Capitolul 16

La Siret şi la Prut.

Chiar în aceeaşi zi de luni, înainte de amurgul serii, drumeţii pribegi s-au înfăţişat la malul Siretului pentru trecere, la un pod ce se afla în hotarul Vercicanilor nu prea departe de curtea răposatului cneaz Iurg.

Era un pod cunoscut şi vechi, de la un mal la celălalt mal, pe şăici, şi cu odgon legat de amândouă ţărmurile în şarampoi de stejar cât buţile.

La acel pod erau brudnici doi bătrâni, tatăl şi feciorul, amândoi cu ochii streşiniţi de sprâncene albe, iar bărbile lor erau împuţinate şi păscute, ca sunatul oilor. Nepoţii lor trăiau în două case aproape şi le erau într-ajutor, la o nevoie de trecători certăreţi, ori la o viitură de ape.

— Cât e brudina, uncheşilor? a întrebat căpitanul Petrea. Tot ca acum treizeci de ani?

— Se vede că domnia ta ai mai trecut pe-aici, oştene, a răspuns cel mai bătrân. Dar eu nu te mai ţin minte, măcar că nu-i aşa de mult de-atunci. Va fi fost la domnia lui Rareş-Voievod. Ori poate greşesc. Tu nu ţii minte, măi băiete?

— Apoi va fi fost cum spui dumneata, tătucă.

— Aşa. Nu ştiu ce să fac cu tine, măi Andriuşa, că uiţi toate. Cât îi brudina? Spune acestor oşteni! De când se uită la noi ş-aşteaptă!

— Apoi brudina îi tot aceea, oameni buni, a răspuns cel cu ani mai puţini. Un om cât trei dobitoace, adică o para; iar dobitoacele câte un ban. Şi oile zece la un ban şi ciobanul un ban, că el e stăpânul oilor. Nu se socotesc cânii, deoarece ei îs păzitorii oilor.

— Cam scump şi încurcat, a zâmbit Potcoavă.

— Apoi dă, a zis fiul moşneagului; scump, da’ şi cheltuiala obştei Vercicanilor nu-i puţină. Că noi avem poruncită brudina de la Domnie de când ne-am aşezat aice.

S-a amestecat tatăl; fiul a contenit.

— Nu uita să spui, Andriuşa, că pe noi ne-a adus aici slăvi tul Ştefan bătrânul şi ne-a aşezat la apa Siretului, dându-ne ocină şi uric.

Am venit din porunca măriei sale când a bătut război în olarul lui Crai şi a ajuns la Peremâsla-cetate. Şi fiind măria sa voievod pravoslavnic de lege răsăriteană ca şi noi, apoi am venit aici la porunca măriei sale şi ne-am aşezat la loc deschis unde ne aflăm şi astăzi.

Bine-am petrecut noi aice la Moldova, fraţilor oşteni, un rând de oameni mai vechi, după aceea noi, şi iaca, azi se arată greutăţi asupra nepoţilor noştri. Se află un boier Coşovei, la un ceas de cale de aici, şi a aşezat şi el un pod peste Siret, şi ne tot trimete răspuns că să desfacem podul nostru. Ne-a despăgubi. Iar el, dac-a rămânea singur, să crească brudina. Dar noi nu putem face asta având poruncă şi de pod şi de brudina de la sfântul Ştefan-Voievod.

Potcoavă a întrebat, în limba ucraineană:

— Şi mai ţineţi minte domniile voastre, bătrânilor, limba neamului de care v-aţi deslipit? Că de la războaiele lui Ştefan bătrânul trecut-a multă vreme.

Foarte s-au bucurat bătrânii auzind pe acel bărbat mândru că grăieşte limba lor.

— Cum nu, prea cinstite, grăim ş-acum limba de la baştină noastră ş-am învăţat şi moldoveneşte, şi ne-am încuscrit cu pământenii de la apa Siretului, trăind cu ei în pobratanie, adică în frăţie, având biserică şi ţintirim laolaltă.

— Dar iată Coşovei pofteşte să desfacem podul… s-a mirat fiul, scărpinându-se cu mâna stingă la subsuoara dreaptă.

— Tu, Andriuşa, stai cuviincios şi nu grăi fără întrebare, l-a mustrat bătrânul.

Andriuşa s-a dat cu sfială mai la o parte. Potcoavă a întrebat iar:

— Cum te chiamă pe dumneata, moşule?

— Mă chiamă Stepan, cinstite neguţător, căci m-a ţinut în braţe Ştefan-Vodă bătrânul, când a venit cu alai să vadă pe vercicanii săi, ş-atuncea m-a botezat măria sa.

