul Petrea, care amesteca aducerile lui aminte cu anii de pruncie ai lui Nicoară, la curtea lui Iurg Litean. Într-acolo el şi cel ce fusese prunc umblau acum fără grabă, ca într-o lene a unei plăceri. Căpitanul Petrea era acum bătrân, iar prunciţi cărunt.

În asemenea bună stare a spiritului, au umblat prin valea îngustă a Şomuzului, pe lângă nişte lunci bătrâne rămase în stăpânirea Domniei după moartea lui Şendrea hatmanul; căci acele pământuri şi lunci de la Dolheşti, unde se afla gropniţa lui Şendrea, cumnatul lui Ştefan bătrânul, fuseseră, împreună cu toată valea, zestrea surorii Voievodului. Şi din acel timp rămăseseră uitate; Domnia nu le socotise vrednice a fi dăruite boierilor celor mari.

Călătorii băgau de samă o rânduială a satelor deosebită decât în alte părţi pe unde umblaseră. Gospodarii îşi vedeau fără grijă de prisăci şi livezi şi se închinau cu voie bună la trecerea acelor străini. Vite albe păşteau pe lunci; numaicât dealurile care străjuiau din dreapta şi din stânga păreau a copleşi valea. Astfel au ajuns la prânzişor, cu rânduială ştiută, la un pod de peste Şomuz şi la o moară, pe unde drumul începea să suie un holm înalt, cătră valea largă a Siretului, departe, spre curtea veche a amintirii…

Moara umbla numai pe-o piatră, zvonind uşor. Şi sub streşina morii, la drum. sta pe o laviţă morarul. Împotriva tuturor datinilor şi poveştilor, morarul nu era un chiag împovărat de ani şi slăbie, ci bărbat tânăr, cu înfăţişare veselă.

— Iţi poftesc buna ziua, morarule, şi noroc a strigat moş Petrea, mai mult ca să-l stârnească ia vorbă de petrecere în popas.

— Vă mulţămesc frumos domniilor voastre, a răspuns morarul ridicându-se de pe laviţă şi descoperindu-şi pletele.

— La moara asta nu-i adunare? Te văd singur, a urmat uncheşul. Îngăduie să poposim sub streşina dumnitale.

— Cu dragă inimă, a răspuns morarul, privindu-i cu ochi verzi ca luciul iazului.

Ceilalţi călăreţi au înaintat; s-a apropiat şi căruţa lui Ile. Morarul a dat lămurire:

— Muşteriii mei cu tăbâltoacele. cinstiţilor drumeţi, se adună mai pe sară, după ce se întoarce lumea de la câmp şi de la alte treburi. Macină râşniţa grăunţe; marinăm şi noi vorbe, punând ţara la cale. Asta-i moara lui Barbacot.

— Cine a fost creştinul cu asemenea poreclă?

— Strămoşul nostru; după ce-a trăit ani nouăzeci şi nouă, a lăsat strănepoţilor moştenire moara şi mai ales învăţăturile sale.

— Atunci va fi fost filosof? a râs mezinul Lixandru.

— Cu voia domniei tale, da.

— Şi pe dumneata cum te chiamă?

— Domnilor, numele meu din botez e Tudorică, iar porecla Prepelea.

Adunarea a făcut mare haz.

— Hai să descălicăm la moara lui Statu-Palmă Barbacot, a zis Nicoară cu voie bună, şi Prepelea să ne vândă poveşti.

— Asta nu se poate, a zis Tudorică arătându-şi dinţii şi privindu-i pe toţi cum sar din tarniţi. După învăţătura bătrânului nostru, poveşti nu vând, ci schimb. Aicea în valea Şomuzului, cinstiţilor drumeţi, noi vieţuim întru singurătate şi neştiinţă. Vrem să aflăm ce se petrece la curtea lui Vodă şi-n Ţara-de-Jos. Fost-au războaie şi cutremur; poftim să ştim ce mai este şi ce se mai pregăteşte. Am auzit unele, dar nu toate. Pe la noi nu se află, ca-n alte ţinuturi, sălaşuri boiereşti, unde să se cuibărească minciunile. Să iertaţi domniile voastre acei care veţi fi fiind boieri. Dar eu, afară de săbiile ce purtaţi, după straie vă socot neguţători.

— Neguţători care nici nu vindem, nici nu cumpărăm, a răspuns Nicoară punându-şi mâna sa cu inel şi pecete pe umărul morarului.

Acesta a tras cu coada ochiului şi a luat aminte, fără să se tulbure.

