Capitolul 22

Domnia sa Roman Barbă-Roşă.

În dimineaţa acelei duminici era adunare în Movilău, la casa obştească a târgului, şi juzii fuseseră chemaţi să judece pâra pe care o ridicaseră cu mare zvoană drept-credincioşii Uspeniei împotriva lui Roman Barbă-Roşă. Străjile apucaseră intrările uliţelor care dădeau în piaţa bisericii, ca să oprească prea mare îmbulzeală şi să înfrâneze neorânduiala prostimii. De şi bărzile cu coadă lungă ale acelor străjeri erau ruginite, totuşi stăpânirea avea încredere în ele. De altminteri pan Tadeus, jăluitorul norodului, dăduse încredinţare că oamenii săi nu caută tumult ci dreptate de la prea măritul şoltuz şi prea cinstiţii pârgari. În adunarea judecăţii îşi purtau cu fală semnele trufiei lor cei câţiva şleahtici, domni peste pământuri şi sate. Dar deasemeni nu se lăsau mai prejos starostii braslelor în care poporul avea mai multă încredere, mai ales după ce-i vedea purtând cuşmă şi şubă de pielcele de jderi şi lanţug de argint.

Se afla tot soborul împrejurul mesei cele mari, acoperită cu postav roş. La cele trei uşi vegheau oşteni bătrâni cu săbii. Pan Roman Barbă-Roşă, mai la o parte într-un jâlţ, aştepta fără sfială judeţul, având încredinţare că altele sunt hotărârile ce se dau împotriva mişeilor, şi altele cele care privesc obrazurile subţiri ale acestui târg de margine, în care fusese osândit de soartă a-şi petrece şi el viaţa.

La vârsta de cincizeci de ani, bine hrănit şi cu foalele rotunzite, plăcut tovarăş la petrecere, sabie încă tare, se socotea vrednic a înfrunta obrăznicia unui zaraf venetic.

După ce trăiesc de pe spinarea noastră, împrumutându-ne pe cei care avem nevoie şi luându-ne nişte carnete ruşinoase, apoi aceşti străini nici n-au măcar cuviinţa s-aştepte să strângem pânile, să batem ştiubeiele, să se întoarcă de la Danţig oamenii de credinţă care au dus acolo tamazlâcurile noastre de boi graşi.

Cutezarea lor merge atâta de departe încât, după cum se vede, înfruntă până şi pe Dumnezeu. În vremurile bune, căruia dintre aceşti oameni de nimic i-ar fi trecut prin minte să alcătuiască asemenea zapis, întărit cu pecetea magistratului, punând asemenea chezăşie, ca poprirea unei sfinte biserici. Iată, le trece prin minte asta şi nu se sfiesc, ştiind prea bine că enoriaşii sar la nevoie ca să desrobească lăcaşul dumnezeiesc.

Dar ce ziceţi domniile voastre de un păzitor al legii care pune pecetea pe un asemenea zapis? Acela şi nu noi să fie adus la judecată; şi osândit să plătească el, nu noi.

N-ar fi de mirare să se ceară domniei sale şoltuzului asemenea chezăşie pentru o sută de zloţi şi să se poprească palatul târgului Movilău. Nu-i vorbă, casa târgului nu-i rulat, ci o vechitură de pe vremea lui Cazimir-Crai, cu acoperişul stricat şi pălimarele dărâmate; dar se chiamă că-i casa târgului.

N-ar fi de mirare deasemenea, când om avea o nevoie şi le-om cere împrumut, aceşti papistaşi mai răi decât păgânii să ne ceară o mână. ori un picior, să ni le taie dacă nu plătim capetele şi dobânzile ia sorocul hotărât.

„Ce vremuri de decădere!” cugeta în sine dumnealui, pârâtul Roman Barbă-Roşă, răsfrângându-şi cu greaţă buzele şt stupind într-o parte.

