Capitolul 21

Amintiri de la apa Moldovei.

Pe când se apropia de cel din urmă popas, Potcoavă a fost întâmpinat, în preajma Lipsei, de căpitanul Cozmuţă. Venea singur de cătră răsărit în pasul calului; ieşise de sub streşina unei lunci de sălcii şi arini şi-l bătea pieziş soarele ceasului al patrulea al după-amiezii.

Negreanul a strâns frâul şi a oprit numai o clipă, ca să privească alaiul de răzăşi ce-l urma pe hatman. I s-a umflat de trufie pieptul. A pus pinteni şi a venit în câteva salturi cătră cel care-i era şi lui Domn; a oprit iar şi şi-a tras de pe plete cuşma închinându-se.

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta!

Dar acel Domn al lor nu venea, ci se ducea. Trufia negreanului s-a potolit când a văzut aţintite asupra sa privirile umbrite ale răzăşilor.

— Treci lângă mine, căpitane Cozmuţă, şi spune, j-a poruncit Nicoară.

Negreanul şi-a alăturat fugarul de murguţ; şi-a acoperit fruntea, şi-a strâns cătărămile cingătorii.

— Cum ai umblat?

— Am umblat bine, măria ta. Am găsit pe dumnealui pan Tadeus. Se bucură că va vedea iarăşi pe prietinul său iubit. Iar intrarea la Moghilău se va face în priveliştea norodului, mâni duminică, după cum ai poruncit măria ta, cu două ceasuri înainte de amiază.

— Căpitane Cozmuţă, a zâmbit Potcoavă, porunca e a prietinului meu Tadeus, nu-i a mea.

— Aşa a socotit domnia sa că e bine. Are o socoteală diplomaticească.

— Ştiu, Tadeus e menit de la naştere să ajungă la sfârşitul vieţii sale mare postelnic.

Negreanului i-a părut bine că Domnul său e luminat de voie bună în acel ceas. Şi-a întors privirile, râzând, şi spre mezin. I s-a tulburat bucuria. Tinereţă lui Alexandru părea ofilită ca la o îngropăciune a părinţilor săi. Uncheşul sta cufundat în vechea lui posomorala. Nici ceilalţi tovarăşi de pribegie ai lui Nicoară n-au răspuns negreanului după inima sa. Poate erau trudiţi de drum.

Căpitan Cozmuţă s-a întors cu vioiciune spre Potcoavă:

— Am a cere iertare, a zis el, că la popasul cel din urmă din ţară nu te putem găzdui pe măria ta după cuviinţă.

Potcoavă a ridicat din umeri.

— La Lipsa nu se găsesc decât câteva colibe sărace de pescari.

— Prietine, a răspuns Nicoară. ştii că oşteanului nu-i trebuiesc palate. Viaţa lui e sub vânt şi sub furtună. Iar aici, oricât de umilit mi-a fi masul şi oricât de sărac, îl plătesc scump. Îmi rămâne zălog sufletul.

Cozmuţă a tresărit. Deci Domnul său nu se veseleşte de plecare. Aşa suntem noi toţi moldovenii; ne place când ne ducem, dar mai bucuroşi suntem când ne întoarcem. Nicoară va veni iar la ai săi.

— Toţi aceşti răzăşi care sunt lângă măria ta, a răspuns căpitanul Cozmuţă acelui suflet, te aşteptăm. Şi să vii sănătos.

Atuncea s-a adăogat la închinarea căpitanului Negrea şi glasul blând al lui moş Mitrea de la Lăcusteni.

— Măria ta, întoarce-te, ca să ne izbăveşti de haraciul ismailitenilor, de prădăciunile dăbilarilor Domniei, de pojarurile nohailor; ca să putem trăi în tihnă zilele ce le petrecem în astă lume.

