Capitolul 24

La Zid Negru.

La 25 iulie, Nicoară Potcoavă a ajuns la Zid Negru cu toţi tovarăşii săi moldoveni şi haholi. De la Umani nici n-a mai întâlnit în cale semne ale puterii leşeşti. Domnii nu cutezau să intre aici decât cu sabia. Poporul se păstra cu îndârjire liber; Cracovia nu socotea vremea potrivită să înfrângă asemenea cerbicie. Subt ameninţarea de la miazăzi se mulţămea să păstreze asupra acelui hotar fie şi-o stăpânire şovăitoare.

După o zi de popas, mâncare şi somn, diacul Radu a îndestulat cu bani şi merinde straja pe care pan Tadeus o adăogise oamenilor hatmanului la trecerea Nistrului. Haholii şi-au strâns pe ei brâiele, şi-au aşezat în desagi buzduganele, şi au lepădat la uşa hatmanului căciulile. După ce şi-au mângâiat creştetele, au aşteptat să se deschidă singure canaturile intrării.

Într-adevăr, s-au deschis; şi oamenii au văzut pe hatman, cu uimire, în alte straie decât cele ale călătoriei. N-avea paloş încins şi nu-i privea cu străşnicie, cum trebuie să privească un hatman vestit. Ochii lui căutau blând şi glasul îi suna moale.

Acesta să fie Potcoavă? Parcă n-ar fi acesta! E totuşi hatmanul; căci oşteanul cel bătrân, căpitanul Petrea, stă lingă el cu mâna stingă pe inimă, închinându-i-se.

— Oamenii lui Pan Tadeus Kopiţki pleacă, măria ta, a zis el. Au venit să-şi ia rămas bun.

— Li s-a slobozit simbria?

— Da, măria ta; asară au împlinit douăzeci de zile.

— Să li se adaoge mulţămită din partea mea câte-un zgripţor la doi oameni, a poruncit hatmanul; şi acest dar al meu să se ştie că e pentru copii şi neveste.

— Aţi auzit, oameni buni şi fraţilor? a întrebat uncheşul.

— Auzit, a răspuns vatamanul haholilor; şi dorim măriei sale sănătate şi izbândă la Moldova. Şi dacă va mai fi nevoie de noi, să ne trimeteţi veste.

Oamenii s-au tras îndărăt, şi-au ridicat căciulile şi s-au dus la cămara vistiernicului Radu, unde puţin au zăbovit. Şi s-au înfăţişat iar, călări, în ogradă, închinându-se măriei sale, care cobora din foişorul casei numai c-un toiag alb în mâna dreaptă.

— Umblaţi sănătoşi! le-a urat stăpânul de la Zid Negru; şi a stat în loc privindu-i cum se duc în buiestru repede cătră miazănoapte.

După ce nu i-a mai văzut, s-a întors cătră ale sale, cele părăsite de atâtea săptămâni, livada cu meri şi cu prisaca de douăzeci de buduroaie, şi vacile în staul la adăpost de muşte, şi cele două bătrâne văduve Mitrodora Ivanovna şi Nimfodora Ţâbuleac, uscate ca nişte schivnice.

Meri, ştiubeie şi staul au părut a se veseli în tăcere sub pulberea de argint a soarelui de iulie. Dar schivnicele, dându-şi la o parte broboadele negre ce le astupau glasul, au început a se tângui de toate câte se pot întâmpla năcăjiţilor oameni pe lumea asta.

Aşa secetă n-au apucat de cincizeci de ani. de când au pălit tătarii de la Oceacov, umblători în pradă după mălai. Numai ce au încălecat oamenii noştri de la Praguri cum se aflau la timpuri, cu îmblăciile, şi i-au alungat cătră Bug. După aceea au lepădat îmblăciile şi au apucat săbiile; şi din veştile satelor au aflat drumul de întoarcere al prădalnicilor, şi i-au întâmpinat cine ştie unde, la un vad de apă lângă Ingulgorod, şi le-a apucat carăle cu mălai şi celelalte dobânzi; şi astfel, în vara aceea, din mila lua Dumnezeu, am avut ce mânca…

Simion Bugski spune că, dacă n-a ploua, să nu ne pese; că se duce el s-aducă mal ai şi grâne.

