Capitolul 3

Popas la apa Moldovei.

Mai întâi s-a întâmplat minunea care bucură pe călătorii singuratici de mii şi mii de ani. Dintr-o bucată de criţă cât degetul cel mic şi dintr-o zburătură de cremene neagră, Caraiman a prins o scânteuţă într-un firişor de iască şi cu acea scânteuţă, mult mai mică decât semincioara de mac, c-un meşteşug pe care puţini muritori îl cunosc, a aprins focuşor slăbuţ din câteva vreascuri mărunte şi muşchi uscat, după care au izbucnit limbile de aur ale pojarului, cel dintâi Dumnezeu al oamenilor.

La vatra pe care or spulbera-o vânturile şi în puţină vreme nu şi-or mai aduce aminte de ea, pribegii şi-au petrecut înserarea. Lunca de sălcii vechi deschidea bolţi în jur; pe subt ele unii din ei duseseră caii la păscut. Pe cei rămaşi, pâlpâirile focului îi descopereau când şi când, apoi umbra îi cufunda ca într-un necunoscut. Venea până la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. Sub malul nalt, râul sclipea lin într-o bulboană, în care dinţi odată şi-a oglindit globul luna în scădere, răsărită deasupra piscului Bourei.

Diacul Radu îşi isprăvea istorisirea cătră măria sa Nicoară despre întâlnirea de la hanul lui Haramin, cu acel bărbat ciudat şi spânatic, cu nas ascuţit cât şi al lui Alexa Totârnac. Slujitorul acela al mazâlului din Dăvideni ducea la episcopia de Roman blăstămuri împotriva Irimiei pârcălabului.

— Poate om găsi aici prietinie, a zis Potcoavă cu glas de trudă.

— Dar dacă acel om al mazâlului, s-a împotrivit uncheşul Gânj, e un bărbat care grăieşte în dodii? Moldovenii au acest obicei la băutură: spun şi văd închipuiri.

— S-ar putea; de aceea, cu învoirea măriei sale, fratele Alexa şi cu mine om intra chiar în seara asta în sat la Dăvideni ş-om iscodi printre oameni.

— Bun cuvânt; aşa să fie, ca să-mi iau de-o grijă. Nu-mi plac ochii măriei sale Nicoară. M-aş teme să-i dezvelesc rana; nu mai avem scamă la căruţă. Chiar în noaptea asta, când gospodarii dorm, trebuie să-l vârâm pe măria sa într-o casă şi s-aducem pe vrăciţa de care s-a vorbit.

— Bădiţă Nicoară, a şoptit mezinul Alexandru, să facem cum zice uncheşul.

— Într-adevăr, e bine cum spune uncheşul, a încuviinţat Potcoavă; aşa să se facă.

— Apucăm în taină satul, fără ştiinţa nimănui, a urmat bătrânul; străji or veghea; despre cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem, să nu se afle nimic. Iar până la acel ceas târziu, măria ta, când ne-om mişca de aici, îţi pregătim aşternut în căruţă, pe iarbă şi flori. Hodineşte-te; te-om duce şi te-om scoate în taină, la casa pe care om alege-o.

— Să se facă precum spui, uncheşule, s-a învoit Nicoară, şi pleoapele i s-au coborât pe arşiţa ochilor.

Bătrânul, Alexandru şi diacul au sărit, sprijinindu-l şi l-au călăuzit la căruţă. Caraiman, din chilnă, l-a apucat cu fereală de subsuori pe stăpânul său şi l-a ajutat să se aşeze pe pologul pregătit, acoperindu-l cu poclada. Înainte de a-l lăsa singur pe măria sa, slujitorul cel oacheş a scos cu grijă din lada săneţelor o straiţă, a strâns-o subsuoară şi s-a tras cu luare-aminte din căruţă în bătătura focului,

— Am scos ornicul, a rânjit Caraiman, ca să nu-l supere pe măria sa.

S-a furişat sub sălcii destul de departe de căruţă şi a aninat straiţa cât mai sus, într-un clomb de răchită. Apoi a venit iar la vatră, furiş, ca o dihanie a umbrei.

Mezinul şi Radu s-au vârât sub căruţă, ca să prindă în gene un crâmpei de somn. Au rămas la foc uncheşul Petrea şi Caraiman. Au lăsat să se potolească jarul. Ascultau de departe, din fundul poienii, pufniturile cailor la păşune, care se tot depărtau până ce nu s-au mai auzit. Lumina lunii a fugit de deasupra bulboanei de sub malul nalt. S-au uitat cătră Boura. Se ridicase în fundul răsăritului o sprinceană de nour.

Era aşa de mare tăcerea serii, încât, o clipă, cei de la foc şi-au auzit inimile bătând.

