Capitolul 19

Solia căpitanului Negrea.

Când a început a-i bâzâi pe la ureche adiere din lărgimea câmpiilor, căpitan Cozmuţă a văzut geană de ziuă în fundul răsăritului.

Spunea câte o vorbă feciorilor, mângâia fugarul bătându-l uşor cu frâul pe gât şi chemându-i pe nume; se ducea în buiestru lin şi grăbit. Nu călărea pentru că aşa-i era poruncit, nu se trudea cu supărare, ci în el era o plăcere ca a apelor care fug râzând zilelor şi nopţilor.

De mult căpitanul negrean doarme în ţintirimul satului său; dar pomenirea încă nu i s-a şters, iar vânturile şi valurile îl mai aşteaptă, să-i cânte şi să-l oglindească.,.

Bărbatul de credinţă s-a tot dus când în lumină, când în umbră, cu puţine opriri, cu puţin somn, schimbând tarniţa când şi când de pe un cal trudit pe unul mai puţin trudit; a străbătut locuri goale şi păduri, pe la opusturi de heleşteie, pe povârnişuri de livezi, aţintind ochiu-i vulturesc tot înainte, până ce s-au văzut talgerele verzi ale Nistrului într-un asfinţit de soare.

Era ziua hotărâtă, de vineri.

Căpitanul Cozma şi cei doi feciori au ocolit drumul deschis cătră vadul Lipsei ş-au coborât râpa Nistrului într-o luncă pustie. Au cotit pe o potecă, la o pădurărie unde au aflat pe un moş pădurar, prietin al negrenilor, care avea acolo sihăstrie. Tocmai îşi închidea vitele în ocolul de răzlogi, avându-şi pe lângă sine dulăii de pază.

— Moş Mândilă! a strigat căpitanul Cozmuţă.

— Ha? Cine-i acolo?

— Moş Mândrilă, eu sunt, prietinul domniei tale, căpitanul! închide cânii şi dă-ne drumul.

— Iaca, ia! dumneata eşti, nepoate Cozmuţă?

— Eu sunt.

— Ce vânt te aduce?

— Ţi-oi spune, dacă dai din picioare mai repede.

— Apoi, măi băiete, picioarele cele din tinereţă le-am schimbat ş-acu mă slujesc numai de nişte hleaburi.

Iaca, ia! să-nchid zăvozii! Iaca, ia! să deschid poarta! Greu mă împovărează cele pustii bătrâneţe! Iaca, ia! să zădărăsc focul. Că n-am muiere să-mi ajute şi nu pot împrumuta de nicăieri, că n-am cu ce-o ţine, nu din mân-care, că de asta – slavă Domnului! dar din altele. Iaca, ia! să umplu ceaunul cu apă şi să-l anin la cracană.

Uşurat-aţi dobitoacele de tarniţi? Dat-aţi jos tarhaturile? îndemnaţi caii la iarbă grasă.

Iaca, ia! nişte capete de butuci. Lepădaţi hamurile ce mai aveţi: daţi din picioare şi din braţe cum dă moara din speteze când o umflă vântul, ca să vă desmorţiţi. Ici lângă foc e şipot. Stropiţi-vă ochii, să vă răcoriţi.

Da’ ce treabă ai domnia ta, nepoate Cozmuţă, prin aceste părţi de lume?

— Ţi-oi spune cât îmbucăm ceva, moş Mândrilă.

— Apoi iaca-i bine. Ori mi-i spune, ori nu, tot atâta-i; bucuria mea-i că te văd şi ochii tăi mi-aduc aminte de ochii bietei mele surori Anastasia, biată să fie de păcate. De mult s^a prăpădit prin cele străinătăţi la Negreni. După ce s-a dus de la părinţii noştri, n-am mai văzut-o decât de două ori: la nuntă şi la îngropăciune.

Cânii cei mari au prins a hăuli prelung.

— Iaca, ia! ce v-a apucat, măre dulăilor.

