Capitolul 17

Căprioara.

La răsăritul soarelui, când pribegii erau gata de plecare, s-a înfăţişat Agapie vatamanul la măria sa Nicoară.

— Stăpâne, a grăit el descoperindu-şi fruntea, să-mi fie cu iertăciune dacă vin şi eu cu măria ta o bucată de loc. De porunca măriei tale ţin socoteală, ş-om veni după măria ta la primăvară acei care ne vom putea alcătui aice. Ţin de asemenea socoteală că măria ta nu vrei să întârzii, şi bine faci. Dar nici noi nu se cuvine să întârziem, acei câţi va care ne-am juruit să vă călcăm pe urme şi să vă ajungem la vadul Lipsei.

— Asta nu mă supără, prietine Agapie, a răspuns Nicoară; îţi mulţămesc chiar; ţi-a fost cumva sfătuitoare noaptea?

— Ba femeia, stăpâne. Două ceasuri dusul acasă, două pe loc, şi două întorsul. Am mânat calul de aici hoţeşte; şi la întors am luat altul – acesta pe care mă aflu. Pot să mă laud cu nevasta pe care o am, fraţilor, s-a întors el cătră ceilalţi pribegi steclindu-şi de râs albul dinţilor. Ageră ca o coasă; duh al înţelepciunii.

Cum să vă despărţiţi voi de măria sa, zice. Măria sa înainte, şi voi pe urmă. Potrivit e să fiţi voi înainte, ca să-i limpeziţi drumul. Potrivit e să fiţi şi-n laturi şi-n urmă, dar înaintea măriei sale numaidecât.

În ţinutul în care intraţi sunt puţini oameni, adevărat. Oameni ca noi, care nu vor răul măriei sale – zice tot nevastă-mea. Dar sunt în acel ţinut şi străini, mai ales de când l-au adus pe Şchiopul-Vodă la domnie – aşa zice tot nevastă-mea. Şi de bine ce i-au făcut slujba asta de l-au adus la domnie, Vodă le-a dat slobozenie să-şi agonisească unele câştiguri. Dar mai este una – zice tot nevasta mea. Acei năvrapi şi beşlii care neguţează folosul lor sunt totodată ochii şi urechile lui başbuluc-baş de la Galata. Şi acel başbuluc-baş nu stă cu mâna în sân, după păţania de acu trei ori patru săptămâni. Şi ca să-şi spele vina de atunci, a dat poruncă beşliilor şi năvrapilor din ţinut să privegheze ieşirea din ţară a oricăror neguţători străini. Să-i caute şi să-i cerceteze cu grijă – zice tot nevasta mea.

— Înţeleaptă nevastă, a zis fără mirare Potcoavă, gândul meu nu e departe de al ei. Dar noi, prietine Agapie, nu suntem muieri, ci bărbaţi cu îndrăzneală. Hotărâţi suntem să trecem cu pază, dar şi cu puterea, de va fi nevoie.

— Asta i-am spun şi eu nevestei mele, măria ta. O chiamă Căprioara.

— Şi ce ţi-a răspuns nevasta domniei tale Căprioara?

— Apoi, bărbate – zice – noi nu ne îndoim de îndrăzneala măriei sale şi de puterea braţului său. Acestea s-au dovedit la Iaşi acu trei ori patru săptămâni. Dar potrivit este să treacă măria sa Nistrul fără pagubă şi, mai ales, fără întârziere, cum zici dumneata că a arătat însuşi măria sa.

— Înţelepciunea muierilor a sprijinit şi a dărâmat împărăţiile… a zâmbit Potcoavă.

— Aşa-i, stupine. Şi. zice tot nevasta mea, ia-ţi, bărbate ^ragă, pe moş Mitrea, fratele mamei, care s-a oştit în bătăliile lui Vodă Ion, şi a învăţat şi turceşte pe unde-a umblat vreo doi ani, în preajma Dunării şi a Bugeacului; mai ia şi vreo doi feciori cu virtute, dar şi cu minte; şi privegheaţi în tot lungul drumului, vestind în satele rămaşilor noştri că trece măria sa Nicoară la Praguri Şi să nu care cumva să aibă măria sa sminteală din partea beşliilor şi năvrapilor stăpânirii. Căci după căderea lui Vodă Ion, a rămas Domn al nostru măria sa Nicoară.

— Rostit-a într-adevăr nevasta dumnitale Căprioara asemenea vorbe?

