Capitolul 23

Cubi Lubiş filosof.

Demult, când el era Nicoriţă, Iacob era Cubi. Trăiau nu departe unul de altul. Nicoriţă în mahalaua armenilor, la margine, cătră piaţa cea mică, iar Cubi în mahalaua ovreilor, de partea cealaltă a pieţii celei mici.

Asta era la Liov, acum treizeci şi patru de ani.

În zilele domniei lui Petru Rareş, anul de la Hristos 1541, crai al Lehiei fiind Sigismund, căpitanul Petrea Gânj îl adusese pe Nicoriţă în casa lui Mati Harian şi-l lăsase acolo la învăţătură.

Fiind prea crud pentru ucenicia cărţii, copilul intrase deocamdată la ucenicia pieţii celei mici. Moş Mati îi zicea „meidan’. Acolo la meidan a cunoscut mulţi tovarăşi de joacă cu care a deprins lesne limba ţării, Intre acei mulţi şi-a ales un prietin care era cel mai ager la un joc ce se chiamă „ziminis”. C-un beţişor de un cot, alunga alt beţişor mai scurt, teşit la capete; îl pălea într-un corn, săltându-l de la pământ; nu-l lăsa să cadă şi-l repezea mai departe, cu beţişorul de un cot; alerga după el, îl purta, îl întorcea – şi totdeauna ieşea el biruitor. Caprele care păşteau printre ciulini se uitau totdeauna prietinos la Cubi, cu ochii lor galbeni, căci Cubi în fuga lui frântă nu le împungea cu băţul, nici le izbea cu piciorul.

— Dacă n-ar fi caprele, pruncii n-ar avea lapte; aşa spune tata… Îl învăţa Cubi pe Nicoriţă.

— Ba la noi la Moldova sunt capre mai mari care se chiamă vaci, a răspuns nepoţelul lui Mati neguţătorul.

Cubi a dat din cap:

— Se aude c-ar fi şi la noi capre de-acelea, la boieri bogaţi. Eu n-am văzut încă.

Acolo în piaţa mică a avut Cubi o întâmplare neplăcută. Pentru că iar câştigase la ziminis toţi bumbii, câţiva dintre băieţii de la armeni au sărit cu vorbe de ceartă şi ameninţări asupra lui, şi printre acele vorbe era una cu totul de mirare, privind o faptă cumplită a lui Cubi, cum că ar fi omorât şi răstignit pe Domnul Hristos.

— Eu? a zis Cubi venind repede la ei cu mâna pe inimă, să n-ajung acasă cu bine dacă ştiu de aşa ceva. Poate să-l fi omorât băieţii lui Moise Lupu care-s nişte golani vestiţi, dar eu – nici măcar nu-l cunosc pe acel domn de care vorbiţi voi.

Anii trec, anii zboară ca fulguirile stepei.

Nicoriţă a ajuns Nicoară şi Cubi a ajuns Iacob. Nicoară Litean a învăţat la o şcoală, Iacob Lubiş la altă şcoală. S-au mai văzut din când în când, pe urmă s-au despărţit.

Şi iată că, aflându-se la Praguri sub mina uncheşului Petrea, şi fiind primit în sici la învăţătura săbiei şi a călăriei, Nicoară l-a văzut iar pe prietinul lui din copilărie. L-a văzut într-o stare ca şi aceea de la meidan. Călăuzise la tabăra de la Peşte Mort şase căruţe cu şase buţi de hidromel şi aştepta să se descarce băutura, ca să se întoarcă cu cărăuşii haholi la Braţlau, la tatăl său, neguţătorul. Nicoară l-a cunoscut. A cunoscut şi Iacob pe Nicoară. Şi s-au bucurat numai o clipă; căci Simion Bugski, cazac cu faimă pentru isprăvile lui, nu numai la Peşte Mort ci şi în alte sici, s-a oprit şi s-a mirat de acea vedenie neplăcută a unui străin în tabăra oamenilor volnici. Simion Bugski gustase din hidromelul adus de Iacob. Simion Bugski încuviinţa ca să vie la oamenii săbiei hidromelul, dar fără obraz străin. A tras pe jumătate sabia din teacă.

— Ce-aştepţi aicea, molodeţ?

