Capitolul 20

Mezin cel viteaz.

Înainte de a intra în hotarul Costeştilor şi Olărenilor, Potcoavă a mai poruncit un popas de amiază, după sfatul lui moş Mitrea şi al vatamanului Agapie, cei doi lăcusteni.

Depărtarea până la apa Nistruiui se împuţina cu repeziciune, totuşi popasurile erau mai dese. Ieşeau în calea măriei sale călăreţi din sate, cu care se schimbau închinări şi vorbe bune; îl petreceau până dincolo de hotarul moşiei lor şi apoi rămâneau într-un dâmb, lungă vreme, până ce depărtările se înceţoşau atât pentru cei duşi cât şi pentru cei rămaşi.

Această rânduială lăcustenii o pregăteau umblând cale de un popas înaintea lui Nicoară. Iar alţii, dintre cei vestiţi de lăcusteni, umblau şi mai departe cătră zarea Nistrului, înştiinţând neamuri şi prietini. În lungul drumului se simţea această mişcare şi umblau necontenit călăreţi şi vestitori.

Deasemenea se dăduse înştiinţare şi ciobanilor care aveau târle ici-colo, în acele largi întinderi. Şi după învăţămintele vechi, dobândite din suferinţa rândurilor de oameni, ciobanii vesteau satele de cătră pădure, cu focuri, despre umbletele înainte la calea Lipsei şi îndărăt la Vadu Raşcului ale slujitorilor lui Vodă Şchiopul şi ale lui ceauş-baş de la Iaşi.

La Vadu Raşcului, unde cumpănea mai mult puterea slujitorilor domneşti şi ismailiteni, se iscase pesemne o tulburare grabnică la vestea iscoadelor, cum că fugarii apucaseră alt drum.

Fugarii erau aşteptaţi într-un loc; şi dintrodată răsăriseră la o mare depărtare. De ce puterea domnească fusese încredinţată că la Vadu Raşcului trebuie aşezată capcana, nu se ştie. Era o încredinţare din vânt, din pământ, din nălucirea minţilor. La Vadu Raşcului le era mai la îndămână oamenilor domneşti, din numărul săbiilor şi mai ales din odihnă şi mâncare. Acuma se mişcau spre valea Lipsei pipăind, cotind, înaintând şi trăgându-se îndărăt, ca unii ce nu se bizuiau încă pe o izbândă uşoară. Lor mai mult le trebuiau căpăţânile lor sănătoase pe umeri, decât să le ducă la Iaşi pe ale fugarilor. Se mişcau mai ales din îmboldirea oştenilor turci, care arătau vrednicie şi semeţie, ca trimeşi ai celui mai mare şi mai temut padişah stăpân al lumii. Semeţia le era sporită de scârnava lăcomie a dobânzii pe care o râvneau de la pământeni. Răzăşii din acea lăture a ţării fuseseră până atunci scutiţi de bântuirile boiereşti şi putuseră agonisi tamazlâcuri şi turme. Făceau şi negoţ cu boii şi oile în Lehia, şi la Vadu Raşcului se spunea că acea răzăşime cuprinsă are îngropate comori de zloţi şi taleri.

Ciobanii de la târle privegheau de departe mişcarea iscoadelor. Cum le vedeau, aprindeau pe corhane mai multe focuri decât aveau stâni; şi răzăşii, din depărtarea la care se aflau, numărau şfară de fum după şfară de fum şi înţelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. Iar noaptea, focurile ciobanilor ardeau ca nişte luceferi mari în vârful movilelor, şi răzăşii, de pe hotarul lor, băgau de samă cum se astupă şi cum se deschid luminile. Ciobanii ridicau asupra focului saricile, apoi le lăsau să cadă. Era semn că nu-i linişte în păşuni, că zăvozii se arată neliniştiţi şi mânioşi ca la apropierea fiarelor. Atunci străjile satelor sporeau, şi cete înarmate ieşeau în larg pe după lunci şi rovine de pâraie fără apă.

În acea zi de vineri, vatamanul Agapie a călăuzit la măria sa pe vatamanii Costeştilor şi Olărenilor într-o vâlcea împresurată de făgeţel tânăr şi mesteceni. Potcoavă şi ai săi erau descălecaţi. Când au auzit tropot, au pus piciorul în scară. Îndată ce s-a arătat Agapie, Nicoară s-a încălărat şi a strâns zăbala murgului. Au săltat în tarniţi şi soţii săi.