S-a dus până la închisoarea cânilor ş-a pălit de două ori c-o bâtă în scânduri. Zăvozii au tăcut.

— Li-i foame şi lor, a râs cu gura ştirbă moşul, că şi ei îs făpturi de suferinţă, ca şi omul.

Vorbele bătrânului şi tânguirile lui despre biata soră^sa Anastasia erau aceleaşi şi aceleaşi ori de câte ori căpitanul Cozmuţă nimerea aici, la pădurăria ascunsă, cu felurite trebi. Răzăşul sta gânditor, luminat de foc, şi aştepta răstimpul când „clopotul moşneagului”, cum îi spunea el, conteneşte. Era ceasul cinei. Atunci moş Mândrilă molfăia în tăcere mâncarea-i puţină.

— Moşule, i-a grăit în acel răstimp negreanul, după ce ţi-ai mânat toate treburile cu grăbire, aşa cum ştii domnia ta, acuma să m-asculţi şi pe mine. Am nevoie să trec Nistrul chiar în sara asta.

— Îhî, cogâlţ! a înghiţit moşul cu greutate.

— Nu te bucura prea tare, moş Mândrilă, căci nevoia mea nu priveşte, ca-n alte daţi, boii; de data asta nevoia mea pliveşte oamenii.

Moşneagul s-a holbat, mai înghiţind o dată greu, după ce mestecase îndelung cu moara-i hârbuită.

— Altădată veneam să caut cumetri de ceea parte, ca să trecem boi în Ţara Leşască. Adevărat că boii noştri, de care au nevoie neguţătorii de la Moghilău să-i vândă Ia împărăţia Neamţului, au acuma preţ bun: un taler părechea, bani curaţi puşi în palmă fără alte angării şi facă vama boierilor Ieşi. Îi trecem prin vadul ştiut al boilor şi-i scoatem într-un loc singuratic. Îi numărăm, îi dăm pe samă, primim talerii şi atât. Acuma-i alta, mai greu. Am de trecut o carte, cătră un căpitan de oaste de-ai noştri.

— Îhî!

— Acuma cată să trec singur-singurel şi nu voi să mă întâlnesc cu straja. Nici cartea şi nici viaţa să nu le pun în primejdie. Nici un străin nu pot trimete. Trebuie să mă înfăţişez eu singur în târg, să caut uliţa, să găsesc casa şi pe stăpânul casei. Iaca, e mai anevoie să duci o hârtie de nimica decât un tamazlâc de boi. Da; însă hârtia aceea cât palma priveşte viaţa unui bărbat iubit al nostru. Noi răzăşii de la Negreni şi din alte părţi nu vrem ca acel bărbat iubit al nostru să treacă de la un mal la celalalt mal ca un năcăjit, într-o luntre, prin întunericul nopţii. Îl poate oricine apuca de grumaz, căci capul lui are preţ la turci şi la Domnia Moldovei. Deasemenea nici nu se poate înfăţişa cu uşurinţă în vederea lumii, ca să nu-l poprească străjile Moghilăului şi să-l întoarcă spre Bu-geac, ori spre Hotin, ori spre Iaşi – pentru un câştig mai mare decât preţul a o sută de tamazlâcuri. Cartea mea agoniseşte celui care o trimete puterea prietinilor săi de dincolo de Nistru Care putere îl sprijină să se ducă unde are treabă Asta-i. Se poate trece chiar în sara asta?

— Se poate! a putut în sfârşit răspunde moşneagul, scuturându-şi barba de fărmături.

— Cum?

— Bine; cu pescarii, căci breasla asta umblă la amândouă malurile. Iaca, ia! Doar ai mai avut de-a face cu dânşii, nepoate. Nu-i cunoşti?

— Ba-i cunosc. Unde să-i găsesc la vremea asta?