În toate satele şi în toate popasurile numai de asta grăiesc răzăşii noştri, a urmat moşul lăcustean. Măria sa Petru-Vodă nu e al nostru. E al turcilor şi al boierilor. Turcii, boierii şi Vodă belesc ţara ca ciobanii oaia când o jertfesc pentru cină. Nu ne trebuie voievod vrăjmaş; ne trebuie voievod al nostru, cum a fost măria sa Ion.

Ascultând acel glas al norodului, Nicoară zâmbea cu ochii duşi în nălucirea vieţii lui.

Dar bucurie adevărată, cugeta în sine negreanul, are acest frate mezin Alexandru, când aude că s-or întoarce, el şi bădiţa său, în ţara Moldovei. Bucuria lui e de sânge şi foc. Acest Alexandru e faptă năvalnică. Va fi fost cândva ca el şi hatmanul Nicoară; dar acum la Nicoară gândirea înlătură necumpătarea şi se adânceşte într-o jertfă voită, în el hotărârea statornică roade ca viermele rumeneala mărului. Sufere că-i pribegit de ţară, că se va duce tot pribeag în ţara prietinilor lui, sufere că nu ştie care-i taina zilei de mâni, care-i va fi ceasul întoarcerii şi în ce chip va dobândi izbânda. La oameni ca el viaţa-i luminată de hotărârea cea neşovăitoare, dar zilele-s umbrite de truda gândurilor.

Agerimea negreanului pătrundea şi mai adânc în acel suflet tulburat. Acest bărbat domnesc a lepădat de la sine bucuriile trecătoare şi-n el stă mai presus de toate lumina cea fără de amurg a unei iubiri cătră cei pe care răposatul Vodă Ion i-a numit „sarea pământului”. În acea clipă căpitanul Cozmuţă a întâlnit ochii diacului şi şi-a adus aminte de vorbele schimbate cu el la un popas. Şi-a strunit calul şi a rămas puţintel mai în urmă, lângă acel om cu privirea înţeleaptă, care-şi avea locul de naştere sub întorsura Buzăului şi acum era călător în locuri depărtate, la neamuri străine. De la diac înţelesese cheia vieţii lui Nicoară şi i se muia inima de milă aducându-şi aminte de felul cum rostise diacul Radu vorba „jertfă”, privind şi el cum priveşte acum măria sa spre viitorul ce ne rămâne pururi ascuns.

După ce căpitanul Cozmuţă şi Radu diacul şi-au spus unul altuia câteva vorbe de prietinie, au băgat de samă că uncheşul Petrea se întoarce în şa şi priveşte posomorit spre alai, cuprinzându-i şi pe dânşii în privirea-i grea.

— Mă mir de acest bătrân oştean, a zis negreanul; încă nu l-am văzut luminându-se. Rămâne hojma nouros. Aţi avut dreptate, diece Radule, când l-aţi poreclit… zimbrul cel vechi.

— Căci, a răspuns diacul, ca şi acea fiară înfricoşată, bătrânul înfăţişează puterea acestui pământ; ca şi acea fiară are multă virtute şi mai puţină înţelegere. Însă viaţa lui atârnă de viaţa fiului său, aş putea zice. El i-a pus în mână sabie şi l-a aşezat în şa. Şi are pentru el atâta dragoste încât, dacă s-ar prăpădi Nicoară, ar cădea fulgerat şi el în aceeaşi clipă.

Au coborât în albia Nistrului la colibele de nuiele şi lut, acoperite cu şovar ale pescarilor. Năvoadele şi oriile erau întinse în vânt, de pari strâmbi de salcie, ca să se usuce. Ciobăcile şi luntrile erau pironite la ţărmul cu apă lină. Dincolo se vedeau scruntare între sălcii bătrâne ş-un drumeag ce suia din râpa râului la malul înalt. Luciul lin trecea ca o oglindă întinsă răsfrângând nouri de scamă din înălţime. Era o zi tihnită şi leneşă de sărbătoare; sălbătăciuni aripate zburau puţine şi cu grabă prin văzduh.