Agapie aducea şase răzăşi, fruntaşii celor două sate. Lăcusteanul şi-a descoperit fruntea închinând-o spre măria sa: ceilalţi şase călăreţi au făcut la fel.

— Slăvite, a zis Agapie, arătându-şi prin mustaţă albul dinţilor, aceşti gospodari de la două sate megieşe au poftit să se înfăţişeze la trecerea Domnului lor.

— Mi se bucură inima, a răspuns Potcoavă, ducându-se mai aproape de răzăşi.

Şi-a tras de deasupra pletelor cuşma. Acest obicei de la taberele zaporojenilor, când sunt întâmpinaţi hatmanii şi asaulii de credincioşii lor, nu era cunoscut moldovenilor. În aceste zile când vedea cum se deşteaptă şi se ridică în juru-i poporul, împresurându-l c-o dragoste care-i mângâia pribegia, Potcoavă simţise nevoia să se închine puterii pământului, tovarăşilor de restrişte ai lui Vodă Ion. Îi era inima plină de milă şi avânt. Vatamanii de la Costeşti şi Olăreni au fost fulgeraţi de privirea înaltă şi în acelaşi timp frăţească a celui pe care îl socoteau Voievodul lor.

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta, şi să te întorci degrabă, a zis cel mai vâretnic dintre cei şase.

— Alătură-te lângă scara măriei sale, moş Comane, l-a îndemnat lăcusteanul.

Răzăşul cel cărunt, pieptănat ca în zi de sărbătoare, s-a apropiat cuprinzând mâna pe care i-o întindea Potcoavă.

— Slăvite stăpâne, a cuvântat el punându-şi palma stingă pe piept; ce-avem aici în inimă, avem şi pe buze. Ca pe un Domn al nostru dorim să te primim cu pâne şi sare, după datină, să te aşezi în scaunul ţării cu sabia, fără beşlii şi năvrapi ismailiteni, cum au ajuns de fac alţii care n-au ruşine.

S-au apropiat şi ceilalţi răzăşi ca s-atingă mâna lui Nicoară. Apoi au descălecat toţi, stând la sfat şi răzăşii de la Costeşti şi Olăreni au tras merinde din desagi şi ploşte de vin.

A intrat în vâlcea şi moş Mitrea şi a descălecat din învăluirea umbletului.

— Vine din urmă şi domnia sa diacul cu veşti de mirare, a cuvântat el.

— Ce este, omule? s-a supărat uncheşul Petrea. Dacă ai veste rea, care să ne amărască pânea, mai întârzie-o. Ori mai degrabă spune, a adăogit el îndată cu dezgust, lepădând pita. Nu cumva s-arată iscoadele şi ismailitenii? Tot asta aud de trei zile.

— Asta nu poate fi supărare pentru răzăşii noştri, căpitane Petrea, a răspuns cu blândeţa-i obişnuită moş Mitrea. Pilcurile noastre i-au tot hărăţât, până ce i-au apropiat. Oamenii noştri s-au bulucit în trei locuri şi aşteaptă numai poruncă de la măria sa; i-or împresura şi i-or stropşi cu furcile.

Uncheşul Petrea a tăcut, fără a se însenina. Mezinul a ieşit înainte:

— Bădiţă, dă-ne voie să tragem şi noi săbiile. Uncheşul a încuviinţat, dând în sus cu coamele ca un zimbru.

— Să vedem ce are să ne spuie diacul, care-i om cuminte, a grăit cu linişte Nicoară. Din ce se petrece, eu înţeleg că n-am a mă Îngrijora de nimic, deoarece prietinii noştri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. Ţara-i cu noi!

A intrat şi diacul în vâlcea, descălecând fără grabă.

— Stăpâne, a dat el lămurire, bulucul lui Sefer-ceauş stă poposit în Valea Oilor. Năvrapii şi-au trudit caii adunând pe armăşeii lui Şchiopu-Vodă. Prietinii noştri răzăşii e-au dat ocol… Am limbă: am prins pe unul din armă-şei. De la el cunosc numele ceauşului, iar pe vatavul armăşeilor îl chiamă Iov Buzatu. L-au bătut Sefer-ceauş cu toiagul. Mult nu zăbovim; cât vă pregătiţi, eu Îi voi spune măriei sale întâmplarea de la Costeşti.

— Ce întâmplare? a rostit uncheşul. N-avem nevoie de poveşti.

— Ba e o întâmplare ce se leagă de buluc şi de harţul în care intrăm şi noi, cu voia măriei sale.