— Îi găseşti unde trebuie. Cu schimbările vremii s-a mutat şi munca lor. Altădată pescuiau ziua; acuma pescuiesc noaptea. Atuncea, făceau negoţ cu somn, îi prindeau cu oriile în vederea tuturor; acuma îl prind noaptea, cu cârlige, în cotloane afunde. Dar cârligele stau singure şi ei fac un negoţ mult mai bănos – ducând negustoraşi de marfă măruntă în târg la Moghilău. Acei negustoraşi de la noi caută lucruri uşoare şi scumpe: le poartă cu uşurinţă şi le trec fără năcaz. Iaca. ia! mărgele: iaca rumenele; iaca afion! Ba pentru cneaghine, ba pentru ţiitoarele măriei sale, ba pentru ţigăncuşele de la palat. Gătelile părţii femeieşti îs la fel şi la stăpâni şi la robi

— Ş-apoi cum oi face, moş Mândrilă, să-i găsesc pe aceşti pescari cumsecade?

— Iar bine. Te duci pe unde te duceai şi altădată în lungul pârăuaşului istuia. Iaca, ia! zăvoaiele, iaca şi bulboanele. Ca şi altădată, nu iei cu tine unelte primejdioase; nu-ţi face trebuinţă decât un ispol, pe care-l găseşti la luntrea mea din gura pârăului. Şi-apoi celelalte socoteli le cunoşti.

— Mulţămesc, moş Mândrilă; las caii şi feciorii şi m-am dus. De-acu, dacă va fi să ne mai vedeau, asta s-a întâmpla mâni dimineaţă.

— Dar mai stăi, măi nepoate Cozmuţă. Spune întăi cine, ce şi cum.

— Iţi spun mâni, moş Mândrilă; acuma n-am vreme

— Ptiu! acu a fost aici acest nepot şi iaca nu-i! Căpitanul negrean s-a dus râzând singur pe cărarea din lungul pârăului. A ajuns la un povârniş unde curgea apa duruind intre sălcii. În balta de sub povârniş, a găsit dosit între rogozuri, ca şi-n alte rânduri ale negustoriilor lui, ciobaca lui moş Mândrilă. fără lopată şi fără ghionder. Ispol de scos apă din ciobacă însă avea.

A luat acel căuşel de lemn şi s-a dus până la bulboana de aproape a Nistrului. Sub zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinându-se ca lespezi fumurii şi clipotind uşor la ţărm. Căpitanul Cozmuţă s-a lăsat pe vine, şi, întorcând spre undă cupa ispolului, a bătut o dată: clone! ca şi cum ar fi sărit o broască din cele mari în bulboană. Ş-apoi iar, de trei ori, clonc-clonc-clonc! Şi a aşteptat.

Or fi fiind cei de la celalalt mal la locul lor? Şi-a plecat urechea, ascultând cu luare-aminte prin pacea ador-mită şi somnia luncilor.

A mai bătut de trei ori.

Atunci a auzit răspuns. Şi nu mult după aceea a zărit, încă departe, luntrea ca o gânganie de acelea care fug cu labele pe deasupra luciului. Atunci a răsuflat pe nas aerul pe care îl ţinea în plămâni, s-a ridicat în picioare şi s^a liniştit. S-a dus şi a pus ispolul în ascunziş, după aceea s-a întors la ţărm.

Când a venit luntrea aproape, i-a ieşit înainte.

— Buna sara, om bun, i-a şoptit unul din cei doi luntraşi.

— Buna sara.

— Care ţi-i voia?

— Aş avea trebuinţă de un somn de vreo zece ocale pentru un praznic. Plata pe loc.

— Cum nu, om bun? Se poate; sui şi mergi cu noi să-l scoatem din cârlig ori vârşă. Dar parcă ne-am cunoaşte noi… Ehe! bucuria noastră nu-i proastă. Cum îţi mai merg treburile, căpitane Cozmuţă?

Cine nu-l cunoaşte pe căpitanul de la Negreni? Toţi pescarii, toţi neguţătorii de boi în susul apei şi în josul apei.