A intrat la scaunul judecăţii puţină lume, destulă ca să fie înghesuială. Nişte babe, care s-au întors de la biserica Uspeniei spăriate şi au intrat aici ca să fie faţă la o judecată ce nu s-a mai pomenit de când lumea şi pământul; nişte neguţători de băcălii, care s-au îngrăşat stând degeaba lingă rafturi mai mult goale; câteva moaşe care îşi adunau sămânţă de vorbă şi poveşti pentru lehuzele lor; mulţi meşteri nevolnici, care nici măcar nu se mirau de o faptă ca aceea pe care o săvârşise acel semeţ nepot de cneaz Barbă-Roşă; şi vreo douăzeci de haholi, ţărani trimeşi de pan Tadeus, cu părul pieptănat, cojoacele curate şi ciubotele unse cu dohot, care se uitau liniştiţi şi nepăsători la toţi acei târgoveţi, unii prea slăbănogi, alţii prea umflaţi în pieile lor.

Când scaunul de judecată s-a adunat în păr şi barbă, a intrat şi pan Tadeus Kopiţki, bărbierit şi ras proaspăt la tâmple, cu cizme şi nădragi căzăceşti, cum îi plăcea domniei sale să iasă în lume. S-a închinat cinstitului scaun de judecată şi a zâmbit de departe prietinului său, pârâtul Barbă-Roşă.

— Slăvite şi cinstite scaun, a început el a cuvânta, măriile voastre drepţilor judecători!

Toată lumea de faţă a ridicat nasurile şi şi-a ascuţit urechile.

Pan Tadeus avea mare faimă de cuvântăreţ şi-i ieşise la Movilău poreclă: Zlataust – adică gură de aur.

— N-am să lungesc vorba, a urmat domnia sa Zlataust; toţi suntem grăbiţi, de şi n-avem ce face acasă într-o zi de sfântă duminică. Unii dintre fiii Uspeniei ne-am duce la sfântă leturghie, dar se cunoaşte că, între noi şi lăcaşul Domnului Dumnezeului nostru, un oarecare Costa Luli, pripăşit în târgul nostru, a pus rohatcă şi a plecat cumpăna, închizând drumul.

— Ruşine într-o ţară creştinească! a zis cu voce groasă unul dintre haholii de faţă.

— Într-adevăr, vrednice gospodar, ruşine! Dar am să-ţi dovedesc numaidecât, şi măriile lor judeţii vor binevoi să asculte, că ruşinea asta nu-i atât a zarafului venetic Costa Luli, care crede şi el în Hristos.

— Ba mai degrabă în Satana! a mormăit haholul cel îndrăzneţ.

— Ba nu, vrednice gospodar – În Hristos. De şi s-ar putea spune că în zilele noastre unii dintre oameni îşi schimbă cu uşurinţă Dumnezeul, şi nu fac deosebire între izbăvitorul Hristos şi sfântul zlot.

Privirile j uzilor s-au luminat de zâmbete.

— Ruşinea asta nu-i a zarafului Costa Luli; ruşinea asta, măriţilor domni şi fraţilor, e a noastră a tuturor, şi mari şi mici. Ruşinea-i şi a părinţilor noştri şi a bunicilor noştri. Căci întăi bunicii şi părinţii noştri au lăsat să li se lenevească săbiile şi n-au dat îndărăt de la hotarele creştinătăţii pe ismailiteni; iar ruşinea noastră e că şi noi facem ca şi părinţii şi bunicii noştri, lăsându-ne călcaţi în picioare de necredincioşi. Iată Valahia, iată Moldova, iată Ardealul şi Ţara Ungurească stropşite nu cu mulţi ani în urmă de călărimile lui Soliman-Sultan; iată Crâmul şi Bugeacul în coasta noastră; iată raia la Tighina şi la Hotin; iată cetăţile mării în mânile ismailitenilor; iată marea închisă pentru negoţul nostru şi al împărăţiei nemţeşti şi al genovezilor, iată căile oprite de la miazănoapte la miazăzi şi de la apus la răsărit. Întrebaţi pe bacali dacă mai vând lămâi şi pomeranţuri, naramze şi ananasuri, dacă mai au piper şi scorţişoară şi sare; întrebaţi pe cârciumari dacă mai pot aduce vin de la Moldova; nu ne mai vin de acolo sloiuri de ceară, nici brânză în burduf ori păpuşi afumate; să întrebe doamnele tinere de unde să ieie mătăsuri şi mărgăritare, şi chiar de-ar găsi, cu ce să le cumpere? Căci negoţurile au stătut, câştigurile s-au stâns; târgul nostru şi-a împuţinat cetăţenii. Unii s-au întors la sapă; alţii au fugit la Liov, dar şi acolo au găsit aceeaşi stare de lucruri.