— Rostit, măria ta, tot zădărând-o şi eu de colo…

— Când te vei întoarce, cât de degrabă, s-o săruţi din partea noastră, prietine Agapie…

— Am sărutat-o din partea mea acuma, a răspuns cu grăbire vatamanul Lăcustă, dar voi mai săruta-o şi pe urmă.

Oştenii lui Potcoavă s-au uitat unii la alţii, zâmbind. Potcoavă a tăcut un răstimp. Apoi s-a întors cătră ai săi şi cătră vatamanul pescarilor.

— Asemenea sfetnic îndrăzneţ a fost şi gândul meu. a zis el. Dacă nu ne ajută norodul nostru pentru care ne punem capul, atuncea de ce mai purtăm sabie şi de ce ne mai trudim? Şi l-ai găsi t pe Mitrea?

— L-am adus, măria ta, ş-am luat şi doi feciori de la tamazlâcurile noastre ale lăcustenilor. Cum azvârl aceştia măciuca de-a calare şi o culeg cu măciucăriţa – e minune. Acu-i vremea s-o pornim, măria ta; iar eu cu moş Mitrea intrăm prin satele răzăşilor noştri dând o veste în taină din sat în sat, până la vadul Lipsei. Or râvni unii vornici bătrâni să te vadă: nu-i lipsi de bucuria asta, măria ta. Iar ceilalţi să steie ca mrejele, încurcând pe ismailiteni şi pe slugile stăpânirii. Dacă fi-va nevoie – zice tot nevasta mea.

— Atunci să lăsăm pruteţul lui Axinte şi pescarii Lăcustenilor cu pace, a cuvântat, înălţându-se în scări. Potcoavă. Să ne-nchinăm răsăritului şi să purcedem în calea noastră.

— Cale bună. măria ta. au răspuns pescarii, şi după aceea au intrat iar în coliba lor. Nu prea păreau mulţămiţi de vatamanul lor.

— Şi să iasă la vedere căpitanul Mitrea, a adaos Potcoavă, să văd şi pe acest prietin.

— Aicea sunt. măria ta. a răspuns răzăşul, înaintând călare între cei doi feciori de la tamazlâcuri. care n-aveau alte arme decât măciucile de carpăn şi măciucăriţele.

Căpitanul Mitrea ora un om stătut şi blând la înfăţişare, îmbrăcat cu straiele sure ale tagmei lui şi peste plete cu pălărie neagră scufundată în creştet. Feciorii, cu mânicile cămeşoaielor suflecate până la cot şi cu plete revărsate pe umeri. Căciulile, pentru vreme de ploaie, şi le ţineau aninate la ciochinele tarniţii, lângă măciucăriţe: iar dulamele de pănură dinapoi a tarniţii.

Călătorii au pornit dintrodată ş-au mers cu repejune până ce nu s-a mai zărit în urma lor priveliştea luncilor Prutului.

Lumina soarelui de vară le bătea din faţă. În acea zare înflăcărată a răsăritului, fulguiau uşoare pâcle. din care se înşurubau când şi când în sus vârtejuri posomorite.

Căpitanul Mitrea sfătuia cu uncheşul Petrea. ca s-audă şi măria sa Nicoară. despre acele fulguiri uşoare şi vârtejuri întunecoase.

— Acolo, în fundul zării, mai mult cătră ochiul drept decât cătră ochiul sting, au fost odinioară codri merei de stejar. Erau cine ştie de când. de la zidirea lumii. Şi când s-au aşezat o vreme hoardele aicea, atunci când au bântuit Ţara Moldovei şi Lehia şi Ţara Ungurească, au dat foc stejărimii. Ş-a ars acolo codrul toată vara şi toată toamna, până-n luna lui răpciune. când au pornit ploile cele lungi şi, după ploi, ninsorile. Au rămas stejarii cei bătrâni în picioare ca nişte tăciuni stinşi şi pământul era acoperit de zgură de un stat de om. Ş-apoi cu anii s-a măcinat zgura, ş-acuma o poate purta vântul ca pe un năsip negru în tăriile văzduhului. Acolo unde se văd vârtejurile, suflă vântul.

Iar în stânga se vor arăta sate în poienile de la marginea pădurilor rămase. Răzăşii au curăţit locul, întemeind ogoare şi grădini, iar sate numai colo şi colo.

Şi au oamenii aşezări şi în sihlă, la vremile de nevoie, când se iscă război şi pojar. După ce trec războiul şi pojarul, sărmanii oameni se întorc la satele lor.

Departe în stânga, dincolo de sihlă, nu mai vieţuieşte om. Acolo au domnia lor fiarele. Las’ că sunt urşi ca-n alţi codri, dar pe lângă aceştia se arată câteodată pământeni-lor şi zimbri, care acuma ies cu greu din singurătăţile cele mai pustii.