— La noi, la Moghilău, şoptesc pescarii prin întunecimea serii sprijinindu-se cu putere şi lin în lopeţi, au mai scăzut afacerile cele bune; s-aude că boierii noştri şi şleahticii s-au înţeles cu beii; şi turcii s-aşează în ţinutul Hotinului; ş-această înţelegere este ca şleahticii s-asculte, dar paginii să poruncească. Şi s-au mai înţeles şleahticii noştri cu paginii să ridice prigoană împotriva zaporojenilor. Să-i strunească şleahticii pe zaporojeni, să-i taie şi să-i împuţineze. Aşa că noroadele-s supărate.

— Au dreptate noroadele, băgă de samă căpitanul.

— Ei, da! Om vedea ce-a mai fi!

Ce treabă are căpitanul în târg la Moghilău? Căpitanul Cozmuţă are treabă în uliţa săidăcarilor, la meşterul Miloslav Cişca. Se duce la el pentru o şa nouă.

— Nu cumva se gătesc răzăşii de dincolo să se oştească iar în Ţara-de-Jos?

— Va fi şi asta, răspunde căpitanul negrean, atunci când se va ridica voievod nou Nicoară Potcoavă… Ne-om duce cu el cum ne-am dus cu Ion-Vodă…

Luntraşul cel de lângă negrean a murmurat:

— Cu alt noroc, căpitane, căci de pieirea lui Ion-Vodă s-a cutremurat lumea.

Au mai plutit un timp în tăcere. Acuma, prin balta domoală de la celălalt mal, pescarii întorceau luntrea cu botul în susul apei şi lopătau ca s-ajungă în cotlonul de unde plecaseră, la o colibă torpilată. După ce-au ieşit pe năsip, pescarii au pipăit banii de brudina şi s-au arătat mulţămiţi de muşteriul lor.

— De-acu mâni, pe la prânzişor, mă veţi întoarce de unde m-aţi luat, le-a spus Cozmuţă.

— Se poate, au râs ei. Te ducem cu două ciobăci şi cu oria; poate tot încurcăm un somn.

— Somnul pe care-l încurcăm, a răspuns răzăşul de la Negreni, stă în scaun şi se chiamă judele Moghilăului.

Căpitanul Cozmuţă a trecut ca un târgovăţ grăbit pe străzi înguste şi întortochiate; câni n-a stârnit, colb însă destul; ş-a ajuns destul de degrabă la casa meşterului săidăcar.

A bătut într-o poartă; au mormăit întrebări şi răspunsuri; i s-a dat drumul chiar de cătră meşterul cel de la Praha, Miloslav, decât care mai bun săidăcar nu se află în toată lumea. El meşteşugeşte frâiele cu ţinte şi teltiile înflorite care au bun preţ în Zaporojă. De şi e aşa de bun meşter şi câştigă destul, n-are linişte în acest târg al Moghilăului, căci domnia sa e pribeag husit şi-l tot împung popii catolici, şi şleahticii se potrivesc popilor, şi pârgarii ascultă de şleahtici; aşa că meşterul Miloslav nu putea dovedi decât împingând unde trebuia zgripţori de argint.

În cămara sculelor şi pielăriei, meşterul Cişca se tânguie prietinului său răzăşul un ceas de vreme, greblându-şi cu degetele barba bălaie stropită cu fire argintii şi-l mai întreabă ş-acuma, cum l-a mai întrebat şi-n alte daţi, dacă n-ar fi cumva cu putinţă să se aşeze într-o ţară mai blândă din partea popilor papistaşi. Poate-i Moldova ţara aceea.

— Este, îi răspunde căpitanul, dar mai îngăduie; meştere Miloslav, până ce-a veni la noi un voievod după inima noastră. Atuncea are să fie şi mai mult de lucru pentru meşteşugul dumnitale. Iar de papistaşi ai a te teme la noi ca de Sisoie cel mare.