— Lehamite! a mormăit bătrânul, făcând semn cu palmele că leapădă de la sine toate şi nu mai are nevoie de nimic pe lumea asta.

— Nu te supăra, diece, şi spune-mi întâmplarea domniei tale… a îndemnat cu linişte Nicoară.

Uncheşul Petrea s-a potolit dintrodată şi diacul a povestit întâmplarea gospodinelor de la Costeşti.

Se vede că cei doi dintre armăşei, care băteau laturile, au ademenit cu ei pe doi oşteni anadoleni mai bătrâni.

Se satură şi unii dintre năvrapi de atât omor şi prădăciune prin toate ţările (creştineşti. Nu le mai trebuie amica, numai să-şi întindă ciolanele într-un loc tihnit. Câteva ouă ş-o lumânare de seu, ca să-şi pripească la foc o papară; ş-un braţ de fân ca să-şi plece fruntea şi să doarmă. Alah i-a avea după aceea în sfânta sa pază.

Iar armăşeii îşi spun că dacă duc cu dânşii doi oşteni turci, apoi răzăşii s-or teme şi i-or primi bine, pe lângă asta vor arăta că dânşii nu vor să bată război cu nimeni; se duc în lumea lor; s-au săturat de-atâta trudă! Dar gândul lor ascuns era că – văzând şi făcând, în vremea hârbului celorlalţi şi a pojarului, să apuce niscai zloţi, dac-or găsi, ori nişte icoane ferecate, şi să se întoarcă iar la Domnie, împăunându-se cu isprava celorlalţi.

Se strecoară tuspatru călăreţii prin marginea Costeştilor. E un ceas când toată munca de dimineaţă a satului s-a alinat. Răzăşii au ieşit în hotar; moşnegii s-au întins la umbră; cânii clămpănesc după muşte; numai răzăşiţele se dau în vânt cu treaba lor neistovită. După rânduială de dimineaţă au intrat un răstimp la stative; acuma au ieşit de la ţesut ş-au aprins foc în cuptor; apoi au opărit nişte alivenci, ca să le coacă şi să aibă cu ce ieşi înaintea bărbaţilor când s-or întoarce flămânzi.

Când scoate răzăşiţa lui Frunză cel tânăr capul pe uşa tinzii, să vadă de ce s-au întărâtat aşa cânii, iaca vede pe cei patru oşteni că se uitau la ea de peste gard. Se întâmplase că armăseii şi năvrapii, descălecaţi, cercau să intre în gospodăria ce li se părea mai arătoasă în colţul de sat unde nimeriseră.

— Vai! a ţipat Fira şi i s-au aprins obrajii. Da’ cine sunteţi voi şi cum cutezaţi a intra nechemaţi la o gospodărie de creştin, aducând cu voi şi spurcăciune păgânească?

— Jupâneasa dragă, a răspuns unul dintre armăşei; primeşte-ne, ca să ne hodinim ca nişte oşteni ce suntem.

— Ferească Dumnezeu! a ţipat femeia; să nu puneţi mâna pe poartă că ia foc. Slobod cânii, chem oamenii.

— Oamenii sunt în hotar, i-am văzut eu. Şi noi doi suntem oamenii Domniei, iar aceştialalţi doi sunt oşteni împărăteşti. Teme-te şi dă-ne drumul!

— D-apoi aşa şi pe dincolo în flendurile voastre şi ale oştenilor împărăteşti! Venit-aţi să tulburaţi lumea şi să spărieţi copiii?

— Taci din gură că intru la tine! a suduit-o armăşelul. Atuncea Fira lui Frunză a răcnit ca s-audă vecinătatea.

— Săriţi, doamnelor şi suratelor; dau peste noi spurcăciunile pământului! Puneţi mâna pe furci! Să-i prigonim până ce le-om smulge păr, s-avem cu ce afuma pe prunci, să le treacă spaima. Nu-i lăsaţi; sloboziţi cânii! Moş Irimie, dă drumul şi buhaiului, că unul dintre dânşii are strai roş – să-i ieie în coarne şi să-l zvârlă în râpă!

A fost o zarvă cum nu s-a mai pomenit la Costeşti de la vremea când au dat nohaii. Ca şi atuncea au ieşit femeile cu cociorvele aprinse; unele au apucat furcile; dulăii s-au înşurubat pe sub porţi; buhaiul lui Frunză a prins a boncălui, împungând c-un corn în pământ şi s-a luat după năvrapul cu strai roş; oştenii domneşti şi cei împărăteşti nu s-au mai putut căţăra pe cai.