Cei paisprezece pescari aprinseseră un foc mare în cinstea hatmanului, după vestirea ce le făcuse căpitanul negrean. Două căldări de aramă fierbeau sub crăcani. Trei dintre stăpânii locului se năcăjeau, după ce-l trăseseră la mal dintr-un zăton, c-un somn pe care-l avuseseră priponit acolo. Doi îl prinseseră cu cangea bahorului stăpânindu-l, şi al treilea îl ucidea cu timleacul – buzdugan al pescarilor împotriva acelui peşte uriaş. Căci era un bătrân din bulboanele afunde, trăgând la cântar cât un bivol.

După ce pescarii au întâmpinat pe măria sa cu căciulile la genunchi şi cu pletele în ochi, alaiul s-a împrăştiat în lunci, rânduind hrana cailor şi căutând, cu tarniţile în braţe, loc de odihnă.

Oştenii lui Nicoară au alcătuit pentru mai-marele lor o măsuţă pe picioare strâmbe, bătute chiar atunci în pământul năsipos, ş-o laviţă. Alăturea, vatamanul pescarilor a aşezat un polog de sită închis de toate părţile, pentru odihnă şi pază împotriva ţânţarilor.

— Alţii or aprinde focuri şi s-or apăra stând în fum, a dat lămurire acel vataman, râzând. Noi îl apărăm pe hatman cât putem în sara asta; alţii l-or apăra în alte seri, nu numai de ţânţari ci şi de tăuni.

— Bine faci şi bine spui, moş Barnea, a încuviinţat căpitanul negrean.

— Apoi iaca-i bun, a zis căpitenia pescarilor şi s-a dus.

Dar după ce-a ajuns mai încolo, s-a întors scărpinându-se la ureche.

— Nu ştiu cum om face cu cina, s-a mirat el ca şi cum abia atunci se gândea la asemenea treabă; căci noi n-avem atâtea talgere şi atâtea linguri.

— S-a vedea, moş Barnea. Ştii dumneata că răzăşul, când purcede la drum, nu uită să-şi ieie lingură şi scafă. Cuţit are. Sare are…

— Apoi mai cu samă dacă au sare, eu oi fi fără nici o grijă şi iaca-i bine cum spui, căpitane Cozmuţă. Dar aş mai spune ceva şi mă sfiesc.

— De cine?

— Apoi nu de măria sa, că l-am cântărit eu, şi-l văd cine-i după ochi; dar este acolo un oştean vechi care m-a povăţuit să nu-l tulbur pe măria sa şi să-mi văd de alte treburi. Dar dacă n-oi grăi cu măria sa hatmanul Nicoară acuma, când îl am la îndămână, atuncea când să grăiesc? Că hatman Nicoară se duce, şi noi rămânem, fără măcar o mângâiere a răspunsului său.

Nicoară a zâmbit ridicând fruntea de la masă;

— Vină aici, moş Barnea, şi spune ce te doare.

— Apoi de mine ca de mine, mărite hatmane, că mie mi s-a bătucit pielea de câte m-au ars şi m-au împuns; dar ce-or face feciorii şi ginerii aceştia ai noştri… Că se împuţinează, tot se împuţinează negoţurile şi câştigurile. În vremea mea, în tinereţă, drumurile erau purtate şi somnii de Nistru, ca acesta pe care-l închinăm măriei tale, aveau preţ. Dar acuma – de ce s-au închis căile, şi la deal, şi la vale, şi de la Ieşi, nu m-ajunge mintea.

— Ba ştii dumneata de ce, a zâmbit negreanul.

— De unde să ştiu eu, căpitane? că-s un chiag bătrân de ani optzeci şi opt. În vremea tinereţii mele nu erau turci la Hotin, nici tătari la Căuşeni.

— Vezi că ştii, moş Barnea? Mai sunt şi altele pe care hatmanul le cunoaşte. Va veni vremea când se va limpezi zarea de cătră ismailiteni.

— Stau ca o negreaţă, căpitane. Ne înăbuşă de ne stupim sufletul!