Meşterul Cişca râde. Domnia sa nu ştie cine-i sfântul Sisoie. Socoate că va fi fiind un bărbos cumsecade şi blând de la Ierusalim ori de la Bizanţ.

— Noroc că n-am copii nici de la Ana, nevasta mea de-al doilea, adaose el, urmând a-şi scărmăna barba; şi noroc că Ana e vrednică nevastă, cu care mă înţeleg; şi când lucrez eu, ea cântă parcă n-am avea griji. Mulţămesc, căpitan Cozmuţă, pentru plata zlotului datorit. Şi nu te vei supăra pe mine, dacă nu-ţi pot da pat de hodină decât între scule şi piei.

Când l-a lăsat meşterul, Cozmuţă şi-a aşezat bine ciolanele pe patul vârtos, a pus tâmpla pe pumnul drept ş-a adormit numaidecât.

Dimineaţa, când a vârât capul în cuhnea strimtă a gospodinei, căutând apă, pana Ana Cişcova cânta, potrivindu-şi în spelci de sârmă cozile şi privindu-şi faţa albă în oglindă, când din dreapta, când din stânga.

— Jesus Maria! a strigat ea lepădând oglinda şi pocnindu-şi palmele; de unde ai ieşit, căpitane Cozmuţă?

— Dintre sculele şi pieile meşterului. Bine te găsesc sănătoasă şi veselă, doamnă Ana, şi te-aş ruga să mă îndrepţi la careva care cunoaşte în Moghilău casa unui fost căpitan de oaste cu numele Kopiţki.

— D-apoi îl pot îndrepta eu pe prietinul nostru căpitanul Cozmuţă. Casa lui pan Kopiţki se află în a treia uliţă la stingă, peste drum de biserica Uspeniei. Şi trebuie să fie astăzi la pan Tadeus mare năvală de popor. Căci mâni, duminică, se face judecata lui Barbă-Roşă, cel gras, epitropul Uspeniei. Închipuieşte-ţi, căpitane, că un boier mare cu opt moşii, cum e Roman Barbă-Roşă, s-a apucat ş-a pus amanet biserica Uspenia la un cămătar venetic. Costa Luli. şi neplătind Barbă-Roşă la soroc nici capete, nici dobândă. Costa Luli a pus lacată şi a poprit intrarea preotului şi a poporanilor la sfântă leturghie.

Vai, Doamne, s-a mai auzit pe lume asemenea blăstămată faptă? A împrumutat procletul bani, pentru nunta unei fiice, şi nici nuntă n-a făcut, nici douăzeci şi cinci de taleri nu i-a întors lui Luli.

— Ce dracu o fi făcut cu atâtea parale? s-a mirat negreanul.

— Le-a bătut la cărţi, căpitane Cozmuţă! Înflorire-ar pe el lepra! Şi n-ar mai ajunge la duminica cealaltă acest varvar mai rău decât ismailitenii…

— Ce fel de judecată?

— Nu ştiu, că-l judecă tot corbi de cei mari, neamuri cu el. De aceea s-adună poporul ca să facă răzmeriţă şi să-i ceară capul. Unde te duci, prietine al nostru? La prânz nu te întorci?

— Nu pot şi-mi pare rău, doamnă Ana… Îmi place să te aud râzând şi cântând.

— Acuma nu mai rid şi nu mai cânt.

— Îmi place să te aud râzând şi cântând şi împărţind mâncare în farfurii înflorite. Dar eu am o slujbă poruncită, doamnă Ana; şi slujba mea în dimineaţa asta numaidecât trebuie s-o isprăvesc.

— Şi pe urmă te duci?

— Da, tot cu slujba.

— Şi de la soţul meu Miloslav luatu-ţi-ai rămas bun?

— Luat.

— Bine, atunci ia-ţi şi de la mine şi nu ne uita.