— N-aveau cu ei pe Alexandru împăratul de la Machedonia şi i-au biruit amazoancele, măria ta… şi-a sfârşit povestea slujitorul lui Nicoară.

Când i-au scos femeile din sat cu asemenea alai, cei patru au dat peste răzăşi, între care se afla şi Radu, diacul. Atunci i-au prins dar n-au putut apăra decât pe unul din armăşei; pe ceilalţi trei muierile i-au ucis, lepădându-i subt un gard, unde abia mai suflă.

— Asemenea poveşti îmi plac, a zis uncheşul cu aţâţare, de-acu hai în Valea Oilor după bulucul lui Sefer-ceauş. Ş-ar trebui să aduceţi pe jupâneasa Fira a lui Frunză s-audă laudă de la măria sa.

— Am vrut s-o aduc, a răspuns diacul, dar se ruşinează şi nu vrea să vie, căci asemenea faptă – zice ea – nu se cuvine s-o săvârşească femeile. Şi nici acasă la ca să nu intre nimeni; nu-şi vede capul de trebi şi pruncul de ţâţă i-i bolnav.

— Aşa-s muierile, cu nazuri, a dat încredinţare uncheşul. Şi nici n-avem vreme să le căutăm în coarne; hai unde-i treaba noastră.

Cei şase vatamani de la Costeşti şi Olăreni s-au amestecat între ceilalţi răzăşi care-şi alcătuiau cu grabă cetele.

Agapie de la Lăcusteni a adus la scara lui Nicoară Potcoavă pe armăşelul prins, cu capul gol şi descins. Era boţit şi pălit în cap de cociorve, dar se ţinea bine, bucuros fiind că i s-a cruţat viaţa.

— Închină-te măriei sale, i-a poruncit vatamanul lăcustean, şi spune-i tot ceea ce ne-ai spus nouă.

Adică mie şi diacului, stăpâne.

Prinsul s-a umilit, mărturisind cu vorbe pe care şi le rânduise cu înţelepciune, ca să nu uite nimic.

— Mărite Doamne, baş-ceauş Sefer mai aşteaptă un buluc pe care-l are tot sub mâna lui. Poate desară ori mâne dimineaţă să fie adus aici acel buluc.

Măria ta, noi am intrat cam departe şi acum nu ni-i tocmai bine. Dacă-s răzăşiţele aşa cum le-am cunoscut, apoi ce trebuie să fie răzăşii… Iar Sefer l-a bătut cu toiagul pe Iov Buzatu vatavul. Acuma are să cunoască şi el ce-i aici şi de ce armăşeii umblă de-a scăpare. Căci noi sân tem deprinşi cu creştini flămânzi şi slabi. Iar aicea oamenii îs fără frică. Baş-ceauş Sefer îşi prăpădeşte capul. Ori aici, ori la Iaşi. Aici pentru că n-a putut răzbi, iar la Iaşi pentru că mai-marele său, pentru neizbândă şi ruşine, îl va pune sub paloşul gealatului.

— Spune măriei sale, a îndemnat Agapie, ce fel de oştean e baş-ceauş?

— Drept mărturisesc măriei tale că-i oştean bun, dar aprig. A intrat, în noi armăşeii, nu numa cu toiagul ci şi cu sabia.

Drept am mărturisit, măria ta, şi-mi fac cruce.

Nicoară Potcoavă a poruncit ieşirea deasupra văiugii.

Îndată ce s-au arătat în câmpul prăvălatic, au prins a săgeta ca dintr-un viespar năvrapii. S-au împrăştiat o samă pe culmea din laturi; iar bulucul s-a mişcat domol, ţinându-se strâns călăreţ lângă călăreţ, spre un corhan ce se-nălţa dincolo de vale.

Diacul da lămurire uncheşului:

— Sefer nu vrea să primească harţul.

— Atuncea să-l hăituim fără întârziere, s-a mâniat uncheşul. Îi aţin calea trei cete ale noastre.

Potcoavă şi-a oprit murgul:

— Ne-aşteaptă totuşi, după cât mi se pare, a zis el, luând aminte la mişcarea năvrapilor. N-au tras săbiile. Au pornit într-acoace doi călăreţi. Trimet solie.

Au înţeles îndată ce vrea Sefer-ceauş. Cei doi călăreţi au oprit la o sută de paşi; s-au închinat cuviincios. Unul era năvrap, celălalt armăşel domnesc.