— Mare cinste să poposească în sărăcia de la noi măriri de la scaunul Domniei.

— Nu suntem boieri, meştere Tudorică, şi nu venim de la Iaşi.

— Eu socoteam altfel, măria ta, având ochi şi văzând. Potcoavă s-a întors cu bunăvoinţă:

— Nu sunt decât un oştean, prietine morar.

— Mă bucur, măria ta, s-a tulburat morarul, fulgerat de înţelegere deplină, că te văd bine cumpănit pe amân-două picioarele.

Tovarăşii lui Nicoară au râs cu hohot.

— Îmi place că eşti meşter hâtru, Tudorică.

— Ca uncheşul meu Barbacot, măria ta. El ne-a învăţat să ne ferim de tagma boierilor. Nici noi să ieşim cătră ei, nici ei la noi să nu vie, ca să nu ne întarte şi să le sărim în cap.

Am oblicit de la nişte neamuri de-a noastre, care au căutat pământ mai bun la lărgime, în şesul Siretului, cum că în partea aceea de ţară ar fi ieşit cu putere mare boieri vistiernici să împlinească dări nouă, scornite acuma. Noi aceştia de la Şomuz, mai puţini şi mai săraci, am rămas uitaţi. Dar acolo, lângă Ruginoasa, au intrat într-un sat ş-au împlinit pe gospodari, luând şaptesprezece boi de la toată obştea. Dar satul datora optsprezece. Atuncea, acei dregători, neputând găsi încă un bou, au apucat pe-un prunc al unui om şi l-au dus cu ei zălog, pentru boul lipsă. Să fie adevărat? Domniile voastre n-aţi auzit de una ca asta?

— De asta n-am auzit, dar cunoaştem altele… a mormăit moş Petrea.

— Eu aş zice aşa, a urmat Tudorică aţintind pe Nicoară, că pentru aşa dregători i-ar folosi lui Vodă leacul babelor de la Şomuz: alior plămădit cu vin pe care-l dau pe apa ca să ameţească peştii şi să-i prindă. Să-şi hrănească şi măria sa lighioile de la curte cu alior, să se ducă pe apa sâmbetei, să ajungă la Dunăre, pe urmă în marea şi în fundul tartorului.

Diacul a privit cu mare plăcere pe strănepotul lui Barbacot.

— N-oi uita să spun asta măriei sale când l-oi întâlni, i-a zâmbit el, pe când Nicoară şi oştenii încălecau.

Când au purces, lucea soarele în iazul cel întins, scurmând cuibare de foc. Ceata călăreţilor umbla în buiestru, pătrunsă de duhul de voie bună a unui meşter leneş la treabă şi harnic la vorbă. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vântului.

Aşa au umblat cu spor pe sub biruinţa soarelui de amiază şi au ajuns într-un pisc unde se legănau fânaţuri înflorite. De-acolo au văzut valea cea largă a Siretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi.

Au mai făcut un popas, hrănindu-se oameni, cai şi cucoşi.

Când uncheşul Petrea Gânj i-a călăuzit în acest colţ încântat unde puhoiul limpede al Sucevii rupea tulbureala Siretului, Nicoară şi-a simţit inima bătând mai grăbit. Acolo era curtea copilăriei lui cu turnul de piatră, şi livezile între parcane înalte, şi prisaca de care avea grijă moşu Voicu, şi odăile cu cai şi carâte, şi ocolul vitelor albe, şi cuhnea zvonind de robota ţiganilor, şi slujitoarele cele tinere lucrând la stative în pridvor, şi cneaghina Calomfira trecând din cămări la cerdac în straiul ei cernit. Căci în acel timp al copilăriei, cneazul cel bătrân Iurg Litean hodinea sub lespede. În grădină, lângă altarul paraclisului. Toate le-a părăsit când abia se ridicase mărişor, şi căpitanul Petrea l-a dus peste hotar, într-o ţară străină. De atunci nu s-a mai întors.

Iar acuma, într-o clipă ca de spaimă, a privit şi şi-a plecat fruntea. Din toate nu mai era nimic. Turnul se prăbuşise şi-l învăluiau iederi sălbatice. Din curte nu mai era nimic; trecuse peste ea pojarul. Acoperişul paraclisului se dărâmase.

Zece oşteni cu capetele descoperite aşteptau parcă totuşi, ca şi la sfârşitul poveştilor mâhnite din copilărie, să le nălucească palatul scufundat de o vrajă. Însă pădurea dimprejur fremăta lin; se alungau în zbor măcălendri între lumini şi umbre şi minunea nu se săvârşea, căci mormintele rămân morminte.