Cozmuţă a pornit repede, pipăind la brâu cartea stăpânului său. La poartă a stat, ascultând dacă nu se aude în urma lui cântec. Nu s-auzea nimic; nevasta meşterului se uita după dânsul din prag. Căpitanul a oftat, a deschis, a trântit portiţa în clampă şi s-a dus.

Cum a văzut în uliţa a treia biserica Uspeniei şi adunare de norod la casa de peste drum, s-a destins, simţindu-se la capătul urcuşului său. S-a uitat la învăluirea mulţimii şi a văzut că-i ca şi la Negreni când răzăşii se supără. A ocolit o grămadă de oameni ici, a cotit pe după alţii, şi a băgat de samă că de la poartă şi până la uşa casei oamenii îmbulziţi nici nu mai pot răsufla.

Cine-i acest străin?

Pan Kopiţki n-are vreme astăzi şi mâni decât pentru urgia ce s-a abătut asupra sfintei noastre Uspenii. Să-l lese în tihnă cei de peste Nistru. Pentru străini va scrie pan Kopiţki jalbe poimâni.

Căpitanul Cozmuţă s-a făcut mititel şi a întrebat cu umilinţă pe cei ce se aflau mai aproape de dânsul, dacă pan Kopiţki e singur.

— Ba e cu vatamanii noştri. De ce întrebi? Asta se ştie şi se vede!

— Ba eu socoteam că s-ar fi aflat în sfat cu Ion Nicoară Potcoavă, hatmanul.

— Da, de unde! Hatmanul Potcoavă e la Moldova.

— Eu ştiam că a pornit într-acoace. L-am şi petrecut o bucată pe cale.

— Da’ de unde vii dumneata şi cine eşti?

— Sunt un căpitan de răzăşi de la Negreni.

— D-apoi nu-l cunoaşteţi, lume dragă? Acesta —i căpitanul Cozmuţă, carele a fost cu unii din noi şi cu zaporojenii în războaiele lui Vodă Ion de la Moldova.

— Auzi, creştinilor! Şi ce pofteşte, mă rog?

— Zice că s-ar fi aflând la pan’ Kopiţki în canţelarie Potcoavă hatmanul.

Din gură în gură, din zvon în zvon, lumea strânsă dinaintea sfintei Uspenii s-a încredinţat că nu este altă veste mai adevărată decât asta. Apoi acuma este cine judeca pe Barbă-Roşă pentru hoţia lui!

Strigăte şi chemări; mulţimea îl copleşea pe negrean. Cei din bulzul de la intrarea casei s-au revărsat spre poartă. Căpitanul Cozmuţă a sărit din doi paşi cele patru trepte; mulţimea a început a urla la el şi a-l sudui râzând pentru asemenea viclenie. Dar domnia sa a tras de la brâu cartea lui Nicoară ş-a tremurat-o deasupra capului său descoperit.

— Domnilor şi fraţilor, aflaţi că nu v-am viclenit; măria sa hatmanul Potcoavă nu se află în casă şi nu vorbeşte cu pan Kopiţki, dar cuvintele lui sunt scrise aicea, pentru prietinii săi din această ţară!

S-a făcut tăcere.

— Fraţilor oameni buni, a grăit cu linişte căpitanul de la Negreni, eu sunt sol şi aduc lui pan Tadeus această carte scrisă de mâna măriei sale Nicoară.

La tumultul de glasuri care a cutremurat uliţa după asemenea mărturisire, în fereastra de alăturea intrării s-a deschis o portiţă şi a ieşit capul lui pan Kopiţki întrebând numai cu ochii holbaţi şi schimonositura obrazului ce-i asemenea tăcere, ce-i asemenea freamăt, ce-i asemenea glas străin? Căci căpitanul negrean grăia limba localnicilor cu destulă uşurinţă, însă şi cu destule greşeli şi amestecuri de moldovenie.