Cine se ridică împotriva celor care ne strâng de gât? Măriţilor domni, n-am să vă spun un lucru pe care nu-l ştiţi. S-au ridicat voievozi viteji care s-au ostenit cu săbiile; au îngenunchiat unii, s-au sculat alţii; şi până în zilele noastre stau cu sabia în mână.

— Ion-Vodă de la Moldova… a mormăit haholul cel îndrăzneţ.

— Întocmai precum spui domnia ta, vrednice gospodar, Ion-Vodă care a pierit luptând pentru seminţia creştinească. Şi, ca Ion-Vodă, căzăcimea noastră de la Praguri păzeşte slobozenia acestui pământ şi ţine strajă cătră unghiul mării şi Dunăre. În pământul slobod al zaporojeni-lor noştri se strâng săbiile tari ale fraţilor creştini. De aceea acolo stă luptător fără trudă Ion Nicoară Potcoavă hatman, şi alţii.

Cine n-a auzit de acest războinic? Şi unde n-a pătruns faima lui? Încă din tinereţă şi-a pus capul pentru fraţii săi, pentru noi toţi; şi, socot că aţi aflat, în această sfântă duminică, înaintea amiezii, dumnealui hatmanul Potcoavă aşteaptă dincolo de Lipsa să treacă Nistrul la noi la Movilău. Domnia sa hatmanul a avut socotelile sale când a intrat în Moldova, fiind moşnean în acea ţară, dar iese din ţara părinţilor săi din pricina neprietinilor. Fiind şi frate al lui Ion-Vodă, Domnia de astăzi a Moldovei se teme de el şi aţâţă pe turci împotriva lui. Căci Moldova, altădată slobodă, acuma stă sub spaima ismailitenilor şi a ceambulurilor din Bugeac. Şi nu m-aş mira să aflu că şi castelanii din acest olat al nostru s-ar îndupleca să asculte ameninţările slujitorilor Porţii şi să se poarte fără prietinie cu hatmanul.

— Asta ar fi cu neputinţă, pan Tadeus, a dat răspuns cel mai bătrân dintre judecători.

— Cred şi mă bucur, a urmat fostul căpitan de oaste Zlataust. Prietinul nostru hatmanul Potcoavă ştie cum şi pentru ce stăm noi la acest scaun de judecată şi aşteaptă să isprăvim ca să vie să se închine măritului sfat orăşenesc. Hatmanul trece prin zaporojă, unde îşi are aşezarea. Şi aflând pâra împotriva prietinului nostru Roman Barbă-Roşă s-a mâhnit foarte, socotind greutăţile timpului şi scăderea vieţii de care cu durere v-am vorbit. Şi mi-a trimes douăzeci şi cinci de taleri, ca să deschidem intrarea sfântului lăcaş; ş-un taler dobândă lui Luli, ca să trăiască şi el după ocrotirea ce o are de la sfântul zlot. Şi vă roagă şi el, ca şi mine, să sloboziţi pe cel fără vină. Dacă am iertat pe părinţii noştri, apoi pe prietinul meu Barbă-Roşă să-l iertăm cu atât mai vârtos!