Nicoară şi-a strâns pleoapele, ca să lepede două lacrimi, pe urmă a suspinat şi a înălţat fruntea.

— Oare osemintele maicii mele au fost adunate şi aşezate la veşnică odihnă?

Căpitanul Petrea a tăcut.

Şi-au îndemnat caii spre paraclis. Lespedea ce adăpostise pe Iurg era prăvălită, gropniţa deschisă, ca să i se prade cneazului mort podoabele.

Nici mormintele nu rămân morminte. Crudă întristare, căci nu-i muritor care să fie apărat de asemenea umilinţă.

Totuşi sunt bărbaţi care pot sta deasupra vieţii şi a morţii, păstrându-şi cumpăna inimii în urgii, pentru că au de împlinit aici pe pământ, în timpul lor scurt, o datorie. Aşa patruzeci şi opt de ani măritul Ştefan-Voievod a stat cu sabia apărător al moşiei şi norodului său. Cunoscând zădărnicia silinţelor sale, măria sa a stat totuşi în picioare până la sfârşit, ca să fie pildă altora care vor veni după el. Acea pildă a urmat-o Ion-Vodă şi s-a pus şi măria sa Ion jertfă. Cât sunt încă duşmani, trebuie să le stăm împotrivă, până la acel ceas când va veni dreapta izbăvire. Vor cădea vitejii cei juruiţi? – se vor scula mişeii până la cel din urmă, cât frunzele şi cât năsipul, pentru slobozenia lor şi pentru dreptate.

— Aşa că să ne avem sus inimile, dragă frate, şi să ne urmăm calea.

— Da, bădiţă Nicoară, a suspinat cu amar Alexandru. Mă gândesc unde-om poposi la noapte.

— Trecem în poiana cea veche, a răspuns uncheşul. Alcătuim acolo colibă de frunzar, şi nu ne-om prăpădi cu firea.

Mezinul i-a aruncat moşneagului o privire înveninată.

— Om face foc, a urmat căpitanul Petrea, ş-avem toate câte ne trebuie pentru trupul nostru.

— Da, moş Petrea, a răspuns îmblânzit mezinul.

Dar Poiana Ursului nu era singură. Avea oaspeţi, vetre de foc şi colibe de frunzar. Îşi făcuse acolo, vremelnic, oprire o tabără de rudari.

Când judele lor a văzut larma ce se stârnise la cele patru căruţe ale sălaşului şi şi-a dat sama că vin împotrivă călăreţi cu arme, a slobozit mare strigăt şi a poruncit să se aşeze toţi cei douăzeci şi opt de supuşi ai săi pe brânci şi cu fruntea plecată. Glasul său repezise porunca într-o limbă necunoscută, pe care un singur om dintre slujitorii lui Nicoară o putea pricepe.

— Pas, Ile Caraiman, a zis bond măria sa, şi întreabă cele de cuviinţă pe aceşti sărmani.

Potcoavă cunoştea că acei sărmani pe jumătate goi nu pregetau să mintă şi să prade, ba chiar, la nevoie, să întrebuinţeze buzdugan şi cuţit împotriva cui se nimerea, numai să aibă câştig. Poate ei să fi desfăcut gropniţa cneazului Iurg. Dar aceşti robi aduşi de tătari tocmai de la India şi vânduţi boierilor pământeni n-au cunoscut decât urgii în rătăcirile lor, decât hrană de câni şi biciul; nimene nu i-a învăţat altfel de viaţă, nimene nu i-a miluit şi sunt cei mai mişei dintre toţi mişeii pământului. Dar trupul lor e bine alcătuit şi au muieri frumoase. Au darul cântecului şi al meşteşugurilor. Şi când găsesc milă, sunt cu credinţă tare, cum se vede că s-a ales acest Ile Caraiman, tovarăş de nădejde. Sălaşul lui Ile a primit de la măria sa Ion-Vodă slobozenie, şi iată îl are alături pe Ile ca pe un frate om.

