Capitolul 18

Răzăşi moldoveni.

La al treilea ceas al serii, a sosit pe neaşteptate la Budăile Negre căpitanul Cozmuţă cu doi răzăşi negreni. Amurgul încă lumina pădurile şi câmpiile din urmă şi răsfrângea în nourii din înălţime, deasupra răsăritului, o lucoare stinsă trandafirie. Dedesubtul acelor nouri se întuneca zarea de prevestire de furtună. Dar pajiştea de la fântânelele popasului era paşnică.

Căpitanul de răzăşi a vestit de departe că vin la măria sa prietini. Slujitorii lui Potcoavă totuşi s-au ridicat după rânduială, strângând pe ei săbiile. Caii erau închingaţi.

Înainte de a intra în vălcea, acei care-şi vesteau sosirea S-au oprit, aşteptând răspuns.

— Să descalice şi să coboare, a poruncit Nicoară.

Străjerii de sus, diacul şi Vulpea, au adus la Budăie şi apoi cătră pajişte pe căpitanul negrenilor, călăreţ cu faimă.

Era un bărbat mărunt. Încă mlădios şi sprinten, de şi împlinise cincizeci de ani. Avea barbă neagră scurtă, sprâncene îmbinate, ochi îndrăzneţi. Şi-a lăsat calul la Budăie, cu soţii lui; a păşit cătră pajiştea unde se afla Potcoavă. S-a oprit.

— Îl cunosc, a dat mărturie moş Mitrea; e omul nostru. Potcoavă a încuviinţat cu fruntea.

— Apropie-te, vere Cozmuţă! a adăogit răzăşul de la Lăcusteni.

Călăreţul cel sprinten şi negru a făcut cei din urmă paşi cu repeziciune Şi s-a închinat. A primit dreapta pe care măria sa. în picioare, i-o întindea, şi şi-a pus pe ea fruntea descoperită.

— Am înţeles, slăvite, a grăit, el eu voce lină şi blinda, că trebuie să mă grăbesc. Prietinul nostru Agapie, însă. nu s-a mai putut întoarce aici. I-au asfinţit ochii pe când îmi spunea porunca măriei tale şi a adormit în şa, de trudă.

— Ziua lui cea rea s-a isprăvit, a îngânat moş Mitrea, privind ţintă pe Cozmuţă. Mini dimineaţă se scoală înseninat.

— Da. a răspuns domol negreanul. Am dorit tihnă bietului suflet şi am încălicat. Slăvite, s-a întors el cu mişcări repezi spre Nicoară. binevoieşte a porunci plecarea. Te-aşteaptă cină, acoperământ şi pat, la noi la i. Deasemeni cerneală şi pană, ca să alcătuieşti cartea pe care am a o duce la Moghilău.

— Îl ştiu şi cu pe acest călăreţ, de la domnia lui Petru-Vodă, a mormăit uncheşul Petrea. El nu mă mai poate cunoaşte, căci am îmbătrânit.

— Glasul ţi-i tot acela, căpitane Petrea, i-a întors cuvânt negreanul.

— Şi domnia ta eşti tot îndrăzneţ, Cozmuţă.

— Sunt îndrăzneţ, căpitane Petrea, numai lângă ce mi-i drag.

Potcoavă a zâmbit:

— Moş Petrea, pe cel pe cate nu-l cunoşti din clipa dintâi, nu-l vei cunoaşte nici după nouăzeci şi nouă de zile. Plecăm fără zăbavă, moş Petrea.

— Suntem în sama lui Dumnezeu şi la porunca măriei tale, a răspuns uncheşul.

— Ba eu, moş Petrea, sunt în sama iubiţilor mei. După ce-au purces, cu ceilalţi doi răzăşi negreni călăuză, moş Petrea i-a lacul loc lângă sine lui Cozmuţă, în umbra măriei sale Nicoară. Au călărit un răstimp la umblet repede; după aceea, pe sub dumbravă, au suit o culme la pas.