Atunci la această încheiere plină de patos, când se înturnau cătră retor ochii în lacrimi ai multora dintre cei de faţă, şi-au înălţat în sus braţele doi ascultători, cerând cuvântul nu odată, ci unul întăi, şi îndată după el, al doilea.

Cel dintăi era un bărbat cărunt şi subţirel, uscat şi ofilit, îmbrăcat în catifea neagră după rânduială veneţiană, cu pantofi cu cătărămi de argint şi colţuni până la genunchi. Al doilea, înfruntându-l oarecum, era însuşi pârâtul, dumnealui Roman Barbă-Roşă, înălţat întru toată măreţia făpturii sale, cu straiul albastru cu ceaprazuri negre atârnat numai pe-un umăr. Părea că aruncă fulgere din ochi cătră bărbatul cel cărunt şi subţirel; dar veneţianul nu-l privea, ci sta cuviincios, făcând faţă slăvitului scaun de judecată.

— Care-i dorinţa domniei tale, signor Luli? a întrebat cel mai bătrân dintre judecători.

— Mă închin onoratului scaun şi cer cuvântul

— Curtea de judecată vă dă cuvântul.

— Am ascultat cu plăcere, onorat scaun, vorbirea cunoscutului şi iubitului nostru Tadeus Kopiţki, şi mă bucur că hatmanul se milostiveşte cătră enoriaşii Uspeniei, dar n-aş vrea să se creadă nici o clipă că nu cinstesc credinţa şi pe Hristos Domnul nostru. Legile ţării ne îngăduie măsura pe care am luat-o fără ca cineva să aibă dreptul a ne socoti mai răi decât păgânii.

— Ba are dreptul! a strigat cu voce naltă domnia sa pârâtul.

— Deocamdată rândul la vorbire îl am eu, a rostit uscat veneţianul, fără a privi la pârât.

A urmat o clipă de tăcere, şi judele cel bătrân, rotunzindu-şi mişcarea braţului, a îndemnat pe signor Costa Luli să-şi urmeze vorbirea.

— Sinetul meu, a întrebat zaraful înălţându-şi sprâncenele, trebuie ori nu respectat?

— Credem că da, a murmurat meşterul Tadeus; iar după primirea de cătră domnia ta a datoriei, acel sinet nu mai este, şi să nu mai vorbim de el ca să nu înveninăm dezbaterile.

— Am ceva de spus împotrivă, a răspuns Costa Luli, stând c-o jumătate a fiinţii sale întors spre scaunul de judecată şi cu cealaltă jumătate cătră retor. Timpurile sunt aspre şi grele, cum bine s-a spus. Afacerile se află în scădere; e adevărat şi asta. Tocmai în asemenea nevoie nu se cade ca banul să nu-şi primească dobânda cuvenită. Cunoscutul şi prea iubitul nostru Tadeus pare nedumerit. Am a-i spune că suma ce mi se cuvine, adăogind la dobândă întârzierea, se ridică la douăzeci şi şase de taleri şi un sfert.

— Acel taler şi un sfert te-ar face oare să nu primeşti ceea ce hatmanul binevoieşte a da? a întrebat retorul cu o dulceaţă ciudată în glas.

— Ba nu; dar vreau să se ştie.

— Adaosul, a suspinat pârâtul din cealaltă parte a sălii, ţi l-aş împlini eu pe spate. Onorate scaun, cer şi eu cuvântul, a urmat cu glas solemn Roman Barbă-Roşă. Eu nu pot primi suma ce hatmanul binevoieşte a depune pentru sfânta Uspenie, decât cu condiţia să mă desrobesc cât de degrabă faţă de domnia sa. Îndată ce ne intră banii din vânzările pânii şi mascurilor şi din dăjdiile mişeilor, eu depun la picioarele hatmanului împrumutul ce binevoieşte a-mi face. Mă va îngădui până atunci; iar astăzi socot că mi-ar putea fi recunoscător pentru că-i dau prilej să săvârşească o faptă nobilă. Rămâne între mine şi Costa Luli un rest pe care i-l voi servi în una din aceste zile.