Potcoavă a zâmbit cu bunătate:

— Iaca, moşule, oi da poruncă vistierului meu Radu să-ţi sloboadă doi taleri pentru somnul ce-mi închini.

— Ba nu, slăvite hatmane, s-a îndreptat din şale moş Barnea, acel somn e din dragostea noastră pentru măria ta. Dacă-i cu bani, dragostea noastră nu mai este dragoste.

— Moşule, fii cuminte, s-a posomorit uncheşul Petrea asupra vatamanului. Doi zgripţori e preţ bun pe patru boi.

— D-apoi ştim noi preţurile, n-ai grijă, oştene, dar dragostea noastră pentru hatman să ştii dumneata că preţuieşte mai mult decât patru sute şi patru mii de boi. Şi nici nu-i de vânzare. dacă vrei să ştii dumneata, oştene.

— Moşule, mă dau bătut, a zis uncheşul Petrea strângând la sine trupul slăbănog al pescarului celui vechi.

Încă era soarele în putere fulgerând pe luciul Nistrului, când la Potcoavă s-au înfăţişat vatamanul lăcustean Agapie şi moş Mitrea.

— Slăvite, s-a închinat Agapie, am venit să-mi înoiesc cuvântul şi să dobândesc încuviinţarea deplină a măriei tale. Iată, ceasul trecerii dincolo se apropie. Într-acolo râvnesc şi eu. După ce-or cădea aceste frunze, m-oi pregăti; şi când primăvara a sufla bruma din fereastră şi s-or descleşta din îngheţ apele, numai ce-ai să ne vezi pe toţi acei care ne-am înţeles şi ne-am însoţit ca să venim la măria ta.

— Cuvântul nostru rămâne cuvânt, Agapie, i-a răspuns Nicoară. Diacul are poruncă de la mine să te scrie în catastiful oştenilor mei.

Potcoavă s-a întors apoi cătră bătrân:

— Am a te ruga ceva, moş Mitrea, înainte de trecerea mea peste Nistru. Întoarce-ţi cătră mine urechea cea bună şi ascultă. Şezi colea.

— Stau bine în picioare înaintea Domnului meu, ca să-i ascult porunca, a răspuns bătrânul.

— Şezi colea; nu-ţi vorbeşte Domnul tău, ci un frate; şi nu-ţi dă poruncă, ci îţi face o rugăminte.

A voit aşa întâmplarea, să fac fără voie un popas la apa Moldovei. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu priinţă şi mi s-a uşurat durerea sufletului. Vreau să trimet carte mazâlului unde am găzduit, la Dăvideni, şi presviterei Olimbiada Filipeanca. În toamna asta, or în iarna ce vine, treceţi pe-acolo, dumneata ori Agapie,. şi poate îmi aduceţi veşti de la dânşii.

Cei doi răzăşi lăcusteni s-au închinat.

— Cu dragă inimă vom împlini porunca măriei tale, a răspuns moş Mitrea.

Potcoavă a cerut diacului Radu pană şi cerneală şi pe-o hârtie de coloarea fildeşului a început a scrie vorbe bune pentru prietinii săi.

Lixandru mezinul fusese de faţă la vorbele ce se rostiseră intre bădiţa său şi răzăşii de la Lăcusteni. Totuşi, când Nicoară s-a oprit un răstimp, fugind cu gândul la locuri depărtate şi întâmplări rămase în urmă. el a îndrăznit să se aşeze alături şi să întrebe, c-o tulburare pe care nu şi-o putea stăpâni:

— Ce fel de carte scrii, bădiţă?

— Scriu, Alexandre, presviterei Olimbiada, care mi-a fost ca a doua mamă. De ce mă întrebi?

— Aşa. Voiam să ştiu.

— Scriu şi mazâlului Andrei ca să aflu ce mai face acel bărbat minunat de care mi-a vorbit diacul şi mi-a plăcut mie cu deosebire. Dacă nu mă înşel, îl chiamă Ghiţă Botgros.