— Aştept să mă duc, a răspuns zâmbind cuviincios Iacob.

— Vrei să iei de la noi bani?

— Nu.

— Nici nu ţi se cuvine, ca unuia care ai omorât pe Domnul nostru.

Iacob ştia acuma de ce domn e vorba.

— Asta nu-i adevărat, a răspuns el zâmbind, totuşi înfricoşat de privirea cazacului.

— Dovedeşte că nu-i adevărat!

— Am martor de faţă pe pan Nicoară.

— Ce-mi aud urechile? s-a burzuluit Simion Bugski, lăsând să cadă sabia şi zbârlindu-şi mustaţa mare.

— E adevărat, sunt martor, a răspuns Nicoară; s-ar putea să fie vinovaţi golanii lui Moise Lupu de la Liov, dar prietinul meu Iacob nu.

S-a vestit pe urmă în toată tabăra că Simion Bugski a băut mied cu cei doi tineri şi a bătut cu dânşii palma.

Astăzi. Iacob Lubiş se află cu aşezarea la Braţlau, moştenind casa şi porecla tatălui său.

Iacob Lubiş filosof nu ia niciodată, ci dă numai, şi anume dă sfaturi, dă sare pentru reumatisme, ţintaură pentru frigurile de baltă, vinars de melisă pentru durere de măruntaie, vin de la Moldova, piper şi scorţişoară, şi multe altele. După ce dă cu voie bună, primeşte contravaloarea unor mărfuri aşa de rare şi roagă pe oameni să-şi aducă aminte de prietinia sa.

Iacob Lubiş filosof împrumută şi bani, dar aşa de rar şi atât de anevoie, încât s-ar putea spune că oamenii detreabă cu care are de-a face primesc de la el în dar ceea ce împrumută; şi dacă trece sorocul împrumutului, Iacob filosof tace, până ce omul cel detreabă vine cu grabă la el nechemat, îndată ce are putinţa să răspundă ceea ce datoreşte. Sunt şi oameni care uită facerea de bine; şi acei oameni, când vin a doua oară la Lubiş pentru aceeaşi i roabă, apoi bagă de samă că filosoful e tare de ureche şi nu se pot înţelege cu el. menindu-l în gândul lor tartorului şi morţii prin ştreang.

Una din bucuriile pe care le primeşte Iacob Lubiş cu recunoştinţă de la Dumnezeu, e vederea hatmanului. Atunci iubita lui soţie Sara trebuie numaidecât să puie pe masă, la prânz ori cină, ştiucă umplută cu pasat, smochine şi miere. Hatmanului Nicoară nu-i place mâncarea asta dulce, iar Cubi mânâncă şi pentru prietinul său Nicoriţă. Hatmanului îi place vin aspru, lui Lubiş filosof – vin dulce. Fiecare bea şi partea celuilalt: Lubiş. de două ori mied, şi hatmanul, de două ori vin aspru de Pâhneşti. Pentru asemenea sărbătoare aduce prietinul Iacob vin tocmai de la ţinutul Faldului, din cealaltă parte de Prut. Iar smochinele le aduce de la Crâm. Pasat mai mascat şi mai gustos decât în ţinutul Braţlaului nu se face nicăieri în Lehia.

La sfârşitul acestor ospeţe, hatmanul îi spune filosofului no numele vechi Cubi, iar filosoful chiamă pe prietinul său. ca din depărtarea anilor, Nicoriţă.

Când au ajuns la asemenea stare, le mai place să sporovăiască despre împăraţi şi neamuri vechi şi chiar de încurcate treburi politiceşti ale timpului de faţă.

Când hatmanul a descălecat la Braţlau. dinaintea casei prietinului Iacob Lubiş filosof, ameninţau nouri de ploaie care veneau învălmăşiţi din susul Bugului; şi din când în când sfântul Ilie, din căruţa lui de pe podul cerului,; lunga pe diavolul răutăţii cu varga de foc, ca să-l prăvale în pustie şi ploaia să tămâie curată pentru holdele oamenilor.