Uncheşului i se trezise în acea înserare plăcere de vorbă şi aduceri aminte. Îl întreba pe Negrean şi Cozmuţă Îi răspundea.

Îşi mai aduce aminte căpitan Cozmuţă Negrea de domnia Lăpuşneanului-Vodă?

Cum nu? La acea domnie, o dată, căpitanul Petrea a dus o poruncă a lui Vodă suind călare în pălimar la vel-medelnicerul Vancea şi apucându-l de barbă.

S-au mai făcut de acestea şi la alţi domni, a mărturisit uncheşul. Dar Cozmuţă Negrea mai poate oare umbla şi astăzi în picioare, în şa, din fuga calului?

Cum nu? Mai poate, măcar că nu-i mai ardea de asemenea zburdăciuni. În vremea când era mai tânăr, apoi din şa se înălţa la gratiile unei ferestre. Cneaghinelor le plăceau mai mult căpitanii decât boierii cei bărboşi. Boierii coborau greoi pe scări, legănându-se ca nişte jilţuri; iar căpitanii săltau în acelaşi timp pe prichiciurile ferestrelor din grădină. Cânii îşi băteau de garduri fălcile încleştate de cii cu smoală; roabele prielnice băteau în pumni ia chiliile lor şi pândeau pe cneaghină cum întinde braţele printre curpeni de rouruscă.

Fost-a la Iaşi o vreme când înfloreau altfel primăverile.

— Însă, iubiţii mei. le-a răspuns Potcoavă întorcând fruntea prin întunecime, se aflau şi atunci în ţară, cum se află şi astăzi, oameni fără primăvară şi fără bucurie-

— Asta o vedem noi abia acum, măria ta, când ni s-au trecut tinereţele şi libovul, a şoptit ca într-un fel de alintare căpitan Cozmuţă.

Uncheşul l-a mustrat c-un mormăit neînţeles. Iar măria sa, întorcându-şi fruntea-n vânt, a văzut urcând îmbulzirea nourilor de la răsărit, şi a purces iarăşi ia umblet grăbit.

La alt pas domol, întorcându-se oarecum din visurile tinereţii la strădaniile unei vârste mai târzii, amândoi căpitanii s-au întristat de pomenirea muceniciei Domnului Ion. Ş-apoi s-au bucurat că se ridică alte săbii tari pentru izbăvirea lumii. Una din aceste săbii o poartă bărbatul care călăreşte dinaintea lor şi-şi înalţă când şi când ochii spre steaua sa.

N-au făcut până la răzăşii negreni mai mult decât două ceasuri.

Într-o curte ardea foc, ş-un moşneag îl tot zădăra şi-l creştea.

La lumina acelui foc, s-a văzut casa cea mică întunecată şi fără nici o mişcare. Iar casa mare avea uşile deschise, scoarţe pe trepte şi făclii de ceară în ferestre. Privegheau femei bătrâne sosirea călătorilor. Când s-au arătat călăreţii la poartă, femeile bătrâne au intrat în umbră şi nu s-au mai arătat. Dar toate erau gătite: şi pat cu aşternut şi masa întinsă.

Au intrat la lumină Nicoară Potcoavă şi mezinul său. Pe oştenii măriei sale căpitan Cozmuţă Negrea i-a dus la casa cea mică într-o încăpere din fund, unde se lumina întunericul de ochii candelelor de la icoane. Se aflau şi acolo merinde, în vatra largă; şi pe laviţe perne şi poclăzi, aşteptând trupuri trudite. Într-un colţ îşi găsise de câteva ceasuri alinare Agapie vatamanul. Dormea adânc, întins drept ca o scândură, pe pântece, fără pernă, cu fruntea pe braţe. Nu s-a mişcat la intrarea celorlalţi călători, nu i se auzea răsuflarea.

Uncheşul Petrea s-a oprit o clipă în dreptul acelui frate năcăjit, privindu-l lung.

În preajma celor două case au ieşit din întuneric străjeri muţi. Focul din ogradă s-a stins.