Nicoară a ridicat fruntea de pe cartea începută, socotind că poate zâmbi mezinului său de gluma ce făcea; dar ochii lui Alexandru erau fulgeraţi de o rătăcire care îl îndepărta de tot ce era în juru-i.

— Mi-i milă de tine, Alexandre… a şoptit Nicoară. Mezinul a râs cu stânjenire cătră bădiţa său. Apoi privirea i-a ieşit din ceaţa.

— Nu ştiu ce am, bădiţă. Sunt bolnav.

— Primăverile se veştezesc, a răspuns blând Nicoară, vremea tămăduieşte.

Mezinul a clătinat din cap, împotrivindu-se. A rămas în locul său întorcând privirile şi cetind cu luare-aminte vicleană, peste umărul lui Nicoară, vorbele pe care acesta le înşira pe hârtie.

„. Şi am dori să aflăm veşti bune despre nepoata Ilinca…”

După freamătul de la vremea înserării şi a cinei, otacul pescarilor de la Lipsa s-a alinat şi noaptea s-a boltit înaltă până la stele.

Oamenii s-au odihnit un răstimp; apoi, când a cântat la miezul nopţii un cucoş la o căruţă, s-au trezit. Zările se rumeneau. Totuşi mai aveau vreme de-o toană de somn.

Luna a răsărit pe-o zare pustie în fundul depărtărilor de peste Nistru, strecurându-şi lucirea prin sita pologului sub care sta Nicoară pe spate, cu ochii deschişi.

Un călăreţ harnic venea ca în zbor de la Moldova c-o veste. Şi el, Nicoară, se afla în locul de unde răsărise acuma luna, deasupra volburilor Dniprului, lingă o pădurice de stejari şi frasini, într-o curte împrejmuită cu parcane, şi-n casa cea mai mare din acea curte. Acolo-i aşezarea lui, nu departe de cuibarele unor vulturi pleşuvi din râpa fluviului. Casa a clădit-o uncheşul Petrea, pe când el Nicoară era încă tinerel. Acolo au trăit el şi uncheşul Petrea; după aceea a venit la ei Alexandru. Şi le poartă gospodăria două schivnice văduve, Mitrodora Ivanovna şi Nimfodora lui Ţâbuleac, care, după ce şi-au bocit bărbaţii de-al doilea şi de-al treilea, s-au astâmpărat pe lângă oşteanul cel vechi, subt aripa şi subt ascultarea lui.

Acolo s-a odihnit şi Nicoară ani şi ani, după războaiele ce-a purtat şi după isprăvile ce-a săvârşit. Oricât umbla în cele patru zări, cu bucuria biruinţii sau întristarea înfrângerii, se întorcea la urma urmei tot la Zid Negru, în Zaporojă.

Avea într-un sipet ferecat cărţile lui din vremea cât stătuse ucenic la Bar. Şi-n lenea iernii, când suna vântul ţiuind în cercevele şi focul duduia în soba înaltă, scotea acele încântări ale prunciei şi se desfăta ori de versurile vechilor poeţi latini şi greci, ori de istorisiri ale timpurilor trecute.

La casa de la Zid Negru din Zaporojă, a rămas deschisă pe masă, lângă fereastra ce da spre râpă, minunata povestire Teaghene şi Haricleea a lui Heliodor de la Emesia, pe care a început a o ceti a doua oară.

Era o dobândă de război, când, fiind ales hatman întăia oară, a dus pe războinicii de la Praguri într-o petrecere.

Şi pe ţărmul dobrogean, la grădinile povârnite deasupra Dunării, în ruinile cetăţii Prislav, s-a aflat o comoară cu bani de aur şi, împreună cu aurul, cele zece părţi scrise de mână ale povestirii lui Heliodor.

Într-acolo se duce călăreţul cel harnic de la Moldova. Şi hatmanul Nicoară veghează cu tâmpla sprijinită în palmă deasupra foilor. Iar răvaşul pe care-l aduce acel călăreţ e scris în limba poveştii celei vechi.

* *