Nicoară aştepta ca oamenii săi şi haholii să-şi găsească gazdă la casele megieşe. Dar, de la o ferestruică din laturea de cătră uliţă a locuinţii lui Lubiş, a privit, prin perdeaua puţintel ferită, un ochi femeiesc. Îndată s-a simţit în ograda cu împrejmuire naltă, ca de cetate, mişcare şi zvon. S-au ridicat zăvoare grele şi canaturile porţii s-au tras înlăuntru. Lubiş, în fruntea câtorva dintre slujitorii lui, a păşit spre uliţă cu semne de mare bucurie şi s-a dus până la hatman, închinându-se adânc înaintea lui; cuprinzându-l după aceea de umărul drept, şi-a rezemat de acel umăr fruntea; şi-a petrecut apoi mâna pe după mijlocul oaspetelui său iubit şi l-a dus cu sine în ogradă, între clauri mai mici, magazii şi şoproane. Doi dintre slujitorii lui Iacob au luat şi talul. Au venit după măria sa şi uncheşul, mezinul şi diacul Radu.

— Poftiţi, iubiţilor mei. zicea tuturor Lubiş. Mulţămesc Domnului că a pus amiaza când gătesc oamenii prânzarea. şi că domniile voastre aţi ales tocmai acum popas la mine.

S-a întors spre credincioşii lui şi i-a îndemna.! să-i aducă răspuns fără întârziere dacă oamenii hatmanului se află bine la megieşii uncie au fost primiţi, şi să nu le lipsească nimic; să li se ducă de la cuhnea sa mâncare şi de la cămările sale băutură.

A venit iar spre Nicoară şi i-a călăuzit, păzindu-l ca pe un vas scump, întăi în cerdac, după aceea în odaia unde, în dulapuri cu geam. Îşi avea sulurile scrise de buni caligrafi. A făcut loc oaspeţilor săi în jilţuri şi pe sofale şi domnia sa a ieşit puţine clipe ca să dea porunci pentru gătirea prânzului.

S-a întors frecându-şi mânile, apoi şi-a ridicat palmele la înălţimea umerilor:

— Îmi pare rău, a zis el, că la amiază n-avem mâncarea ce-i place hatmanului, ştiucă umplută, dar pe de altă parte îmi pare bine că se pregăteşte pe desară. Iar până ce s-or aşeza blidele şi tacâmurile, intraţi, vă rog, în aceste două cămări de alături, ca să lepădaţi de pe dumneavoastră colbul drumului şi să vă luminaţi ochii cu apă rece. Şi până ce vă întoarceţi, s-a aşeza pe masa asta vutcă de vişine şi vinars de melisă. Vutca e făcută în casă la mine: iar melisa am dobândit-o de la schitul Vovidenie, de la prietinul meu egumenul Victor, ş-am ţinut-o anume pentru oaspeţii ce binevoiesc a mă cerceta astăzi.

Iacob Lubiş filosof era un om destul de bine legat şi de înălţime mijlocie, cu obrazul alb puţin stropit de pistrui şi cu părul din cap şi de pe obraz roş ca blăniţa de vulpe tânără. Iar ochii îi erau negri ca porumbrelele şi-i jucau sub streşina frunţii.

Iacob Lubiş n-avea înfăţişarea unui hasidim, cu toate acestea cunoscuţii săi puteau găsi cu el plăcere spirituală, întorsăturile lui de vorbire plăceau hatmanului; mai puţin lui Alexandru mezinul. Uncheşul le asculta ca pe nişte sunete deşarte. Diacul ca pe un cântec care îi odihnea fiinţa.

Aşa că după îndeletnicirea destul de harnică de la prânz, unde s-au aflat numai Iacob cu oaspeţii săi, adunarea din cămara unde intraseră la început s-a întemeiat iar şi hatmanul a vrut să cunoască veştile cele mai nouă pe care i le putea da Iacob.

Trecuse ploaia, conteniseră fulgerele, se înseninase afară: numai uncheşul a început a dormita de cum s-a aşezat în jilţ; ceilalţi se simţeau vioi, ca după trei cupe de vin bun.

— Ce ştiri de Ia Cracovia?

— De la Cracovia? s-a mirat Lubiş filosoful. Pot veni acum ştiri bune de Ia Cracovia? E o vreme când acolo şleahticii mari, după ce-au jucat danturi franţuzeşti, s-au lepădat de ele ş-au început a învăţa ceardaşuri ungurene.