— Dacă-i aşa, primeşte de la mine altfel de vamă pentru pod, a grăit Nicoară în limba vercicanilor, ş-a tras de la brâu punga de pelcică neagră, desfăcându-i băierile.

Moş Stepan şi-a scos căciula, şi, de sus din şa, Potcoavă i-a aruncat în ea un taler de argint. Brudnicul cel vechi s-a mirat de asemenea plată cum nu primise niciodată într-un veac de om, de când trăia la acel vad.

Şi-a scuturat fruntea şi s-a uitat zâmbind la călător prin tufele sprâncenelor lui.

— Domnia ta vei fi fiind neguţător cum sunt eu sultan Soliman. Află, slăvite, că mai am un zgripţor tot asemenea, dăruşag de la botezul meu. Pe amândoi am să-i lăs bisericii de la noi, ca să facă preoţii pomenirile cele de cuviinţă. Mă rog, binevoieşte a rosti numele măriei tale, să-l scrie popa nostru şi să nu se uite niciodată la proscomidie.

— Ion-Nicoară, bătrânule, a suspinat călătorul. Bătrânul şi-a ridicat sprâncenele cu toiagul şi a stat privind pe străin, cu gura căscată.

— Acu ştiu, măria ta, al cui frate eşti, şi slăvite să vă fie numele în veac, şi al Voievodului Ion şi al măriei tale.

Acuma ştiu că te duci unde ai mai fost şi de acolo au sunat până la noi cântări, de le cântă cobzarii. Şi-a ridicat cuşma:

— Măi Andriuşa! şi-a schimbat ci glasul; dă o fugă până în capul podului şi chiuie de ceea parte să ferească tot omul, şi muierea, şi pruncul, şi dobitocul, că trece măria sa şi să nu i se încurce calea.

Moşul cel mai puţin bătrân a dat fuguţa. cu paşi scurţi; dar chiotul pe care l-a repezit s-a dus departe, până peste luncile de dincolo.

Călătorii au trecut cu caii tropăind şi căruţa s-a dus după ei huruind peste undele tulburi ale Siretului. Moş Stepan a rămas lungă vreme cu căciula cu taler în braţe, uitându-se după ei.

— Ai văzut, Andriuşa? a întrebat el. după aceea.

— Văzut, a răspuns c-o îngânare de uimire feciorul.

Altă întâmplare, de care şi-a adus aminte măria sa după aceea, s-a petrecut la Prut, la un vad din sus de Ştefăneşti, în ziua de miercuri, la amiază. Apa acelui râu mare şi larg se umflase de ploile din sus şi măturase ca pe nimic podul umblător. Podarii fugeau cu căruţele la vale, în lungul malului, ca să prindă şăicile oprite prin scruntare şi grinzile risipite de pe unde le aruncaseră talazurile.

— S-a trezit leneşul din lenevie… au zis nişte oameni din partea locului, care stăteau cu braţele încrucişate ori cu palmele vârâte în chimiruri şi se uitau în sus şi-n jos, la vârtejurile undelor ducând căpiţi de fin ori cioveie de pe la gospodăriile creştinilor.

— Când vin nahlapi, s-a întors un pădurar cătră călăreţii opriţi în prund, apoi parcă au ghiare, aşa apucă şi duc cu ei. Domniile voastre vreţi să treceţi, oştene?

— Vrem. dar nu ştim cum om face, a răspuns uncheşul Petrea. Om căuta mai în susul apei. Ştiam eu un vad de-l treceam cu caii până la glezne.

— Va fi fiind vadul Ionaşcului; dar acel vad de şapte ani s-a stricat; apa şi-a schimbat cursul, de intră acuma în fundul bulboanelor. Altă întinsură mai bună decât aici nu se află prin partea locului. Dacă vă uitaţi bine, printre sălciile de pe cela mal, apoi vedeţi o colibă. Acolo s-au aşezat păscari la pruteţul lui Axinte. De trei săptămâni au închis balta cu gard, ca să nu iasă crapul ce a intrat la boişte în primăvara asta. Au început a-l prinde cu năvoadele. Dar trei-patru zile trebuie să steie pe loc, cu carăle cu boi goale. Până ce s-a întemeia din nou podul umblător, nu pot ieşi cu peştele de la pruteţ, să-l neguţeze la târguri şi sate. Iar în partea cealaltă a apei, două poşte de cale, tot înainte, îs locuri goale. Pasc numai cirezi de vite, prin singurătăţi, cu câni şi haidăi.

Oamenii călări se înălţaseră în scări şi priveau cătră pruteţul lui Axinte.

— Se văd oameni, a zis mezinul, cu palma streşină la frunte.