— De undo, vatamane Simioane?

Ştie el de unde. De unde a mai adus şi altădată. De la Eghipet.

Ce târg va mai fi fiind şi acest Eghipet, că n-am auzit de el niciodinioară!

Iar peşte, dac-om prinde, om avea; dacă n-om prinde n-om avea. Dar chiar dacă om prinde, n-avem sare să-l sărăm şi să-l punem în putini.

— Nici de asta să n-avem grijă, râde vatamanul Simion; om avea şi sare.

— De unde? tot de la târgul Eghipetului?

— Da, tot de acolo.

— Cu asemenea isprăvi ale vatamanului Simion Bugski, rămânem şi fără peşte, şi fără mălai, şi fără toate. N-avem ce-ţi pune pe masa măriei tale.

— Om mânca ce-om avea, mătuşă Nimfodoră.

— Doar cărţi, că de-acelea sunt, slava Domnului!

— Eu mă mulţămesc şi cu acestea, mătuşă Nimfodoră!

— N-ai să-mi spui, măria ta, că ţin de foame.

— Ba da.

— N-aş crede; am dat cu limba şi au gust de colb.

— Adăogind şi ce aduce vatamanul Simion Bugski, n-om pieri. Acum doi ani nu v-aţi tânguit tot astfel? Şi vatamanul Simion nu s-a purtat vrednic? Aşa va face şi acuma.

— Apoi atunci a adus de la Braţlau. De la Braţlau, nu de la Eghipet.

Amândouă bătrânele s-au uitat una la alta şi apoi amândouă s-au întors cătră zâmbetul lui Nicoară, râzând. Zice Mitrodora Ivanovna:

— De când a îmbătrânit, vatamanul nostru îndrugă verzi şi uscate. Fost-a mare viteaz; dar acuma îi vine vremea să se suie pe cuptor.

Uncheşul Petrea a început a mormăi vorbe scrâşnite împotriva muierilor fără dinţi şi fără minte.

Amândouă schivnicele au tăcut, scărpinându-se sub bărbie, şi s-au dus repede să siringă ouăle găinilor de prin cuibare.

Vatamanul Simion Bugski, scăzut şi adus din şale, e în prisacă. Afumă un buduroi ea să reteze faguri pentru stăpânii curţii de la Zid Negru. Căsuţa lui e în vecinătate, între alte căsuţe la fel cu a sa; şi prisaca asta el a întemeiat-o şi el o cârmuieşte: şi trage cu ochiul să vadă ce se întâmplă în gospodăria lui Petrea Gânj, când Petrea Gânj şi cu ai săi lipsesc de la Zid Negru. El îngrijeşte şoimii de vânătoare, şi cei patru cai de schimb ai hatmanului. Măcar că vecinii sunt tot aşa de scăzuţi din semeţia lor şi aduşi din şale ca vatamanul Bugski, caii li-s acasă, şi săbiile, aninate la tarniţi. gata, ca la orice zaporojan.

— Mai este până ce fi-vor aninate în grindă pieile unor berbeci ca aceştia… râde moş Petrea glumind cu ei. Mai am şi eu vreo zece ani şi intru în tagma lor…

— Nu te-om primi, cazace, până ce nu-i număra, ca noi, optzeci de primăveri, se împotriveşte moş Simion Bugski.

Vremea e lină şi blinda în acel sfârşit de iulie: soarele-i puternic fără să ardă prea tare; numai un nour subţire de scamă pluteşte la cea mai mare înălţime. Potcoavă şi uncheşul se duc până la marginea livezii, de unde începe râpa fluviului. Măreaţă apă Dniprul, desfăşurându-şi talazurile şi oglinzile în depărtarea luncilor şi fânaţurilor. Ici-colo grădini de legume şi roţi de scos apa din bălţi mărginaşe. În şesul ce se întinde până sub râpă, bătrânii din Zaporojă au semănat oarze şi hrişcă. Printre spinărie şi dudăie umblă doi călăreţi singuratici. Se opresc, pornesc iar.