— Să fie adevărat oare, prietine Lubiş, că s-au gândit unii dintre vultanii cei bătrâni să aducă rigă pe Ştefan Batori de la Ardeal?

— N-au pe altul, a râs filosoful. Tronul leşesc a fost părăsit de prinţul Enric al Franţei caro s-a dus să ieie slujbă mai bună în ţara lui. În locul răposatului său frate Carol. Cneazul Ştefan ar mai sui o treaptă venind în Lehia; dar la Ardeal e domn; pe când aici boierii vor fi întăi. şi riga al doilea.

— Adevărat. De câţiva ani s-au răsturnat rânduielile în Lehia şi s-a aşezat ca o stâncă peste norod legea şleahtici-lor. De aceea se înteţesc răzmeriţile, mai ales în Ucraina, şi taberile de la Dnipru sporesc.

— E primejdie, hatmane, să se înece Lehia în sânge. Să nădăjduim totuşi că asemenea primejdie va trece. Este altceva şi mai rău. Că şleahticii vor danţa la Cracovia ca urşii, şi le vor bate din dairă turcii.

— N-as crede, Lubiş. Am aflat pe cale, de la Tadeus, că s-ar fi rostit vorba asta la Movilău şi şoltuzul a strigat că-i cu neputinţă.

— Nu-i de mirare că şoltuzul cel bătrân. pan Leon Zaveţki. a lepădat vorba asta cu greaţă de la sine, ca pe un guzgan mort; însă la Dumnezeu şi la boierii Ieşi toate sunt cu putinţă.

— Dar mândria lor neînduplecată şi vitejia lor pe care au dovedit-o în veac? Şi călăreţii lor îmbrăcaţi în fier? Au cucerit şi au stăpânit pământurile de la marea din miazănoapte până cătră Marea Neagră. Se vede că acestea sunt puteri slabe şi trecătoare, dacă poporul e asuprit şi nefericit.

Filosof a tăcut o clipă; şi-a plecat apoi fruntea.

— Hatmane, poate să fie oare un adevăr mai mare decât acel pe care l-ai rostit? Vai, am umblat şi eu destul cu treburile, mele în ţările supuse Lehiei şi cunosc ce e prigoana nemilostivilor. Da! unii din neamul meu au plătit cu sânge greşala domnilor; căci norodul e ca o stihie groaznică ce sfarmă tot. Ah! am văzut dărâmarea castelelor şi pe nobili puşi între două scânduri şi curmaţi de mişei cu fierăstraiele. Şleahta a lucrat cu îndârjire ca să-şi facă duşmani. Şi acuma n-are ce pune în faţa barbarilor ismailiteni. Trebuie să-şi scadă trufia şi să-şi plece fruntea.

În răstimpul ce-a urmat, diacul Radu a rostit încet vorbe vechi din ţara sa: „Cine seamănă vânt: culege furtună…” „Lăcomia, boală nebună…” „Boieru-i tulpină făr’ de rădăcină…”

Lubiş a ridicat fruntea şi a privit cu plăcere pe acel oştean străin, întorcându-şi apoi ochii negri spre hatman, cu clipiri de pleoape.

— Diece, diece, a zis Nicoară, cum ai deschis gura,’ cum ţi-ai mai găsit un prietin. Socoteai vorbele acestea că le spui numai pentru mine; dar Iacob Lubiş cunoaşte toate limbile acestei margini de lume, Lubiş a râs:

— Pentru că eu beau vin de Ia ţinutul Fălciului, unde a trăit şi a răposat bunicul meu Moişa. Acela vestit filosof în ţara Moldovei! Tatăl meu a fost filosof mai puţintel, iar eu nu sunt deloc, şi port numai porecla,.

— Prietine Cubi, vinul de la Pâhneşti numai eu îl beau când poposesc în casa ta.

— Oare nu-i tot atâta, prea iubite hatmane Nicoară? E ca şi cum. l-ar bea Cubi Lubiş. Şi aş dori, diece, să-mi mai spui una: îmi place ca şi un pahar dulce.

— Mai ştiu una de Ia un prietin al meu Ghiţă Botgros, a zâmbii diacul Radu: „De-atâta lup, prinde a muşca şi oaia.”