Au prost obicei cnejii moldoveni de poruncesc la ospeţe acestor robi să se suie în copaci şi apoi se pun asupra lor la întrecere cu săgeţile. Şi pe fetele lor le aduc la iatacuri. Le preţuiesc ca pe nişte flori de o clipă, ş-apoi le aruncă în glod. Vor fi fost fericiţi în ţara lor. Se spune că la India viaţa e bundă şi îmbielşugată. Chiar de-ar fi fost cei din urmă paria acolo, n-ar fi fost mai nefericiţi. Tătarii, care au domnie în Asia şi bat războaie la India şi au întemeiat şi acolo împărăţie, îi aduc marfă vie, în ţările noastre, şi de două veacuri s-a iscat şi la noi asemenea rânduială neomenească a robiei. Ş-apoi, de la asta, domnii lumii se întartă şi asupra băştinaşilor, să-i calce în picioare şi să-i socoată şerbi. „Binecuvântat fie dascălul meu Ian Saviţki de la Bar – şi-a amintit Nicoară – care mi-a deschis ochii asupra acestui adevăr. Dar boierii Ieşi l-au osândit în Seim pentru cele ce ne învăţa pe noi, ucenicii, şi gâdea l-a tăiat pe podină înaltă, în mijlocul Liovului, în zi de târg.”

Potcoavă nu apucase a descăleca şi Ile Caraiman s-a întors cu ochii spăriaţi, să-şi deie sama de solie.

— Măria ta, a strigat el, şi şi-a pus fruntea pe teltia de sub şaua murgului. Măria ta, a suspinat după aceea, ridicând o privire înfricoşată. Acest Zailic, judele rudarilor opriţi aici în Poiana Ursului, Îi de loc tot de la Runc, unde se afla taica meu Fedeleş mai mare peste toţi rudarii care au dobândit slobozenie de la slăvitul Ion-Vodă. Dar i-a spart domnia nouă a Şchiopului-Vodă; şi pe taica al meu l-a oborât cu buzduganul armaşul Ciornei. Şi toţi ai mei s-au prăpădit şi s-au împrăştiat; şi pe câţi i-au apucat de grumaz armăşeii, i-au supus iarăşi robiei. Iar Zailic a apucat a fugi cu aceste patru corturi. Ş-au nimerit aicea şi au început a lucra alvii şi căuşe de plop şi salcie, pentru satele din partea locului. Dar bieţii aceştia mişei stau eu frică şi de aceea s-au înspăimântat de vederea noastră. Ce să fac cu ei, măria ta?

— Să-i îmblânzeşti, Ile, şi să-i lăsăm în pace. Şi inimile noastre sunt negre ca tina de supărare, ca şi ale lor.

Măria sa a mângâiat fruntea ţiganului; Caraiman a cuprins acea mână prietină şi a sărutat-o. Apoi, hârâindu-şi în gâtiţă lacrimile, s-a dus la Zailic judele, să-i împărtăşească porunca stăpânului său.

— Numai atâta mai stă măria sa în Poiana Ursului, cât om îmbuca cina, a dat de veste judelui slujitorul lui Potcoavă.

— Da’ de ce, frate Ile?

— Căci măria sa a găsit casa părinţilor săi dărâmată şi arsă, şi din toate câte au fost ale unui cneaz n-a rămas un par de care măria sa Nicoară să se apuce cu mâna. Aşa că le lasă toate pustiei şi vouă. Domnia sa îşi scutură încălţările, încalică iar şi ne-om tot duce.

— Vă veţi tot duce fără întoarcere?

— Ba măria sa Nicoară s-a întoarce, ca să facă dreptate în ţară!

Judele Zailic s-a închinat cătră măria sa, şi a poruncit sălaşului său să intre în colibele de frunzar, să steie acolo cu ochii sfecliţi şi să tacă. Căci măria sa descăleca Ia ospăţ. Totuşi în acel asfinţit de soare, când pribegii s-au aşezat la cină lângă căruţa lor, a pornit un murmur moale şi blând în colibe, şi poporul lui Zailic s-a îndemnat a cânta.

La glasuri s-au adaos strune de cobză şi viers de alăută. Rudarii cântau pentru inima lor, dar şi pentru inima acelor călători pribegi.

Nicoară şi cu ai săi erau cu luare-aminte să înţeleagă vorbele, dar acele vorbe erau într-o limbă veche de la împărăţia lui Por-împărat, pe care numai Ile Caraiman o putea desluşi.

— Cântă şi moldovenii acest cântec în limba lor… a dat el lămuriri lui Potcoavă. Cum contenesc rudarii, vi-l spun aşa cum l-am auzit de la nişte ciobani megieşi cu Runcul nostru.

Ile a rostit încet măriei sale vorbele acelui cântec:

Maică, măiculiţă, Maică, dorul de la tine Peste munţi şi ape vine, Şi nu-l poate opri nime:

Nici cioban cu fluierul, Nici popă cu cântecul, Numai eu cu sufletul…

* *