— Mă mulţămesc cu ce binevoieşte a da hatmanul, s-a închinat cu demnitate zaraful veneţian şi, scoţând sinetul, a făcut doi paşi punându-l pe masa judeţului.

Meşterul Tadeus a tras punga şi a numărat, frunte lângă frunte, zarafului, douăzeci şi şase de taleri. A primit sinetul şi l-a rupt în două, în patru şi în opt; iar sala s-a bucurat cu mare glas, tălăzuindu-se în jurul său.

— Onoraţi cetăţeni ai Movilăului, a zis judele cel bătrân ridicându-se în picioare – şi îndată s-a făcut linişte deplină şi judele a sunat clopotul de pe postavul roş al mesei; onoraţilor domni şi doamne, să mergem întru întâmpinarea hatmanului nostru prea iubit. Să-l primim, să-i mulţămim, să-i urăm izbândă împotriva necredincioşilor.

Ascultătorii au răspuns cu mare dragoste la această chemare; s-au grăbit chiar să iasă ei mai întăi, înaintea înaltului şoltuz şi a cinstiţilor pârgari. Haholii au bocănit cu ciubotele lor prin pălimarul ruinat de afară şi nu s-au sfiit să mormăiască la urechea lui pan Roman Barbă-Roşă nişte vorbe deşănţate despre dăjdiile mişeilor cu care vrea să-şi plătească datoria cătră sfântă Uspenie.

Astfel trecerea hatmanului Nicoară peste Nistru, în Ucraina, s-a făcut în vederea răzăşilor moldoveni înşiraţi la mal cu capetele descoperite şi-n hăulirile de bucurie ale norodului care se strânsese în duminica aceea la târgul Movilăului. Luntraşii de la malul sting au venit să ia odgonul podului umblător, ducându-l şi legându-l la cea mai bătrână salcie din scruntarul de sub râpa Movilăului, iar moş Barnea şi doi feciori ai săi au încărcat pe podină căruţa de război a lui Ile şi caii. şi pe ceilalţi negustori care nu făcuseră bune treburi în ţara Moldovei, dar îşi păstraseră vieţile şi săbiile. Iar Nicoară îşi pusese surguci la cuşmă şi, înainte de a purcede podul cu scripţ în lungul odgonului, măria sa a făcut semn căpitanului negrean.

— Nu uita, Cozmuţă! i-a strigat el.

— Nu uit, măria ta, fii fără grijă, a răspuns de pe mal căpitanul negrean, scuturându-şi în sus căciula.

Tumultul de sus, de pe malul nalt, a contenit când, după ce-au trecut apa. Nicoară şi tovarăşii săi au suit călări pe drumul prăvălatic.

Pan Tadeus, în fruntea norodului, a strigat bun venit hatmanului, c-un glas înfricoşat, care a răsunat departe, până la celălalt mal, de unde răzăşii au răspuns chiuind prelung. După aceea pan Tadeus a venit cu braţele deschise cătră prietinul său. Nicoară a descălecat numaidecât şi s-a îmbrăţişat cu acel bărbat de credinţă. Cu moţul zbârlit şi tâmplele asudate, prietinul cel credincios a mai zvârlit asupra hatmanului, ca o ameninţare, binecuvântări şi saluturi, după care l-a călăuzit la măria sa şoltuzul şi la cinstiţii pârgari, ca s-audă şi de la domniile lor vorbe bune.

Această ţeremonie fiind isprăvită, a prins a se îmbulzi şi a hăuli norodul. Atunci Nicoară s-a înălţat iar în şa, descoperindu-se în priveliştea mulţimii şi ploconindu-se.

— Hatmane, a grăit moldoveneşte uncheşul Petrea, apropiindu-şi calul, acum trecerea mai departe rămâne pe sama mea. Prietinul nostru Tadeus ne-a pregătit oameni.