În locuri fără poteci, se mai află păduri de mesteacăn şi mlaştini, unde îşi alcătuiesc iaz şi-şi durează colibe nişte jivine care se chiamă brebi. Li se mai spune şi câni de apă. Au iscusinţă ca meşterii de iazuri şi ca lemnarii de la noi.

Ş-apoi se mai rătăcesc de cătră miazănoapte prin acele păduri ialanii, despre care se vorbeşte ca de năluci înfricoşate, cu copaci în loc de coarne.

Iar cătră luncile Nistrului trăiesc mistreţi mii de mii, cum nu se mai află aşa de mulţi nicăieri pe lumea asta.

Când călătorii s-au oprit în cel dintăi popas de prânzişor, vatamanul Agapie a venit iar în preajma măriei sale, Ia sfat de drum.

— Stăpâne, a zis el, îngăduie să mă amestec iar cu vorbele mele. După sfatul nevestei mele Căprioara, moş Mitrea are rânduit să umble prin sate şi să steie de vorbă cu gospodarii. Umblă, adicătelea, cercetând rubedenii şi cuscri. Spune el, spun alţii; din vorbă în vorbă se pot afla multe… Iar feciorii de la tamazlâcuri, Cosoroabă şi Viţelaru, caută, să zicem aşa, nişte boi fugiţi de la păşunile lăcustenilor. Stau la vetre de foc, în sfat cu bouarii satelor de aici. Azi bate vântul cătră Vadu Raşcului: zboară şi veştile ca nişte paseri măiestre într-acolo. Mâni bate vântul de cătră Vadu Raşcului încoace; aduce veştile cătră noi. Cosoroabă şi Viţelaru stau, ascultă şi ţin minte. lai’ noi tot mergem spre vadul nostru al Lipsei, lângă Codreni.

Potcoavă asculta vorbirea încurcată a vatamanului de pescari şi ar fi poftit o limpezire.

— Ascultă, prietine Agapie, a zis măria sa; deocamdată aud vorbe şi eu sunt deprins cu faptele. Am înţeles de la căpitanul Petrea, uncheşul nostru, că vadul Lipsei nu-i departe de târgul Movilăului, care se află de ceea parte de Nistru.

— Întocmai aşa este, stăpâne. Tuşeşti la Lipsa, s-aude la Moghilău.

— Apoi eu aş vrea, prietine Agapie, să trimet o veste la Movilău, unde am nişte prietini.

— Se poate. Vor fi aşteptând prietini ai măriei tale şi la alte vaduri. Dacă vrei măria ta să dai veste la Moghilău, numai până mâni s-aştepţi şi eu ţi-aduc om potrivit pe cumnatu-meu Cozmuţă din Negreni.

— Unde dormim în sara asta, prietine Agapie?

— Nu se poate şti, măria ta; după cum va zbura paserea măiastră.

Moş Mitrea, răzăşul cel domo] de la Lăcusteni, a clătinat din cap şi s-a încruntat cătră nepotul său.

— Se vede, Agapie, că n-ai sfătuit toate sfaturile.

— Ba, moş Mitrea, a râs vatamanul, la noapte vine la mine Căprioara şi mai spune şi altele. Nu-mi încape inima în piept de bucurie, moş Mitrea. Aş vrea să-i aştern măriei sale pat într-o chilie albă, la o curte domnească, să doarmă somn lin şi la porţi să steie străji rezemate în suliţi, să nu-l tulbure nimeni…

— Bine-ar face să se depărteze acest vataman limbut, a mormăit uncheşul.

Dar vatamanul s-a părut că nici nu-l bagă în samă pe uncheş.

S-a oţărât şi moş Mitrea la Agapie:

— Ei, spune unde-a dormi măria sa! Socot că nu te-ai gândit să-l vârâm la hanu Pintilioaei, unde hoţii îşi scutură leţcăile şi purecii.

— Cum grăieşti dumneata, moşule, în faţa măriei sale! s-a mâhnit vatamanul.

— Apoi să-mi răspunzi, Agapie, dacă ai acea chilie în curte domnească.

— N-o am şi de aceea mă ruşinez să-i spun măriei sale că masul ne va fi la o târlă a negrenilor. Am şi trimes înainte pe Cosoroabă şi Viţelaru să mute în sara asta oile, ciobanii şi baciul.

— Măi băiete, baciu-i mai mare decât Vodă în stâna lui.