Mezinul Alexandru a avut o izbucnire de râs. Uncheşul Petrea a deschis ochii. A mormăit şi el: „Unde s-a adăpat boierul, rămâne otrăvit izvorul.”

Asta am auzit-o tot de Ia omul diacului. Când te uiţi la acel Botgros, nu-l preţuieşti nici două leţcăi. Dar scoate din el asemenea cuvinte.

Potcoavă a rămas visător şi a şoptit ca pentru sine:

— Da – da…

— Măria ta, i-a răspuns diacul, badea Ghiţă a făcut legământ să-i radem mustaţa pe care n-o are dacă nu va veni şi el după noi.

— Hm! a şoptit iar Nicoară, apucând păhărelul de vinars; dacă trece pe aici acel Botgros, apoi Lubiş filosof nu-i mai dă drumul.

S-au veselit toţi. Numai mezinul a rămas dintrodată întunecat de mâhnire.

— Dacă binevoieşti, să ne întoarcem, hatmane, la domnii Lehiei, s-a rugat Cubi Lubiş. S-au suit pe muntele semeţiei atât de sus, încât dumnealor socot că niciodată n-au stat devale, la foc, cu picioarele încrucişate sub şezut. Nu s-au tras oare regii lui Israel din nişte ciobani ca Avram şi Isac? Şi strămoşii domnilor noştri nu se îmbrăcau oare cu cojoace mânjite de sânge? Nu răbdau de foame? Şi nu tremurau la foc, lingă mlaştină?

Au uitat, şi se socot coborâţi din cer cu hârzobul. Când şi-or aduce aminte de frăţia de odinioară, fi-va prea târziu.

Hatmanul a gustat din melisa de la Vovidenie.

— Acuma ar fi fost ceasul, a zis el, să stea frăţiile umăr lângă umăr, căci ceasul căderii tiranilor ismailiteni se apropie. Băgat-aţi de samă destrăbălarea dregătorilor Porţii Otomane? Bacşişul şi pâra sunt ca un puroi al trupului împărăţiei lor. Un sultan măreţ cum a fost Soliman, care a călcat cu urdiile lui ţările şi noroadele până la Buda. a stat cu tâmpla în poala roabei de la Veneţia, Roxelana, şi a ascultat şoaptele ei înveninate, jertfind pentru dânsa pe moştenitorul său prea iubit Mustafa viteazul, pentru ca să se poată aşeza urmaş la împărăţie Selim, fiul Roxelanei. Acestea s-au întâmplat în vremea noastră şi vicleniile acelei muieri au clătinat temeliile călifarului.

L-am apucat şi pe padişah Selim al Roxelanei, poreclit Mest, adică beţivul, care a fost stăpânul trupurilor, sufletelor şi legii ismailitenilor opt ani. În opt ani n-a fost treaz o săptămână şi treburile au rămas în sama icioglanilor şi viclenilor. Împărăţia neagră cumpăneşte spre răsturnare.

Iar acuma stă pe tronul de aur stăpân Amurat, care a poruncit muţilor seraiului să descăpăţâneze şi să zugrume pe toţi fraţii săi ieşiţi din toate roabele seraiului şi pe toate neamurile celelalte, unchi şi veri. Asta s-a întâmplat nu mai târziu decât anul trecut. De atunci, cum a spus un scriitor vechi, în dosul călăreţului stă spaima. Amurat se va cufunda în mlaştina lui de sânge. Împărăţia rămâne la cheremul urdiilor.

Acuma-i vremea când se apropie răscumpărarea, când neamurile robite s-ar putea scula înlăturând de la Bizanţ spurcăciunea. Dar neamurile sunt bolnave de nedreptatea şi sila domnilor!

Hatmanul Nicoară se ridicase din scaun şi se plimba pe dinaintea ascultătorilor săi, cu păhărelul de melisă, pe jumătate deşertat, în mina stingă. Cu dreapta făcea semn cătră vedeniile sale.

— Ce are să iasă de-aici, hatmane? a întrebat Lubiş, ridicându-se şi el şi venind împotriva lui Potcoavă; şi tot el a răspuns. De-aici va să iasă amărăciunea lumii şi sila de viaţă. Mai bine nu ne-am fi născut aşa de târziu, ori mai bine ne-am afla în umbra morţii şi uitării.