A grăit întăi turcul şi după aceea a tălmăcit armăşelul. Şi-au rămas neclintiţi.

— M-aşteptam la asta, a murmurat Potcoavă Crainicul domnesc tălmăcea:

— Baş-ceauş Sefer înştiinţează că azi e zi sfântă; vinerea, moslemii drepţi nu taie şi nu varsă sânge.

Lăcusteanul a şoptit:

— Trebuie să fie o viclenie a turcului, măria ta.

A urmat a striga întăi năvrapul, după aceea armăşelul, tălmăcind;

— Baş-ceauş Sefer cunoaşte că se află în faţa unui viteaz, cu duhul dreptăţii… Dacă noi nu primim harţui acum, domnia sa va îngădui până la asfinţitul soarelui, când avem deslegare de a trage săbiile.” „Iarăşi spune baş-ceauş că mai bine ar fi să nu stricăm oamenii nici dintr-o parte nici din alta, şi să iasă la luptă dreaptă unul dintre ai domniei voastre care se bizuie pe vrednicia lui. Să se lupte cu baş-ceauş fără săbii, numai din virtutea trupului, şi Dumnezeu va alege.” „Dacă, precum nădăjduieşte, va birui Sefer baş-ceauş, apoi să fie volnic a lua capul celui căzut şi să se ducă fără nici o stricăciune din partea domniilor voastre.”

La porunca lui Nicoară Potcoavă, a ieşit în privelişte moş Mitrea Lăcusteanul şi a pus întrebările de-a dreptul în limba năvrapilor, ascultând întăi vorbele măriei sale.

— Nu cumva Sefer-ceauş n-are altă cale de întoarcere?

— Ba are, s-a răspuns. Sefer aşteaptă spor de săbii.

— Dar noi nu vrem s-aşteptăm întărirea neprietinului nostru.

S-a răspuns:

— De aceea Sefer-ceauş îndeamnă la luptă numai în doi. Iar dacă nu cutează nimeni, atunci s-aşteptaţi domniile voastre până după asfinţitul soarelui. Mai-marele domniilor voastre Potcoavă ştie că lupta dreaptă, unul şi unul, e vechi obicei al vitejilor, şi creştini şi moslemi.

Uncheşul Petrea nu-şi putea birui mânia şi mormăia împotriva măriei sale că nu este altă lege de război decât îă tragă toţi acuma săbiile şi să-i prăvale pe necredincioşi din lumina soarelui în întunericul morţii.

Nicoară a făcut semn de tăcere. Gândul lui era să dea altfel de răspuns. Nu se cuvenea, îşi făcea el socotinţă, să jertfească atâţia oameni ai căror ochi se uitau la el cu prietinie şi încredere. De acei răzăşi ai săi avea nevoie şi la întoarcerea sa în ţară. Între acei vrednici răzăşi nu se mai socotea pribeag şi alungat. Mai bine să dea răspuns lui baş-ceauş Sefer că-i dă învoire să se tragă îndărăt.

„Domnia mea îi îngăduie să-şi cruţe căpăţâna…” a îngânat el în sine.

Dar tocmai când vroia să încredinţeze crainicului lăcustean răspunsul cu vorbe potrivite, dintre călăreţii de lingă sine a izbucnit Alexandru mezinul făcând trei sărituri largi cu calul. S-a oprit, s-a întors cătră Nicoară închinându-se, apoi şi-a desfăcut de pe el sabia şi a venit s-o înfăţişeze mai-marelui său.

— Îngăduie, bădiţă, să <mă lupt eu cu Sefer, a zis el cu hotărâre.

Era aprins la obraz şi-i scânteiau privirile de nălucirea unei fapte măreţe.

Inima lui Nicoară s-a strâns de îngrijorare. Mezinul lui era în una din acele stări primejdioase de aţâţare, pe care i le mai cunoscuse când se avânta nestăvilit în furtuni năprasnice.

— Însă tu n-ai suliţa lui sfântu Gheorghe… a încercat să glumească Nicoară.

— Îngăduie, bădiţă, a stăruit cu răguşală de mânie în glas mezinul.

Nicoară a oftat, dându-i învoire c-o mişcare a mânii drepte.

— Fii băgător de samă, Lixandre, c-un viclean ca Sefer. Mezinul a pus pinteni calului, pipăindu-şi sub strai jungherul.