— S-ar putea să-i chemăm, a zis pădurarul privind spre Potcoavă ca înspre călăuzitorul acelor neguţători, mai mult oşteni decât neguţători. Am eu un corn de bour, la o colibă de aproape, însă cine-a fi vrednic să scoată sunet? Trebuie putere de răsuflet, ş-apoi parcă se scoală şi mugeşte bourul cel vechi. Tătuca, în vremea lui, putea să sufle în el; dar eu nu pot, fiind mai slab de piept.

— Adă-l domnia ta, frate creştine, aicea, şi ţi-om fi mulţămitori.

— Nu-i vorba de asta, a dat din mână pădurarul, dar cine să buciume?

— S-a găsi, a răspuns cu umilinţă prefăcută Caraiman.

— Apoi asta n-aş crede, negustoraşule. Şi dacă buciume zi dimineaţa cu acel corn de bour, apoi ţi-l dăruiesc.

— Adă-l dumneata, pădurarule.

— Îl aduc doar să facem haz.

Pădurarul a încălecat vesel şi s-a dus iepureşte până-ntr-o vălcică. Şi s-a întors purtând un corn bărbat în care vor fi sunat oameni vechi la ospăţul lui Verde-împărat

— Iaca, a zis el, oprindu-se şi descălecând în faţa lui Nicoară.

Ile Caraiman a întins mâna.

— Chiar nu şăguieşti, a zâmbit pădurarul,. şi vrei să-l cerci domnia ta?

— Apoi altul nu poate, a zâmbit Potcoavă, căci numai Ile e meşter cântăreţ.

— Ile îl chiamă? Să fie sănătos; şi eu cuvântul dat nu-l uit.

Caraiman a mângâiat cornul, i-a cercetat doaga subţire şi îmbucătura cu meşteşug rotunjită la vârf. Şi cum l-a pus la gură a început a scoate din el cântare cu în-mlădieri domoale şi creşteri de muget, ş-apoi alinări cu bătăi de limbă, parcă atunci s-ar fi trezit la lumea nouă din moarte bourul cel vechi.

— Halal să-ţi fie şi te rog să mai suni o dată, frate He, s-a uimit pădurarul. Dacă-i mai suna şi a treia oară, apoi numaidecât vin aicea cu luntrile pescarii de la pruteţ. Şi mă dau bătut; acest corn, moştenit de la părintele meu, al domniei tale să fie.

— Mulţămeşte-i, De, pădurarului…

— Mă chiamă Pavel Vavel, negustorule.

— Mulţămeşte-i pădurarului Pavel Vavel, a urmat Nicoară; şi scoate, Ile, pentru acest om detreabă un cuţit dintre acele cu care facem noi negoţ.

Caraiman a scos numaidecât de la căruţă un cuţit lung de război, cu mâner îmbrăcat în corn de cerb.

Pădurarul Pavel Vavel l-a primit cu smerenie, înroşind u-se până în albul ochilor.

— Acesta-i dar domnesc, măria ta, a îngânat el, sărutând prăselele şi închinându-se adânc spre Nicoară. Acu mai zi o dată, frate Ile, din cornul dumnitale, a adăogat el venind la Caraiman.

Slujitorul lui Nicoară a sunat iar cătră luncile de dincolo de întinsura Prutului.

— Mândru zici! şi-a scuturat fruntea Pavel Vavel, şi a stat dus, cu urechea aplecată, ascultând. Acu să vezi dumneata, frate Ile, s-a înălţat el, când cornul n-a mai sunat; când vei zice mai scurt şi a treia oară, ca o poruncă, să vezi dumneata ce-au să facă păscarii.

Când a tutuit a treia oară Caraiman din cornul de bour, ca o chemare şi ca o poruncă, s-au văzut trei oameni ieşind la arătare în capătul luncii, dincolo de apă. Alţi doi s-au suit în nişte sălcii vechi ca să vadă mai bine.

— Haidem drept lângă apă, a dat sfat pădurarul. Oamenii de dincolo au să ne întrebe ce vrem.

Cum s-au tupilat la mal, a pornit de dincolo zvon care venea lin în tăcerea zilei ca o vietate, peste creţurile apei.

— Aveţi nevoie cumva de dubasuri, ca să treceţi?

— Avem nevoie; şi veţi primi bună plată de la măria sa, a dat răspuns pădurarul Pavel Vavel.

— Am auzit şi venim… a fâlfâit din capătul luncii paserea tainică a glasului.