— Linişteşte-te, Cubi, a grăit Potcoavă.

Cubi s-a liniştit.

— Aşează-te.

Cubi s-a aşezat.

— După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află, a grăit hatmanul sorbind cea din urmă picătură ş. privind păhărelul în zarea ferestrei, apoi să ştiţi că se voi naşte oameni noi care vor clădi o lume mai bună. Înflori-vor flori şi se vor pârgui holde pe gunoaiele trecutului. Noi nu vom mai fi. Dar până atunci să lucrăm pentru dreptate, să împlinim poruncile pe care le-avem.

— Să fim şi noi jertfă? a zâmbit amar mezinul.

— Să fim, Făt-Frumos.

— Care-i vina noastră, bădiţă, să nu înflorim?

— Nu suntem vinovaţi, Făt-Frumos; dar să ştii că înnoirea sufletului omenesc nu se face decât cu durere, Unii îşi trăiesc viaţa, alţii o închină unui vis; unii rămân singuri şi se veştezesc, alţii înflori-vor iarăşi din moarte cu fraţii lor de mâne.

— Dar care-i dreptatea şi care-s poruncile, bădiţă?

— Făt-Frumos, vei afla când va veni ceasul, Cum supărările feţilor-frumoşi sunt uşoare şi drumurile călare trudnice şi masa la filosof îmbielşugată, Alexandru, mezinul a nimerit nu târzie vreme la cămara de odihnă; şi cum a pus capul pe perină, paserea măiastră a visului l-a dus în clipă şi lin la Dăvideni, în livada prăvălatică, lângă lespedea de pe mormântul lui David Călăreţul, îl aştepta nepoata mazâlului.

Mezinul a fost fulgerat de bucurie şi plăcere.

Deasupra lor amurgul se boltea ca o floare fumurie. A bătut de două ori privighetoarea în frasinul bătrân de aproape; când a contenit privighetoarea, a răspuns buraticul.

— De mult te-aştept, Făt-Frumos, i-a şoptit linca, împungându-l cu ochii.

A întins braţele spre el. Buraticul a tăcut.

În mezin se îmbulzeau vorbele, se zbăteau fără a găsi ieşire în glas. A voit să păşească spre domniţă, ca s-o cuprindă. Aştepta să se arate semnele cele dintăi ale dragostei lui, căprioara sub braţul fetei şi puiul de urs cu capul de catifea pe coapsa mistreţei, şi lupanul, şi şoimul; dar nu s-a arătat decât şopârlă verde a acelei gropniţi unde sta domniţa; şi acea şopârlă îl privea ţintă cu ochi de topaz şi guşa albă îi creştea şi-i descreştea într-o mişcare domoală. Făt-Frumos nu putea rosti cuvânt, nici nu putea păşi, nici nu-şi putea mişca braţele; piatra dăltuită s-a ridicat ca un scut, apărând pe domniţă, şi David bătrânul, schelet în cămaşă de zale, a venit asupra lui Făt-Frumos cu paloşul ridicat.

Mezinul a slobozit un geamăt de spaimă; când s-a trezit, visul s-a stâns; s-a răsucit pe-o coastă şi a aşteptat ceva, cu inima bătând; apoi a închis ochii şi ceata somnului fără vise l-a învăluit.

— Uncheşule Petrea, scoală, îndemna Nicoară pe bătrânul adormit în cămara sfatului. Du-te la hodina domniei tale.

Oşteanul cel bătrân sforăia uşor. Şi-a încetat sforăitul, dar nu s-a trezit. Nicoară, diacul Radu şi Iacob Lubiş îl priveau cu puţină milă.

— Scoală, uncheşule, a îndemnat cu glas tare hatmanul…

Uncheşul a oftat dus de somn într-o adâncime mai afundă.

— E trudit! a zis Lubiş. Trudit de atâţia ani de zbucium. Eu nu l-am văzut niciodată dormind.

Lubiş filosof parcă se sfia rostind aceste cuvinte.

— Totuşi bătrânul e încă tare şi n-a slăbit, s-a mirat Nicoară.