Acel cap al fostului căpitan de oaste avea rase cu briciul bărbia, obrajii şi tâmplele, după felul de a se purta al zaporojenilor; mustăţile cărunte îi erau lungi învăluite mărunt cu drotul. Obrajii raşi îi atârnau. Ochii, după ce s-au holbat, au rămas mici şi cu pleoapele încreţite, aţintiţi asupra cărţii pe care solul o ţinea în crăcăna a două degete, întinzând braţul cât mai sus cu putinţă.

Repede se arătase acel cap în portiţa ferestrei, repede s-a tras îndărăt. Şi prin uşa intrării numaidecât a venit şi prelungirea în jos a fiinţii celui mai cu faimă bărbat din Movilău. Fostul căpitan Tadeus Kopiţki era de două ori mai înalt şi mai spătos decât răzăşul. A repezit mâna-i groasă cătră acea carte sau acea minciună; deoarece se putea ca omuleţul care o tremura între două degete să nu întrebuinţeze decât un tertip.

Căpitanul Cozmuţă s-a ploconit spre stăpânul casei întrebând dacă are cinstea să vadă înainte-i pe vestitul căpitan Tadeus Kopiţki.

— Da! El este! În fiinţă! a răspuns cu glas gros şi răsunător stăpânul casei, şi-n palma lui groasă răzăşul a lăsat să cadă cartea.

Fostul căpitan de oaste a cetit ce era scris deasupra, a desfăcu t-o şi i-a cercetat pecetea.

— Dumneata eşti căpitanul Cozmuţă? a întrebat răstit.

— Da, el este, a răspuns cuviincios negreanul.

Pan Tadeus s-a cufundat dintrodată în cetirea cărţii. A ridicat numai o clipită ochii spre biserica Uspeniei, luând martor parcă pe Dumnezeul închipuirii sale, un Dumnezeu al răzbunării în vifor de nouri, a bătut cu dosul palmei stingi foaia pe care o ţinea în dreapta ş-apoi cu foaia a ameninţat lumea îmbulzită în juru-i.

— Vină după mine, a zis el cătră sol.

Cu o sprinteneală de mirare la un om atât de gros şi destul de vârstnic, pan Kopiţki l-a dus pe căpitanul Cozmuţă la o cămară deosebită de canţelarie.

L-a aşezat pe oaspete pe un divan, s-a aşezat şi el într-un jilţ pe care l-a rostogolit întăi dinaintea divanului; s-a mai uitat o dată la cartea deschisă şi iar a bătut-o cu dosul palmei stingi. Dintrodată solul a auzit un glas blând în care tremurau lacrimile.

— Din mila lui Dumnezeu străin în ţara părinţilor săi…

Căpitane Cozmuţă, spune-mi toate câte ştii despre sosirea prietinului meu Potcoavă.

Negreanul i-a povestit în câteva cuvinte tot ce ştia.

Pan Tadeus şi-a sprijinit fruntea cu palmele; apoi a înălţat încet-încet ochii şi i-a aţintit asupra căpitanului negrean, ascultând în acelaşi timp zvonul norodului de-afară.

— Iubitule, a spus el după aceea răzăşului, zâmbind; avem mâni în târgul Movilăului frumoasă adunare de popor. Toată această adunare va întâmpina pe prietinul nostru care trece la prietinii săi din Zaporojă. Oricâte cârcote şi supărări vor fi, nimic nu-l va putea opri pe Potcoavă. Luăm noi cei de-aici toate măsurile.

— Înţeleg; măria sa hotărăşte ziua trecerii sale mâni.

— Am văzut din cartea ce mi-ai adus. Dar Tadeus Kopiţki hotărăşte şi ceasul. Să fie al patrulea ceas al dimineţii.

— Se va face întocmai, a dat încredinţare răzăşul. Mă întorc fără întârziere la măria sa.

— O, bărbat prea harnic! nu pleci înainte de-a bea ca mine paharul prietiniei noastre; şi de-a te sfătui cu Tadeus şi despre alte lucruri ce privesc intrarea la noi a slăvitului nostru Nicoară hatman.

* *