Moş Petrea şi-a scos beşica de porc în care îşi ţinea tutunul şi a tras din tureatca ciubotei luleaua scurtă. Caraiman îi urmărea toate mişcările, mirându-se ca totdeauna de îndeletnicirea aceea ciudată a bătrânului. Nimeni dintre ceilalţi tovarăşi ai lui Potcoavă nu întrebuinţa doftoria lui moş Petrea pentru alinarea năcazului şi adormirea ghidului. Numai el îşi aprindea astfel pipa şi sta neclintit îh capul oaselor, trăgând din când în când „iarba dracului” şi slobozind pe nări fum. Era ca o minune a vremurilor nouă, care îi dădea lui moş Petrea un fel de putere asupra celorlalţi muritori. Căci tutunul, arăta el, curăţă măruntaiele omului; cu fumul, ies din trup toate răutăţile. Foloseşte la răceli, te apără de frigurile de baltă, potoleşte tusa de dimineaţă. Acest tutun, în păpuşi de câte un sfert de ocă, moş Petrea îl dobândea de la un ovrei de la Braţlau, căruia i-l aduceau neguţători bătrâni tătari tocmai de la Bacce-Sarai din Crâm.

— Ce s-aude? a şoptit într-o vreme bătrânul. Are de gând să se schimbe vremea?

Parcă se înfiora în afundul luncilor un susur de vânt.

— N-aş crede… a adăogat tot el. Căci avem treabă în noaptea asta.

A tras iar adânc din pipă. Apoi a pufăit fumul înafară, învăluindu-se în nouri, ca Savaot.

— Ba tot s-aude ceva, a şoptit şi Caraiman. Caii noştri îs cătră amiază, în curgerea apei; s-aude ceva din sus.

Şi-au aţintit urechile cu luare-aminte în susul apei.

Au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele: au ieşit băieţi în prundul Moldovei cu caii. De când e lumea, la noi moldovenii, asta e plăcerea cea mai mare a copilandrilor.

Uncheşul a zâmbit la lucirea domolită a jarului, aducându-şi aminte de petrecerile tineretului, în nopţile de vară, când se afla şi domnia sa prunc fericit în ţinutul Faldului, pe valea Ialanului.

Au stat tăcuţi, aşteptând oaspeţi; căci de bună-samă copiii simţiseră că se mai află cineva în sara aceea în poienile lor. S-au furişat paşi în preajmă.

Doi copii au cutezat să intre în poiana bulboanei. Au păşit cu băgare de samă spre foc. Au văzut oameni stând neclintiţi ca două stane de piatră la vatră.

— Buna sara, bădica.

Cel mai tânăr le-a făcut semn tainic de tăcere cu degetul la gură arătându-le apoi căruţa. Hodineau acolo oameni. Au venit mai aproape, şoptind:

— Avem nevoie de un cărbune, s-aprindem şi noi foc. Am prăpădit scăpărătorile. Ne-a trimes bădiţa Costin, care-i vataman peste toţi…

Caraiman, în tăcere, a mişcat braţul, a tras din vatră un tăciune şi l-a întins. Când unul din cei doi ţânci, păzitori ai tabunului, a păşit să ia focul, dinspre Boura a scăpărat fulger. Bătrânul s-a mişcat ducând mâna la obraz, după care a slobozit pe nas un nour de fum. Copiii au apucat-o la goană cu tăciunele, fără a mai întoarce capul.

O suflare de vânt a spulberat spuza de pe jar, luminând dinţii albi ai stanelor care râdeau una la alta.

Nu târzie vreme după întâmplarea asta, din straiţa aninată în clombul de răchită cucoşul a cântat, vestind straja întâia a nopţii. Diacul a ieşit de sub căruţă strângând pe sine brâul.

— Mă duc să-l caut pe Totârnac, a şoptit el cătră cei de la foc; încălecăm, trecem dincolo şi intrăm în sat. Îndemn şi pe ceilalţi să vie aici cu caii.

— Nu întârziaţi, diece, a grăit moş Petrea. Căci cătră miezul nopţii poate să vremuiască.

Diacul a privit cerul întunecat de pucuri de nouri şi şi-a încătărămat mai tare dulama. Îi era foame. Uncheşul a înţeles, s-a jâmbat şi i-a făcut semn cu luleaua să se ducă. Căruţa a rămas iar singură, cu focul şi cu cele două momâi neclintite.

Când s-au simţit paşii cailor şi ai celorlalţi tovarăşi intrând în poiana bulboanei, Caraiman a crescut cu găteje vâlvătaia.

Lunca a început a suna de zvonul unui vânt grabnic, într-un sfert de ceas s-a auzit freamătul ploii, au clipit fulgere, au detunat trăsnete în râpele dealului Bourei. Nourii repeziţi de furtună s-au scuturat cu grăbire şi, apoi după asemenea lucrare, s-au dus cătră asfinţit, lăsând cerul spălat curat şi iarăşi luminat de lună.

Cei din poiană s-au adăpostit sub streşina luncii.