Căpitanul Cozmuţă Negrea a intrat la măria sa Nicoară, păşind cu fereală. Mezinul sta la măsuţa cu trei picioare pe un scăunaş scund, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii în palme. Poate îi era foame, însă trebuia să aştepte pe bădiţa său. Poate ar fi fost mai bine, se gândea, să lese butul de miel fript în ţăpuşă, urda proaspătă şi cana de vin, şi să se întindă pe-o coastă, cu tâmpla în palmă, pe patul de lângă sobă. Căci Nicoară mai avea a zăbovi înainte de^a băga de samă la cele hărăzite ticăloasei noastre fiinţi de carne şi sânge.

Diacul se afla lingă măria sa pregătind firul de matasă şi ceară verde. Nicoară şi-a tras din deget inelul cu semn domnesc şi a apucat pana de gâscă, muind-o în cerneală. Diacul a potrivit dinaintea măriei sale, pe măsuţă, foaia, şi măria sa a scris astfel carte pe slovenie cătră un prietin al său de dincolo de Nistru.

„Ion Nicoară din mila lui Dumnezeu străin în ţara Moldovei. Scrie Domnia mea la al meu iubit şi de multă nădejde prietin, pan Tadeus Kopiţki, căpitan de caste ai scump răposatului nostru frate Ion-Voievod. Şi-ţi dăm ştire domniei tale…”

Măria sa a ridicat ochii cătră căpitan Cozmuţă care aştepta în picioare lângă uşă, încins, dar cu fruntea descoperită.

— Când socoţi domnia ta, căpitane Cozmuţă, c-om fi noi la vadul Nistrului?

— Duminică dimineaţă. Oamenii noştri au înştiinţare; vatamanul Agapie va fi călăuza măriei tale. Dinspre partea unor duşmani care s-ar putea arăta în preajmă, fie turci, fie slugi ale lui Vodă Şchiopul, să ştii, măria ta, că acum aici locurile-s ghimpoase, anevoie de răzbit.

— Atuncea pot înştiinţa pe prietinii mei că voi fi la Nistru duminică?

— Duminică dimineaţă, măria ta, întocmai.

„. Şi-ţi dăm ştire domniei tale că voi fi la vadul Lipsei pe Nistru, împotriva Movilăului, duminică dimineaţă. Şi te rugăm să dai de ştire prietinilor noştri; şi să repezi carte credinciosului nostru pârcalabul Ţopa, romaşcanul, care acuma se va fi aflând la Braţlau după înţelegerea ce am avut.

Pun pentru încredinţare semnul meu cu ceară şi cu fum. Să fii sănătos.

Domnul Dumnezeu să adaoge verile şi anii domniei tale.

Ion Nicoară”

Diacul a păturit şi a închis răvaşul, pecetluindu-l.

Nicoară a mai scris pe dos:

Căpitanul Cozmuţă aduce această carte la al meu bun şi prea iubit prietin Tadeus. La casa domniei sale în târgul Movilăului.”

Răzăşul negrean a primit hârtia închinându-se.

— Dai cartea asta., căpitane Cozmuţă. Dacă este vreo pricină de împotrivire…

— Nu poate fi nici o împotrivire, măria ta. Cartea o pun în mâna lui pan Tadeus. Dar dacă, din pricina smreduitoarelor vremi, pan Tadeus nu va mai fi fiind în această viaţă…

— S-ar putea, căpitane Cozmuţă: viaţa noastră e ca un zbor de rândunică; dar eu îţi spun c-ai să găseşti pe Tadeus. Noi suntem dintre cei îndărătnici, şi mai stăruim în această lume, deoarece avem de împlinit jurăminte. Dar dacă prietinul meu nu-i, cartea trebuie să ajungă La Braţlau, în mina domniei sale pârcalabul Ţopa. Caută om care s-o ducă şi te întorci la mine.