— Au luat pe Boldei, care Ie stârneşte prepeliţile… Boldei e căţelul cu labele de dinainte întoarse, care s-a învăţat a adulmeca şi a pătrunde în desimea acelor locuri. Când se opresc călăreţii, a sărit prepeliţa şi s-a dat drumul şoimului. Unul din călăreţi descăleca şi se duce unde s-a lăsat paserea vânătoare.

Sunt mezinul Alexandru şi Alexa Totârnac. Când descăleca unul, când altul. Lasă caii singuri şi grăbesc în ierburile dese, după sunetul zurgălăului pe care-l poartă şoimul. Paserea vânătoare nu se vede la aşa depărtare. Însă Nicoară şi uncheşul îşi dau sama de toate amănuntele acelei petreceri şi rămân multă vreme cu ochii duşi. Într-acolo.

Printre pietrăriile râpei un iepure îşi caută scăpare la deal. Vulpea nu poate fi departe. Vânează şi ea; dar acest urechiat e un bătrân cu învăţătură şi ştie că vrăjmaşul lui se sfieşte de oameni. Dă ocol pe sub spinării şi se piteşte.

Nicoară se simte deodată înfrăţit cu vântul, cu văzduhul, cu acele întinderi tihnite… Chită în el viaţa cum nu va mai cânta nicicând.

Se întâmplă să avem, poate numai o dată îţi anii ce trăim, un răstimp când gândul – viermele făpturii noastre – stă; şi atunci fiinţa ni se umple de o putere pe care n-am mai cunoscut-o şi pe care o păstrăm în amintire totdeauna – scurt şi sărac al nostru „totdeauna”…

După ce s-au întors din priveliştea cea neasemuită, în livadă s-a făcut o tăcere în care se auzea desluşit, însă ca într-o somnie, zvonul albinelor. Moş Simion Bugski aştepta subt umbra unui măr să iasă un roi întârziat, şi-si gătise fumul şi frunzele de mătăciune şi roiniţa ca să-l împreuneze cu alt întârziat.

— Mare meşter eşti dumneata, frate Simioane, a zis uncheşul. Vreau să prind şi eu, nu roi, ci un pui de somn; drept aceea îmi scot aici aproape burca cea veche pe care o mai ţin pentru asemenea treabă, o întind la lumină şi eu m-aşez cu şalele în sus, să mă străpungă suliţile lui sfântu soare. Au început a scârţii încheieturile, frate Simioane.

— Apoi ne-ajunge şi pe noi călăreţii asemenea năcaz, căpitane Petrea. Dar să nu te dai, că încă nu ti-i vremea.

— Ba vremea ar fi; dar mai am de pălit cu sabia pe unii şi alţii, care-i ştiu eu.

Glasurile au tăcut în livadă. În cămara lui, hatmanul Nicoară se aşezase la masa de lângă fereastra deschisă şi potrivea dinainte-i foile povestirii minunate a lui Heliodor din Emesia, rămasă începută şi neisprăvită când plecase cătră asfinţit, într-o negustorie cu pagubă.

Când şi când boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi, aducându-i mireasmă subţire şi amară de pelin.

Într-un târziu s-a auzit glasul mezinului în cealaltă parte a curţii, strigând la cele două surori văduve şi schivnice, că i-i foame.

Nu mult după aceea, mezinul a intrat nu bucuros de vânătoare cum s-aştepta bădiţa sau, ci posomorit că boldeiul n-a mers bine, şi că în ziua de azi nu se mai află prepelicari ca altădată.

— Toate se strică, toate se împuţinează…

— Ce se strică şi ce se împuţinează, Alexandre? a zâmbit Nicoară.

— Toate, bădiţă, ca atunci când nu i-i omului îndămână.

— Ce va fi având acel om de nu i-i îndămână, nu mi-i greu a pricepe, Făt-Frumos. Este leac: răbdarea.

— Doftoria asta n-o pot bea, bădiţă, e prea amară!

Mezinul s-a aşezat într-un scaun şi a făcut bot; şoimul care-i sta pe umăr s-a cumpănit, a fâlfâit uşor ş-a ieşit în zbor pe fereastră, urmărind parcă ceva – poate clipa fericită care îmblânzise în acea dimineaţă inima hatmanului.