— Atâtea zile a umblat. În tulburare şi grijă… a zis diacul Radu Am înţeles de la el că abia aici, la Iacob Lubiş nu mai are griji. De aici, de la Bug, începe domnia zaporojenilor, prietinii măriei sale.

Nicoară Potcoavă s-a aşezat în scaun.

— Prietine Cubi, a grăit el, dacă n-ai înţeles până acuma, apoi află că pe diacul Radu. slujitor la logofeţia cea mare în vremea răposatului între fericiţi Vodă Ion, l-am luat cu mine să-mi fie şi vistiernic, şi spătar, şi postelnic. Pentru vistierie, nu va face nimic fără să te întrebe pe domnia ta. Ca spătar, se va îngriji de arme şi cai pentru oamenii de la Moldova care mi s-au făgăduit a veni. Ca postelnic, va umbla unde îmi va fi de trebuinţă. Pentru asta, cai buni şi trăsuri să aibă.

— Cai aveţi în Zaporojă, a răspuns Lubiş filosof; trăsuri uşoare pot aduce de la Cracovia; fauri de arme sunt pe lingă hătmăniile de Ia Dnipru. Jitnicer pentru Ostrovul Moldovenilor şi pivnicer pentru curtea de la Ciornaia Stena rămâne tot Iacob Lubiş, dacă i se îngăduie de cătră măria ta.

— Îngăduim, a primit hatmanul, arcuindu-şi într-un salut braţul cătră filosof. Îţi închipui, Cubi, a adaos el, că după năcazul ce am avut în trecuta lună iunie, când era să-mi lăs căpăţâna sub Cetăţuia Galatei de lingă Iaşi, m-am întărit şi mai adânc în hotărârile mele. Întâmplarea aceea mi-a dat înştiinţare să nu mă grăbesc. Întâmplarea aceea a fost, să nădăjduim, cea din urmă zburdăciune a înşelătoarei tinereţi. Cât m-am cumpănit deasupra adâncului, am dobândit o cuminţenie: că am datoria să mă păstrez până ia împlinirea lucrării mele, ca să nu mă ruşinez la ceasul din urmă, când va veni asupra mea umbra fratelui nostru.

Iacob Lubiş a tăcut cu fruntea plecată.

Radu Suliţă diacul a păşit până la Domnul său punându-şi un genunchi pe covor. Hatmanul l-a luat de mină şi l-a săltat în sus, aşezându-l în scaunul de alături; a împins şi pe Lubiş în celălalt scaun.

— Eu mă duc acuma la Zid Negru, a urmat Potcoavă. Vreau să stau acolo ca într-o tihnă după trudnice vremi. De mine să se vorbească puţin; isprăvile mele să rămâie neştiute. Dar oştenii mei să nu se lenevească, nici să se împuţineze. Să steie alăturea cu războinicii de la Praguri, să-şi ascută săbiile, să-şi primească dobânzile, până ce-mi vor face trebuinţă mie.

Diacul Radu îi va avea scrişi în izvod. Le va plăti simbrie după nevoile ce-or fi. Iacob Lubiş va pregăti bani mărunţi. Dacă va fi nevoie, Lubiş se va osteni până la Liov, ori mai departe, să schimbe rubinuri şi mărgăritare.

— Stăpâne hatman, a vorbit Lubiş, dinspre partea asta nu va fi nici o suferinţă. Mai am zloţi şi zgripţori, mai am pietre scumpe, după izvodul ce am pregătit şi pe care îl voi pune subt ochii măriei tale. Ştii deasemeni că, dacă va mai trebui peste, sunt în stare să agonisesc pentru măria ta; şi tot ce am e al măriei tale.

— Bine, Lubiş, a întărit hatmanul, punându-şi mâna grea pe umărul lui Iacob filosof.

— Căci, hatmane, a răsărit Lubiş cu însufleţire, eu am a-ţi spune măriei tale o taină. Asemenea inimă care să fi rămas curată ca albumiţa piscurilor, aşa cum a rămas curată inima lui Nicoriţă în măria ta, eu n-am cunoscut, în furtuni, în înşelări, în glodul ticăloasei lumi, inima lui Nicoriţă a rămas curată. Se cuvenea să fii un învăţat pustiit de lume, nu să ţii sabie.