— Uncheşule, a râs Nicoară, îmi dau fiinţa mea în privegherea domniei tale.

Atunci uncheşul a ridicat în sus braţul drept şi, la acest semn de poruncă, s-au apropiat, strecurându-se prin mulţime cu caii de căpăstru, haholii de la casa târgului, unde se ţinuse în acea dimineaţă scaun de judecată. Cum au împresurat pe hatman, s-au şi încălărat, lărgind cercul, şi au pornit în pas. Ostenii lui Potcoavă s-au adaos şi ei.

Înainte se aflau şoltuzul şi pârgarii, călări şi ei, cu slujitorii târgului. Mulţimea norodului a rămas îndărăt. Pan Kopiţki a ajuns din urmă pe dregători.

— Prea onoraţilor domni, le-a zis el, binevoiţi a vă opri aici la rohatca târgului; hatmanul îşi ia rămas bun de la domniile voastre.

— S-ar putea să ne părăsească aşa de curând? s-a mirat şoltuzul cel bătrân. Socoteam să-l avem pe domnia sa hatmanul oaspete al târgului; să i se înfăţişeze starostii breslelor ca unui luptător pentru dreptatea lor, şi să-i închine ospăţ de cinste.

— Hatmanul vrea să ajungă fără întârziere la Braţlau, cinstite şoltuze. E aşteptat acolo.

— Atuncea să-i mulţămim pentru desrobirea sfintei Uspenii. Slăvite hatmane, a cuvântat bătrânul ieşind înaintea lui Nicoară; târgul Movilăului s-a bucurat în dimineaţa asta cum nu se mai află de vestea ce ne-ai trimes şi de darul ce ai binevoit a ne face prin pan Tadeus.

Nicoară s-a închinat şi a tăcut, de şi domniile lor şoltuzul şi pârgarii aşteptau răspuns.

S-a amestecat Tadeus:

— Măriţii dregători vorbesc, slăvite hatmane. de stingerea datoriei lui pan Roman Barbă-Roşă cătră Costa Luli veneţianul, amanet fiind biserica Uspenia.

— A, da… a părut a-şi aduce aminte hatmanul.

— S-ar fi cuvenit să fie de faţă aicea şi pan Roman, a urmat dregătorul cel bătrân, ea să mulţămească şi el.

— Pentru cei douăzeci şi şase de zloţi şi stingerea sinetului, s-a grăbit să-l lămurească Kopiţki.

— Prietine Tadeus, a zâmbit hatmanul Nicoară, dacă nu mă înşel, te rugasem ca ceea ce face mâna dreaptă să nu ştie mâna mea stingă. Să lăsăm asta şi să-mi dea voie onoraţii dregători ai târgului Movilău să-i salut şi să urez domniilor lor sănătate, neguţătorilor şi breslaşilor răbdare şi norodului nădejde.

— Vorbele acestea rămân între noi ca prorocirea unui înţelept… s-a ploconit şoltuzul.

Pan Tadeus s-a plecat şi el cu pieptul pe coama calului:

— Îl urmez pe slăvitul hatman Nicoară până la cel dintăi popas; după asta voi avea cinstea să mă întorc la domniile voastre, domnilor dregători.

Hatmanul şi pan Kopiţki s-au întors cu faţa spre calea Braţlaului şi straja i-a despărţit de domniile lor dregătorii târgului. Haholii îşi scoseseră din desage buzdugane scurte pe care le aninaseră la oblânc, şi cuţite lungi cu teacă le împodobeau chimirele; iar cojoacele le ţineau pe ei numai de fudulie, aninate pe umărul stâng. Uncheşul Petrea, cu ochii luminaţi, se simţea domn al acelei zile, aleasă întru toate şi despărţită de năcazuri trecute şi viitoare.

Începea să joace un vânt uşurel dinspre miazăzi de la mările calde, şi acest vânt cântă urechilor noastre ca de pe strune îngemănate, cu sonuri felurite.