— Să se mute de voie, moşule, nu cu sila. Potcoavă a zâmbit:

— Să nu călcăm dreptul oilor, frate Agapie, cum calcă cei mari dreptatea norodului.

Vatamanul şi-a clătit fruntea şi ş-a scărpinat la ureche.

— Nici în sat nu-i chip?

— În care sat? înserăm pe drum, cum ştii…

— Apoi atuncea dar, cu toată ruşinea, om poposi în vale la Budăile Negre.

— Bun. Aşa spune. Socot că măria sa. ca oştean, e deprins să doarmă şi sub stele.

— Se-nţelege! a răspuns cu voie bună Potcoavă. Îmi pun gândurile pernă şi mă-nvălesc cu grijile.

Au purces iar, în pojarul amiezii. De o parte şi de alta a drumului de ţarină, până în fundul zării, cătră amiază, se întindeau păşuni înflorite. Şi iei-coto vedeau de departe vitele albe mişcându-se domol şi auzeau tălăngi care cântau lenea zilei.

În stingă – margine de pădure, până în râpa unui pârău.

„De ia acel pârău până la drumul pe care mergeau, cât poate să fie?” îşi făcea socoteala diacul, care călărea înaintea stăpânului lângă Alexa. Cum îl copleşea zăduful amiezii, i-a venit aşa, fără noimă, să afle şi părerea lui Totârnac în privinţa depărtării.

Chiar în clipa aceea, când voia să întrebe, s-au arătat în cotitura drumului cei doi feciori Cosoroabă şi Viţelaru de la tamazlâcul lăcustenilor, călărind în goană şi alungând cu chiote un lup. Fiara le ieşise înainte într-un dudău des. Acuma fugea cu coada târâş, amestecându-se în lumina orbitoare cu pâlcurile de nâgară ale câmpiei. Unul din feciori cu mare putere a zvârlit măciuca după lup din fugă, şi l-a lovit. C-un scheaun, animalul sur s-a scuturat şi a încetinit. Diacul a tras arcul ş-o săgeată, oprind calul. Atunci i-a trimes sălbatecului măciuca şi celălalt fecior, doborându-i. După ce şi-au cules lemnele ghintuite, feciorii au descălecat şi au pălit pe duşmanul lor până ce l-au văzut întins şi neclintit, rânjându-le. După aceea şi-au repezit în 6us pletele, greblându-se cu degetele pe lângă urechi, şi s-au apropiat de măria sa.

— Ei, ce-aţi făcut la stâna negrenilor? a întrebat moş Mitrea. Şi tot el a răspuns îndată: N-aţi făcut nimica.

— Aşa-i, a încuviinţat feciorul cel mai sfătos, Cosoroabă; n-am făcut nimica.

— Am spus eu.

— Ce puteai şti domnia ta? că nu erai acolo… a grăit cu buze late şi groase Cosoroabă. Moş Nichita a strigat cătră noi că de ce-i mai aducem un rând de oşteni? că iaca, chiar as’ dimineaţă au venit asupra stânii slujitori, de-ai stărostiei şi turci şi i-au făcut mare pagubă, răcnind la el să le spuie numaidecât dacă n-au trecut nişte oşteni ori neguţători pe care-i caută ei… Ce să răspundă baciul? Nimica! S-au supărat atuncea slujitorii aceia şi l-au sfătuit să se mai gândească. Deocamdată îl lasă; dar au să vie în puţine zile cu spor de săbii de la Vadu Raşcului şi atuncea vai şi amar de stână şi de vile, şi vai de sat, dacă n-or găsi ce caută. I-au luat baciului tot caşul din comarnic şi dumilorvoastră nu v-am putut aduce nimic.

— Se-ncurcă treburile… a fost de părere moş Mitrea.

— N-avea grijă, că le descurcăm noi, a dat încredinţare vatamanul Agapie, cu ochii fierbinţi.

— Nu şti Îi de zice măria sa.

— Măria sa zice bine, a răspuns tot Agapie. Deocamdată să-l ducem la Budăile Negre.

La locul de care se ruşina vatamanul Agapie, sub: o sprinceană de deal împădurit mărunt, curgeau şapte izvoare. Şapte budăie negre, scorburi de la pădurea arsă de stejar, deschise într-o parte, erau cufundate numai de doi coţi deasupra izvoarelor; şi apa din fund forfotea jucând năsipiş mărunt şi se revărsa în pârâu. printre flori de sovârv şi mintă. Stăteau tusşapte fântânelele la rând, cu painjenişul soarelui scânteind în unda lor rece.