— Pentru dreptate, Cubi.

— Ba, mărite hatmane, să mă ierţi – pentru ca să nu fie bine potrivite lucrurile pe lumea asta! Aşa că eu, ducându-mă pentru interesele măriei tale la Liov, nu voi înceta să caut suluri care se mai aduc din când în când de la Bizanţ. Ca să ai cu ce petrece nopţile lungi. Şi-ţi voi însemna, ici şi colo, pe dosul acelor foi, în limba ce n-o cunosc mulţi cărturari în zilele noastre, vorbe pe care numai dumneata le vei deslega, şi acelea-s veştile de care ai nevoie.

— Bine, Lubiş, aşa să faci, precum ai mai făcut.

— Am mai avut obicei, hatmane, să trimet la Ciornaia Stena ulcioare bine pecetluite cu vin vechi care ştiu că-ţi place.

— Mai ales asemenea lucru să nu-l uiţi, Lubiş. Şi neguţătorii trecători care se vor opri la curtea mea, purtând în braţe acele ulcioare de preţ, să cunoască tot ce se petrece şi se spune pe lumea asta a noastră, de la taberile ismailitenilor până la împărăţia nemţilor, şi de la Crâm până la Kiev. şi de la Moldova până la Liov şi Cracovia. Să le fii bun dascăl. Să fiu uitat: iar eu, de unde mă aflu, să ştiu toate.

— Da, slăvite hatmane. iar acum. Înainte de-a purcede la singurătate, află că alt credincios al măriei tale, în afară de pan Tadeus căpitanul, pe care l-ai găsit la Movilău, se află, deocamdată, la Vadu Raşcului, Elisei Pokotilo, prietinul cel bun al uncheşului Petrea; iar la Iampol, în locul lui Ţopa pârcalabul, e un om al său pe care încă nu l-am cetit bine. unul Gavril Ciohoranu. Ţopa s-a dus de aici după femeia lui, tocmai la Nemirova. Ciohoranu e la Iampol. Le trimet răspuns că măria ta ai intrat în Ucraina şi te duci în Zaporojă. Mi-a mai venit aici o veste de la hatmanul Şah de la Praguri, că, dacă te întorci în bună sănătate, să binevoieşti a te osteni până la luptătorii de acolo, la praznicul de la 29 august.

— Acestea sunt vorbele? a tresărit Nicoară.

— Întocmai. Ştiu şi eu. slăvite hatmane, că la 29 august pravoslavnicii prăznuiesc tăierea cinstitului cap al lui Ion prorocul, care s-a săvârşit în vremea lui Irod şi a fiastrei sale Salomeea. În acea zi se ridică la Praguri panahidă de pomenire a Voievodului Ion.

— Da. Şah a fost în războiul de la Moldova, acu doi ani.

S-a făcut tăcere un lung răstimp în sfatul celor trei bărbaţi. Înserarea albăstrea Ia ferestre. O slujnică îmbrobodită până în ochi a intrat, punând pe masă un sfeşnic cu trei crengi în care ardeau lumânări de seu. Slujnica a ieşit.

Nicoară stătea încă împovărat în scaunul lui. Iacob Lubiş s-a ridicat în picioare şi a venit lângă el.

— Ştiu, mărite hatmane, a zis el, că iubeşti pe oamenii care-şi aduc aminte. Unul dintre aceştia, Cubi, a aflat de la acel zaporojan altă veste, că ar fi ieşit de la Seim încă o lege pentru poprirea vânatului în pământurile de la Dnipru. Ca să se înmulţească sălbătăciunile prigonite, şi mai ales căprioarele. Şi să nu fie volnici a ieşi la vânat, decât domnii şi cnejii. Şi nici pentru lupi şi vulpi, ca să le dobândească pieile, n-are voie norodul de rând. Aşa că noi zaporojenii, râdea omul lui Şah hatman, ne-om nevoi să-i vânăm pe domni şi cneji. Socot, hatmane, că n-or îndrăzni domnii şi cnejii să calce în Zaporojă.

— Cubi şi diece, a zis Potcoavă, domnii vor mai găsi şi altele ca să aţâţe mânia noroadelor.

* *