— Am înţeles, măria ta. Mi-am luat măsuri şi pentru întoarcere. Iar după ce pun scrisoarea în palma lui pan Tadeus, eu te aştept pe măria ta sâmbătă sara la vadul Lipsei. Aicea la noi negrenii, nu poate fi nici o sminteală. Şi încrede-te în răzăşii lăcusteni, care or să te însoţească. Rămâi cu bine, măria ta.

— Fii sănătos, căpitane Cozmuţă.

Negreanu a ieşit cu paşii lui uşurei în ogradă. Acolo îl aşteptau doi slujitori călări, soţii săi, cu calul pe care trebuia să-l încalece el însuşi. Alţi doi cai de schimb, numai cu căpestrele, îi ţineau alăturea de dânşii acei slujitori.

O umbră mare i-a acoperit lui căpitan Cozmuţă vederea. Uncheşul Petrea Gânj i-a pus pe umeri palmele grele.

— Să ştii, căpitane Petrea, i-a zis el domol, cu glasu-i repede, că toate-s puse la cale.

— Ne cunoaştem, a răspuns oşteanul cel bătrân, strângându-l lângă sine. Nu am a-ţi da învăţăminte. Cu toate acestea, fiind mai vârstnic decât domnia ta cu vreo doisprezece ori cincisprezece ani pe cât ştiu, îngăduie-mi, frate Cozmuţă, să te socotesc frate mezin şi să te sfătuiesc unele şi altele.

— Ascult, bădiţă.

— Întăi cruţă calul ca fă nu poticneşti când ţi-a fi lumea mai dragă. Am văzut schimbaşii. Când ţi-a părea că trupul dumnitale începe a fi greu calului pe care umbli, pui şaua pe cel ce-a mers slobod, numai cu frâul. Bună rânduială dar mai rămâne soarele verii şi lipsa de apă a pustietăţilor goale.

— M-oi pricepe eu cum să fac, bădiţă. Dacă-i pustie, ocolesc şi beau zer de la stâni.

— Nu te supăra. Şi mai sunt două hanuri pe care trebuie să le ocoleşti şi câte va sale în care să nu intri. La han ţi-a ieşi înainte împingându-te cu zâmbet şi eu bourii sinilor o muiere, şi eşti încă tânăr. Cozmuţă.

— De han şi ele băutură mă feresc, bădiţă. Dar de satele răzăşilor noştri, nu. Eu nu caut la răzăşii nici prânzare, nici cupă cu vin. Ci caut prietini pe care să-i vestesc şi să-i pun la cale pentru trecerea măriei sale.

— Da, căpitane Cozmuţă, aicea ai dreptate, căci noi păzim un odor rămas de la Domnul nostru Vodă Ion, şi acel odor se cuvine s-ajungă eu pace şi în bună stare în pământul unde stăpânul nostru îşi are prietinii şi unde a slujit cu cinste legea seminţiei creştineşti, fiind hatman la Praguri. Acolo-i pământ: slobod al vitejilor.

— Bădiţă, a răspuns cu supunere negreanul. nu beau, nu mănânc, nu cunosc muiere. Îmi ţin ceasurile numai cu pădureţe uscate şi mălai din traistă şi cu apă de ia izvoare. Şi sâmbătă, prietinul măriei sale va ceti cartea aceasta pe care i-o duc.

— Am priceput; să-ţi ajute sfântu Gheorghe călăreţul, cel care străpunge balaurul.

— Rămâi cu bine, bădiţă, şi să ştii că Mitrea şi Agapie sunt oameni cu nume frumos în părţile noastre, iar pentru domniile voastre sunt scumpi, având cuvânt şi suflet ca pe haruri ale credinţii. Deci nu fi eu bănuială asupra lor.

Uncheşul a tăcut.

— Nu fi cu bănuială, bădiţă, crede în ei. Cinci nu-i vezi, să ştii că-s între oameni prin sale. Caută acolo numai pe cei vrednici şi nici o vorbă n-o cheltuiesc în zadar. Aşa! Dusu-ne-am! Hai, flăcăi!

* *