— Opreşte-l, măria ta, a gemut uncheşul Petrea. Oricare dintre noi se poate pune jertfă, dar pe băiet cruţă-l!

— Băietul e de mult bărbat, a aruncat în urma sa răspuns trufaş mezinul.

— E prea târziu, uncheşule, a grăit Nicoară. Nu uita că ţi-a fost ucenic, ca şi mine. Să avem încredere în vrednicia lui.

Răzăşii din preajmă urmau în pasul cailor pe măria sa Nicoară, ţinându-şi gata săbiile şi suliţile.

Lângă corhanul care se zugrăvea pe zarea răsăritului, moşiroi uriaş, bulucul lui Sefer baş-ceauş se înşirase strâns într-o parte. Călărind cu repeziciune, răzăşii s-au îmbulzit, apoi s-au deşirat de partea cealaltă a movilei.

Sefer a descălecat şi a ieşit întru întâmpinarea mezinului, în bulucul năvrapilor s-au şoptit vorbe de mirare şi bucurie.

— Acesta e fratele lui Potcoavă! Frumos cap va primi baş-buluc-baş de la Galata!

Alexandru a pus piciorul în pământ. Apoi a atins cu palma sa dreaptă mâna dreaptă a ismailiteanului. După aceea, Sefer-ceauş s-a dus până în laturea corhanului de lângă năvrapii săi, s-a lăsat pe vine şi şi-a spălat cu colb de la temelia movilei dovada bărbăţiei sale. Apoi s-a i~ă-sucit şi s-a ploconit cătră Meca, până ce fruntea înfăşurată cu turban a atins pământul.

Mezinul sta în acest răstimp drept, cu faţa cătră răsărit şi cătră curgan. El ştia de la dascălii săi cei învăţaţi de la Bar, că, în acea movilă nestricată încă, veghează calare, în zale şi arme, un războinic schit de odinioară, cu credincioşi ai săi împrejur.

Închinarea lui a fost cătră acea umbră a trecutului. S-a întors şi a mai căutat o dată cu ochii pe Nicoară şi pe ceilalţi tovarăşi. Apoi a pus piciorul în scară şi a săltat în şa, jucându-şi calul împotriva lui Sefer care se încălărase şi el în acelaşi timp.

Întăi a fost o goană în jurul corhanului, Sefer urmărind pe potrivnicul său numai până într-un loc. Deodată şi-a răsucit calul, strunindu-l îndărăt. Şi a ieşit asupra mezinului, cercând a-l lovi cu pumnul, în trecere. Alexandru s-a ferit în laturea dreaptă, ridicând piciorul sting cu pinteni asupra obrazului întunecat al ceauşului.

S-au hărăţit aşa pălindu-se cu umerii, apoi îngrămădin-du-se învârtejit şi corcind a se smulge unul pe altul din şa.

S-au desfăcut într-un umblet liniştit şi s-a văzut că amândoi suflă trudnic. Sefer se stăpânea. Mezinul, cu braţele înălţate, primea până-n fundul plămânilor adierea de pe florile mormântului străvechi.

Când s-au repezit pe după corhan din nou şi au venit unul asupra altuia năprasnic, Sefer şi-a smuls de pe ţeastă turbanul subţire vârându-l în sân şi scoţând de acolo, cu mişcare fulgerată, un buzdugan cu măciucă de plumb şi miner scurt. Mezinul l-a văzut ş-a strunit scurt calul repezindu-l în sus şi ţinându-l pe picioarele dindărăt. Aceeaşi mişcare a fost nevoit s-o facă şi Sefer, căutându-şi clipa când să arunce buzduganul ori când să pălească de aproape cu el. Înălţat în scările scurte, el îşi căuta potrivnicul sub mâna dreaptă. Dar potrivnicul s-a răsucit în partea lui stingă, a lepădat scările lunecând la pământ, ş-a primit toată greutatea ismaihteanului în jungher. Străpuns prin coaste, Sefer s-a răstignit în sus, apoi s-a prăvălit pe spate.

Feciorii Costeştllor şi Olărenilor au sărit stăpânind calul.

— Nu-i pe dreptate! au răcnit glasuri în tumultul năvrapilor.

— Ba-i pe dreptate! strigau feciorii Costeştilor şi Olărenilor, înălţând deasupra capetelor buzduganul mortului.

Năvrapii şi armăşeii au încălecat în pripă şi au pus pinteni fugarilor. Răzăşii de la Costeşti şi Olăreni s-au încălărat şi ei ş-au prins a-i fugări chiuind.

* *