— Bădiţă, trebuie să-ţi fac mărturisirea… a suspinat Alexandru.

Nicoară s-a întors în scaunul lui:

— Spune, băiete. Eu abia acum bag de samă că ai slăbit şi ţi-s trudiţi ochii.

— Da, bădiţă.

— Ţi-ai lăsat zălog inima la apa Moldovei?

— Aşa cum spui, bădiţă Nicoară. Mi-i dragă o fata fecioară. Ştii cine-i.

— Gustul tău nu-i rău, Făt-Frumos. Dar poveştile de la noi ne învaţă că la asemenea domniţe nu te poţi întoarce fură isprăvile cuvenite. Trebuie să treci. Făt-Frumos, peste hotarele oprite, în locul unele se bat munţii în capete, ş-acolo să tai cele şapte capete ale balaurului.

— Lungă vreme, mâhnită vreme, bădiţă. În toate nopţile vine la mine paserea măiastră, îmi bate la tâmplă cu pliscul şi-mi şopteşte: Nu întârzia căci vremea trece; aicea pe pământ oamenii n-au decât o tinereţă, du-te că te aşteaptă fericirea.

— Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobândeşte bucuria fără lupte şi jertfă.

— Spune-mi, bădiţă, ce-avem de făcut, s-a rugat mezinul, şi să nu întârziem.

Potcoavă s-a ridicat în picioare. Alexandru a părut că se scufundă în scaunul său.

— Ba să-mi spui tu, băiete, dacă ai uitat cele ce s-au petrecut în vara anului 74?

— N-am uitat.

— Ai uitat oare pe beglerbei Ahmet, pe Cigala, pe boierii care au vândut pe Domnul lor?

— N-am uitat. Pentru unii ne-am întors acum două luni. Era să ne pierdem capetele. Ce mai putem face?

— Alexandre, războinicii călăresc pe caii furtunii. Câteodată greşesc. Greşala asta putea să fie greşala dinaintea morţii. Am ieşit din ea teferi. Să nu mai greşim. Să cerşim broaştei cu covată încetineala, şarpelui înţelepciunea, de la crugul stelelor ceasul potrivit. Când ne vom ridica iar, răzbunarea să se împlinească fără greş ca o ananke a zeilor, cum o socoteau grecii vechi. Dar o pot săvârşi câteodată şi oamenii, dacă nu ocolesc pe la cele necuviincioase: mâncare, vin şi muiere…

— Cum grăieşti domnia ta, bădiţă! Parcă m-ai străpunge cu jungherul. Totuşi, bădiţă, ale noastre sunt şi aceste slăbăciuni.

— Ai uitat?

— N-am uitat, bădiţă. Dar mi-i dragă Ilinca.

— Ţi-aş putea răspunde că mi-a fost dragă şi mie. Mezinul şi-a acoperit ochii cu palmele.

Nicoară a păşit până la el şi i-a ridicat smuncit fruntea, privindu-i ochii plânşi.

— Spune-mi acuma tu mie dacă ai uitat datoria ta şi jurământul care ne leagă! Dacă le-ai uitat, eşti slobod. Du-te!

Mezinul s-a dărâmat în genunchi.

— Bădiţă Nicoară, iartă-mă! Fac cum porunceşti! Hatmanul şi-a trecut palma peste părul castaniu al lui Făt-Frumos, apoi s-a întors şi a început a se plimba de la masa pe care stăteau desfăcute foile lui Heliodor de la Emesia, până la soba înaltă, în ocniţa căreia se afla un snop mărunt de siminoc, floare fără moarte din stâncăriile Dniprului.

Hatmanul s-a oprit lingă mezin, privindu-l cum sta umilit la picioarele sale.

— Alexandre, a zis el, cumpăneşte-ţi bine vorbele.

— Bădiţă Nicoară, a strigat mezinul cu privirile înflăcărate; să pier aici, în clipă, dacă nu-ţi vor asculta porunca.

— Făt-Frumos, porunca nu-i de la mine…

— Ştiu, bădiţă, a suspinat Alexandru, cuprinzând mâna fratelui său şi sărutând inelul lui Vodă Ion.