Când au ieşit la câmpie, Nicoară a ascultat zvonul zărilor, a privit cu ochii pierduţi în depărtare năgara care-şi înflorea spicul de matasă albă, şi se simţea înfiorat de amintiri şi înviorat de nădejdi.

— Hatmane. i-a zis credinciosul pan Tadeus. abia aicea suntem singuri şi slobozi, ca aceşti vulturi ce lunecă pe unda văzduhului. Am băgat de samă că cinstiţii dregători de la Movilău au stat în loc o bucată de vreme, uitându-se după domnia ta; mai ales Zaveţki şoltuz bătrânul îmi închipui că nu-şi venea în fire din pricina vorbelor ce auzise. Niciodată nu s-a întâmplat la noi ca un hatman să închine o urare prostimii, aşa cum ai făcut domnia ta. A văzut şi pe ucrainienii noştri alcătuindu-ţi strajă, şi n-a uitat atâtea răzmeriţe şi tăieri pe care ţărănimea noastră le-a săvârşit împotriva şleahticilor. De aceea i-am spus că mă întorc: pentru ca să-i tălmăcesc blând acele vorbe proroace. Oricât de împuţinată i-ar fi astăzi averea, pan Leon Zaveţki e omul şleahtei şi va să deie sama mai-marilor Republicii despre trecerea spre zaporojă a hatmanului Potcoavă şi despre vorbele ce a rostit acel hatman. Iar eu, ca urmaş al aceleiaşi tagme domneşti, l-oi încredinţa că nădejdea norodului stă în războiul vitejilor şi alungarea paginilor, şi nicidecum în răscoale şi neorânduieli.

— Zkitaust, n-ai să faci rău încredinţându-l de asta. Şi ai să-i spui adevăr, căci hatmanul Potcoavă nu vrea tumulturi şi răzvrătire.

— Nu vrea acuma.

— Nu vrea acuma, prietine Gură-de-aur; şi poate nu le va mai apuca pe cele care vor fi cândva. Nu se pot săvârşi dreptăţile odată, ci pe rând; întâi desrobirea de păgâni şi după aceea ieşirea de sub pumnul de fier al altora, tot aşa de răi ca şi păgânii.

— Poate chiar mai răi. hatmane!

— Poate ai dreptate. M-am gândit la asta în trecutele zile. cât am umblat prin ţara Moldovei.

— Aşa că, a urmat pan Tadeus Zlataust, trecând la alte gânduri ale sale, până la popas la Valea Verde eu ţi-oi da samă măriei tale de banii ce mi-ai încredinţat şi de felul cum i-am cheltuit. Nu te vei supăra de cei douăzeci şi şase de taleri. Împrumutaţi. Însă fără nădejde de a-i mai vedea vreodată, lui Roman Barbă-Roşă. prietinul meu.

— Nil m-oi supăra.

— Ştiu că te-ai fi supărat mai degrabă dacă s-ar fi arătat dinaintea măriei tale acest adevărat coborâtor al nobililor.

— Într-adevăr.

— Însă, în schimb, s-a înfăţişat la trecerea măriei tale Costa veneţianul.

— Nu l-am băgat de samă.

— S-a înfăţişat, dar s-a ferit să iasă la vedere, cunoscând din faimă că hatmanul Potcoavă are uneori mânii mai năprasnice decât ale tigrului.

— Câteodată. prietine Tadeus… Iar acel izvod lung pe care văd că-l desfaci ca să mi-l supui, mai lasă-l să aştepte; ori dă-l diacului meu Radu Suliţă, pe care, după ce ai să-l cunoşti, îl vei preţui după cuviinţă.

— Cunoaşte însă, hatmane, că ce mi-ai dat s-a împuţinat.

— La Braţlau voi ruga pe Iacob filosof să-ţi dea ce-ţi mai trebuie.

— Bine, măria ta.

Vântul sufla cântând, şi năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. Nicoară se gândea la cu totul altceva decât la afaceri şi zarafii.

* *