Mai la o parte, se dezvălea o pajişte aproape de un şir de brazi vechi, aduşi de la munte şi răsădiţi cândva deasupra izvoarelor, spre pomenirea celor şapte feciori ai lui Negrea, bătrânul satului.

Acolo a descălecat îndată Nicoară, şi după el iovi ceilalţi au pus piciorul pe iarbă verde. Caii au fost deschingaţi şi lăsaţi un răstimp să se desmeticească de arşiţă, înainte de a fi adăpaţi. Oamenii au alcătuit stăpânului odihnă pe cetină şi pe cergi, apoi au căutat fântânelele şi umbra.

Numai Agapie Lăcustă n-a scos tarniţa. Şi-a tras de urechi calul, mângâindu-i ochii, şi l-a ţinut de Mu, stând şi el în picioare, gânditor.

S-a apropiat de moş Mitrea şi s-a închinat cătră măria sa.

— Eu, moşule, mă duc după căpitan Cozmuţă, la Negreni. Îl aduc în sara asta, căci îi face măriei sale trebuinţă.

— Du-te. nepoate Agapie, i-a răspuns blând moşul. Agapie n-a mai aşteptat. A încălecat şi s-a dus.

Moş Mitrea s-a întors cătră Nicoară, clătinându-şi fruntea.

— Are două ceasuri de umblet până-n sat.

Măria ta, a adaos el după o gândire scurtă; îl vei ierta pe acest băiet al nostru pentru unele vorbe încurcate şi nesăbuite. Când îi vine lui ziua pustie, apoi o duce aşa numai într-o aţâţare, parcă ar fi băut.

— Ce vrei să spui, moş Mitrea? s-a mirat Potcoavă.

— Apoi uite cum s-a întâmplat, măria ta, şi să-l ierţi pe Agapie. Om vrednic şi de credinţă ca el nu socot să se găsească. Numaicât îi vine aşa câte o toană, parcă au suflat asupra lui ielele. Vorbeşte de Căprioara lui, cu care a fost însoţit cinci ani, şi acuma, din milosârdia lui Dumnezeu ori răutăţile oamenilor, nu se mai află între noi. Poate nu-i nici în această viaţă… Când îi vine lui Agapie ziua pustie, apoi socoate că dragostea lui, Căprioara, e cu el şi stă la sfat cu dânsul. Asta-i vine lui la o tulburare mare. Acuma-i a treia oară. După aceea-i trece. Rămâne liniştit, dar umbrit de mâhnire.

A fost în războiul lui Vodă Ion la Jilişte. Şi după biruinţa oştilor noastre, Agapie dobândeşte învoire să se repeadă acasă pe două săptămâni. Şi el şi Căprioara se doreau ca şi în vremea când aşteptau cununia.

Se-ntâmplă, măria ta, că chiar în zilele războiului de la Jilişte, Căprioara lui Agapie, într-o zi, nu s-a mai întors acasă. Va fi prăvălit-o furtuna într-o râpă; ori a apucat-o un pogheaz de mazuri din Ţara Leşască, ori un ceambul de tătari de la Bugeac. Căci în zilele când se afla măria sa cu oastea la Jilişte, lângă Focşani, au bântuit asupra noastră şi furtuni, şi pogheazuri, şi ceambuluri.

S-a prăpădit Căprioara. N-am mai aflat nimica despre dânsa.

Vine de la Jilişte Agapie. Ne găseşte în spaimă. Când îi spunem ce şi cum – numai o dală a răcnit şi s-a dărâmat la pământ. Ş-apoi a zăcut opt săptămâni, cufundat în arşiţă şi tulburare a minţii. Pe urmă şi-a venit în ori, numai-cât îl durea lăuntrul său, ca şi cum ar fi băut un venin.

Ş-apoi, la piei rea lui Ion-Vodă, când s-a vestit în ţară că l-au rupt în patru cămilele turcilor, numai ce-i vine băietului nostru nebunia asta. Spune de sfaturile lui cu Căprioara, ş-o laudă… şi-i bucuros. E o nebunie, măria ta. Nu înţeleg din ce i-a venit astăzi; dar de trecut îi trece. Mai mult de o zi nu-l ţine.

Cei care ascultau povestea aceasta a lui moş Mitrea au rămas cu sufletele secate de milă. Măria sa a stat tăcut, cu ochii aţintiţi în freamătul argintiu al fântânelelor negre, şi parcă simţea în palmă bătaia nebună a inimii vatamanului.

În clipa aceea dorea numaidecât să-l vadă, să-i ceară iertare pentru mustrări şi să-i spuie o vorbă de mângâiere…

* *