Chiar în acel răstimp vântul a bufnit în perdelele ferestrei deschise, trimes de vârtejurile fluviului.

— Se schimbă vremea, s-a auzit afară glasul lui moş Simion Bugski; se strâng albinele cu grabă, nu mai am a păzi roi.

— Iha! au ţipat schivnicele văduve asupra unui vultur ce plutea în preajma curţii, sus, ca o cruce de şindrilă vânătă.

Hatmanul a dat drumul geamului ridicat şi a ieşit în cerdacul de cătră asfinţit. Uncheşul Petrea îşi târâia morocănos burca prin iarbă. În ogradă s-a oprit şi s-a uitat în sus. Venea cu grăbire de deasupra Dniprului o trâmbă de nouri negri.

Cu burca după el, ca o dihanie care-l urmărea, uncheşul Petrea a ieşit de cealaltă parte a casei, spre râpa oablă. În şes, printre lunci şi poieni, născuse din fierbinţeala ceasului amiezii un vârtej marc, care se îndrepta din răsărit cătră malul de la Zid Negru, ca o pâlnie cu gura deschisă larg sus, şi cu coada pipăind ici apa, dincolo pulberea. Acest balaur, vărsând pe deasupra ce-nghiţea pe dedesubt, părea că se îndreaptă spre Zid, dar pe urmă şi-a cârmit umbletul cotit în susul Dniprului, a lepădat bale de apă şi de glod şi s-a potolit.

Căzăciţele văduve se închinau făcându-şi cruce, rugându-se cu glas să fie ferită lumea de asemenea cumpănă. Au intrat în casa lor şi au aprins făclii de ceară la icoane. Dar nourii negri care se îmbulzeau pe unde trecuse balaurul n-au ţinut samă nici de rugăciuni, nici de cruci, nici de făclii. Au împuns cerul cu coarne uriaşe, au acoperit soarele şi au vărsat pe un şuvoi scurt pietre de ghiaţă cât ouăle de hulub. După aceea au stăpânit în ei grindina, ca şi cum n-ar fi fost la un ceas potrivit, ş-au lepădat ploaie pe ogoarele însetate. Întăi râuri pe vifor; apoi, stăpânind şi vintul, au lăsat să cadă ploaia curată pe care o doreau brişcă, meiurile şi oarzele.

— Păcat că ploaia asta trece repede, au strigat subţire căzăciţele văduve. Va fi bine, căci după-amiază avem de clătit rufele.

— Roiul, de-acuma l-oi prinde mâni, a fost de părere şi moş Simion Bugski. După-amiază culeg bobul.

— D-apoi eu? a râs şi uncheşul; am atâtea pe cap de nu mă pricep cum să-ncep şi unde să isprăvesc.

S-a vădit însă că socotelile oamenilor aveau împotrivă stihiile, cum se întâmplă ades, şi ploaia aceea de şase zile a fost, după părerea unora dintre cei de la Zid Negru, mare năcaz, mare întârziere şi mare suferinţă.

Acea ploaie nu l-a putut însă opri pe un vechi prietin al hatmanului şi al uncheşului din drumul cătră Zid Negru. Ploua în Zaporojă, şi-n Crâm, şi la Moldova, şi-n Lehia, şi-n toată lumea asta. Se aflau ici sate, colo hanuri, dincolo târguri. Prietinul hatmanului şi al uncheşului nu întârzia decât atât cât avea nevoie. Învălit şi acoperit de dulamă se ducea drum lung în buiestru domol.

Când se mai astâmpăra curgerea de sus şi poposea la o fântână, acel prietin al hatmanului şi al uncheşului trăgea de pe el dulama şi o scutura; întinzând-o apoi măcar un sfert de ceas pe nişte ciulini voiniceşti, îşi trăgea cuşma descoperind o frunte înaltă şi rotunjită larg spre pleşuvie, un nas nu mai mare decât al unui prunc, însă ascuţit şi rumen, şi o barbă desfăcută în două caiere. Ochii mari şi bulbucaţi. Era moş Elisei Pokotilo.

* *