Diacul şi Alexa s-au întors cu dulamele sclipind de apa cerului. Au descălecat, s-au apropiat de foc. Uncheşul i-a întrebat numai cu ochii.

— Vestea-i bună, a rostit diacul; omul acela al mazâlului nu s-a spurcat cu nici o minciună. Am intrat întâi la Iorgu Samson logofătul, şi i-am spus că suntem câţiva oşteni, care ducem cu noi un rănit de sabie, mai-marele nostru; şi căutăm un loc de odihnă şi tămăduire. Să se ştie însă că ne-am supăra foarte dacă am cădea între oameni care nu ne sunt cu priinţă.

— Da’ ce fel de oameni nu vă sunt domniilor voastre cu priinţă? a întrebat Iorgu Samson.

— Apoi, creştin bun, nouă nu ne sunt cu priinţă trântorii şi şchiopii de la Domnie. Dacă boierul dumnitale mazâl e încleştat de curtea lui Vodă acesta, carele asupreşte acuma ţara Moldovei, ne-om lipsi de bunătatea domniei sale… Cu toate acestea mai-marele nostru are nevoie de popas şi de milă. Noi ştim că boierul dumnitale e socrul acelei Iude blestemate cu numele Irimia.

— Apoi dumneavoastră veţi fi ştiind; dar eu vă duc chiar în acest ceas la stăpânul meu mazâlul, ca s-auziţi cu urechile domniilor voastre cât i-i de drag Iuda.

Aşa că a intrat numaidecât în casa cea mare şi cât ara fi rostit Tatăl nostru de douăsprezece ori, s-a întors şi ne-a poftit la stăpânul său. E un om cuvios, cu barbă albă şi ne-a îndemnat să aducem pe mai-marele nostru. Că-i bucuros să ne primească frăţeşte. Iar dacă nouă nu ni-i drag părcălabul Irimia, să se ştie că acel pârcălab e otrava vieţii mazililor.

— Socot, am răspuns eu, că nu-i casă mai potrivită decât aceea, ca să se pribolească stăpânul meu. Numaicât m-aş ruga să nu se afle că şi-a căutat adăpost acolo, ca să nu se ducă vreo vestire unde nu trebuie. Iar noi, tovarăşii măriei sale Domnul nostru, ne-om aşeza pe unde s-o putea, la logofăt, ori la odaie, unde sunt căruţele şi caii mazâlului; şi nu ne vom arăta la vedere decât prea puţin; însă vom fi cu ochii deschişi asupra Domnului nostru. Pentru măria sa avem în mâinile noastre tunete şi fulgere.

I-a plăcut mazâlului câte i-am spus.

— Unde-i bolnavul domniei voastre? a întrebat.

— Aproape, cinstite frate, şi noi aduce-l-am chiar în noaptea asta; nu te supăra, căci numai aşa e bine ca să nu se simtă intrarea noastră aici şi ca să-i putem da cât mai degrabă îngrijirile de cuviinţă.

Diacul a tăcut; Alexa şi-a scuturat de ploaie dulama.

— Multe s-au schimbat în sat la noi, a grăit Vulpea. Iorgu Samson nu m-a cunoscut până ce nu m-am vădit cine sunt. Atunci mi-a spus că acum doisprezece ani, când am ieşit eu din Dăvideni, oamenii mâncau pită; iar acum se nevoiesc cu terci de mei. Unii boieri de treabă au ajuns mazili, iar răzăşii s-au vândut bogătanilor şi au intrat în şerbie. Eu zic, uncheşule, Petrea, să nu mai pregetăm. Chiar în această clipă să ne sculăm şi să-l ducem la Dăvideni pe măria sa.

— Plecăm, a strigat de sub căruţă un glas bucuros,” şi fratele mezin a ieşit lângă vatra focului.

— Numaidecât, numaidecât. a mormăit bătrânul, bătându-şi de un pinten luleaua, ca s-o descarce de scrum. Şi te-aş pofti pe domnia ta, Alexandre, să-l rogi pe măria sa, din partea noastră a tuturora, să nu coboare din căruţă. L-om duce cu băgare de samă, ca într-un leagăn, scutindu-l de trudă.

Moş Petrea a mormăit poruncă de încălărare; mezinul a cercetat căruţa şi s-a întors.

— Bădiţa Nicoară doarme… a zis el; dar pare că-l chinuiesc visuri. L-am văzut cu obrazul pălit în lucirea lunii.

— Să mai adăstăm?

S-a auzit din căruţă glasul lui Potcoavă

— Nu, uncheşule. Poruncesc chiar în această clipă plecarea. În noaptea asta, se alege între viaţă şi moarte.

Oştenii au rămas tăcuţi de uimire, până ce Caraiman s-a mişcat ca să-şi caute ornicul în clombul de răchită. Asta a fost semnul plecării.

* *