Drumeţii străini s-au bucurat de bunăvoinţa unor fraţi necunoscuţi pe care nu-i văzuseră şi poate nu-i vor vedea decât în această clipă de întâlnire. Meşteşugul vorbirii pe întins de ape e altfel decât al păstorilor, care detună cu glasuri înalte de pe culmi. Potcoavă îşi aducea aminte de zavodurile pescarilor de la Dnipru. Aceştia de aici erau din aceeaşi breaslă cu cei de acolo. Şi erau tot aşa de săritori la nevoia trecătorilor, între ape şi pustietăţi.

Trecerea de pe un mal la celălalt a întârziat până cătră asfinţitul soarelui. Oamenii de la pruteţul lui Axinte şi-au pornit mai din susul apei două dubasuri îngemănate, legate strâns unul de altul, pe care au aşezat pod. Şi au venit opt, şase cu lopeţi şi doi cu ghiondere, aducând pieziş acea plută prin sforul apei. Au ieşit mult mai la vale decât locul unde aşteptau străinii. Apoi au tras la edec pluta în susul apei şi au oprit-o într-un loc potrivit, unde s-au dus şi călătorii. Au grămădit pe podină căruţa, caii şi oamenii, au chibzuit plecarea şi au pornit întăi lin; apoi lopătarii din crivacele dubasurilor s-au încordat odată toţi la porunca vatamanului lor, bătând cu lopeţile de o parte şi de alta, ca din aripi.

— Rămâi cu bine, Pavel Vavel!

Pădurarul îşi scânteia în soare cuţitul cu mănunchi de corn de cerb, minunându-se încă o dată de oţelul lui. Pe urmă a încălecat pe căluţ şi s-a dus. Când dubasurile au ajuns la celălalt mal, trâmbiţa de corn de bour a sunat căutându-l pe Pavel Vavel, dar el nu mai era în privelişte, şi asculta dintr-o singurătate a luncilor.

— Bine-aţi venit la noi, fraţilor, s-a închinat vatamanul de la pruteţul lui Axinte.

Era un bărbat abia intrat în cărunţie, înegrit de soare şi vânturi. Îi luceau dinţii în mustăţile cât vrabia.

— Dacă aţi avut mânie din lipsa podului, socot că acuma v-a trecut.

— Vă mulţămesc, vrednicilor păscari, a dat răspuns Nicoară. Bunătatea dumneavoastră ne-a îndulcit inima.

— Apoi aflaţi, fraţilor drumeţi, că numele meu e Agapie Lăcustă, de la răzăşia Lăcustenilor, dincolo de Prut, hăt la vale.

— Să fii bucuros în toate zilele vieţii dumnitale, cum ^intern bucuroşi noi acuma.

— Bucuroşi, dar flămânzi, a râs plăcut cu dinţii lui albi vatamanul Agapie. Iaca, îndată om găsi leac şi la asta. Mândru suna din corn un slujitor de-al domniei tale. Parcă am mai auzit undeva asemenea viers.

— N-aveai cum, vatamane, a râs Ile. căci cornul acesta de bour abia acuma l-am câştigat de la Pavel Vavel pădurarul.

— Cunoscutul şi prietinul nostru… a încuviinţat Agapie Lăcustă. Cornul va fi el de bour, că tot se lăuda Vavel:u el; şi acuma înţeleg că s-a găsit pentru acel corn vechi stăpân nou. Dar eu vorbesc de viers, care mi-a mai sunat odată la ureche: unde. nu mai ştiu.

Potcoavă a zâmbit:

— Vei fi umblat poate prin Ţara-de-Jos?

— Am umblat, a răspuns cu glas scăzut vatamanul Agapie, aruncând o privire ageră asupra lui Potcoavă. Focu-i alcătuit, fraţilor năvodari? s-a întors el cătră soţii săi pescari. Văd că-i alcătuit. Şi cazanele-s pregătite cu cele de cuviinţă? Văd că-s pregătite! Atuncea daţi zăgneată focului, ca să ospătăm pe măria sa şi pe sluji Lorii săi.

Nu te mira, măria ta. că te-am cunoscut. Întăi m-am mirat eu de vorba lui Pavel, când a grăit cu noi peste baltă. Va fi primit un ban de argint, îmi făceam socoteală, şi cel care plăteşte cu argint pare domn şi mărire. Văd că Pavel nu s-a înşelat şi a nimerit cu vântul drept. Măria ta nu mă cunoşti pe mine?

— Până acuma nu mi se pare.

— Nu-ţi aduci aminte?

— Nu; dar de astăzi am să-mi aduc…

— Bucură-mi-se inima de asemenea cuvânt! Apoi de ce am ciulit eu urechea, măria ta. la cin tarea cornului? Căci am auzit-o la Jiliştea şi la Catlabuga şi în alte părţi, unde ne-am oştit, noi răzăşii lăcusteni, sub mâna lui Vodă Ion, slăvit să-i fie numele în veac!

Au rămas în picioare, neclintiţi şi uimiţi, cei zece pescari de la vatra focului. Au rămas uimiţi, cu capetele plecate, slujitorii străini.

Nicoară n-a răspuns, ci a privit lacrimile vatamanului Agapie. Apoi a păşit până la el şi l-a îmbrăţişat.

— Măria ta te duci tot cătră soare-răsare? a întrebat încet Lăcustă, apucând mâna cu inel a lui Nicoară şi lipind-o de inima sa. O auzi cum se zbate, măria ta?

— O aud.

— Asta-i inima norodului măriei sale Ion! Rămas-am nemângâiaţi şi fără părintele nostru. Nu ne părăsi, măria ta căci te-am văzut cine eşti în furtuni şi primejdii. Şi dacă te duci să pregăteşti altă oaste, primeşte-ne şi pe noi. Lasă obştei satului şi bătrânilor peştele închis în pruteţ. Şi noi cei care am mai fost la oaste, cum şi alţii care încă nu s-au oştit, ne gătim de cale şi mergem după măria ta.

— Nu vă grăbiţi, prietine Agapie, a răspuns Nicoară

— Cum porunceşti măria ta, aşa vom face. Dar primeşte-ne şi pe noi.

— Asta se poate. Faceţi-vă în voie pescuitul şi negoţul. Petreceţi în pace până la primăvară: iar la primăvară veniţi la Ostrovul Moldovenilor. Diacul meu Radu are să vă scrie pe toţi în tablele lui şi are să vă ţie socoteala de leafă din ziua când veţi descălica acolo. Atunci e şi mai lesne pentru hrana cailor, căci înfloreşte stepa. Iar după zăpor, puteţi pescui peşte în Dnipru, pentru îndestularea dumneavoastră. Şi clapă ce s-a isprăvit pescuitul, vom pune la cale vânători cu bună dobândă.

— Măria ta, a răspuns Agapie, sfatul ce ne dai e înţelept. Greu ne vine să mai stăm aici, când te ştim pe măria ta acolo. Greu ne vine să întârziem, ca să mai vedem răutăţile vremii şi scăderea ţării. Dar oftăm şi n-avem ce face: suntem datori ascultare Domnului nostim. Ne rugăm numai să mai stai cu noi două zile să ne aducem caii din ceair şi tarhatul din sat, să le petrecem pe drum măcar o parte dintre noi, acei care au fost la Vodă Ion. Te-om duce prin pustietăţile acestea până la Nistru; acolo ne-om închina măriei tale şi ţi-om ura cale bună. Măria ta te vei duce la Praguri, iar noi ne-om întoarce la pruteţul lui Axinte şi pe urmă la Lăcusteni, aşteptând până ce-or începe a trece paserile călătoare. Atunci purcedem şi noi cătră răsărit.

— Nici întârzierea asta n-o pot primi, prietine Agapie, a răspuns Potcoavă. Mulţămesc pentru mâncare şi hodină; dar plec. S-a strânge Ţara în jurul meu nu acuma, ci când mă voi întoarce. Dar tovărăşia ce binevoiţi a-mi pregăti îmi place.

— Cum facem atunci, măria ta?

— Să ne sfătuim cu uncheşul Petrea, prietine Agapie. Domnia sa cunoaşte locurile. Mă călcaţi pe urmă din popas în popas şi ne sprijiniţi trecerea la un vad, cerând ajutor de la altă frăţie pescărească, dacă şi apa Nistrului vine mânioasă.

— Se poate, a intrat în sfatul de război căpitanul Petrea. Calea noastră e pârtie veche, din corhan în corhan, până la Lipsa. Avem de poposit la trei hanuri, iar la Lipsa căutăm a trece…

— Vorbim la masă, a încuviinţat vatamanul Agapie, şi ne-om însemna în minte toate câte ne porunciţi; vă găsim, fiţi fără grijă; şi suntem mulţămitori măriei tale.

Iubiţilor fraţi şi stăpâne, a urmat vatamanul pescarilor: poftiţi cu noi la masă şi ne iertaţi că nu vă putem sta înainte cu toate cele de cuviinţă. Vinars avem; e mai bun decât apa din baltă. Talgere n-avem; veţi mânca, după datina noastră a pescarilor, pe masa de lemn de-a dreptul. Sarea în scoici, fiind mai scumpă; felia de mămăligă pe o frunză de lipan. Cu dragostea noastră a tuturor împrejur.

* *