Capitolul 25

Moş Elisei Pokotilo.

Boc! boc! boc! la miezul nopţii.

Zăvozii sloboziţi din închisoarea lor se izbesc în porţi hămăind cu învierşunare. Straja strigă din foişorul casei oştenilor:

— Care-i acolo?

— Om bun şi prietin! răspunde cineva.

— Ba poftim să cunoaştem numele acelui om bun şi prietin şi să-l vedem la obraz!

— Apoi aprinde făclia să vedeţi cât îs de frumos pe o ploaie ca asta şi strigaţi la uncheşul vostru Petrea că bate la poartă Elisei Pokotilo.

Mare zvoană! S-aprind lumini la casa unde trăiesc uncheşul şi-diacul împreună cu alţii, şi Ia casa unde dorm cei cu buzduganele şi Ile Caraiman cu cobza, şi la casa hatmanului; iar la căzăciţele cele văduve şi schivnice, candela de la icoane nu se stinge niciodată; şi ele se închină în acest ceas târziu, ploconindu-se şi rugându-se pentru creştinătatea în suferinţă. Cum a detunat zvoana, au ieşit şi ele apoi, în clipă.

Bate la poartă moş Elisei, prietinul uncheşului ş-al nostru. Chemaţi cânii; duceţi-i iar la închisoarea lor, trageţi zăvoarele de la porţi; ridicaţi făclia să vadă călăreţul pe unde să-şi poarte calul.

Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului şi curg potoapele.

— Nu s-a mai pomenit aşa ploaie de pe vremea lui Balcaş-han, când l-au prăvălit zaporojenii noştri în viitoarea Dniprului.

— D-apoi, soră Nimfodoră, când s-a arătat Pafnuti nebunul tocmai în vârful stâncii de la Pin Strâmb ş-a chemat puhoaiele?

— Acuma-i mai rău decât atunci, soră Mitrodoră, căci arunci eram copile, iară acuma avem orbul găinilor şi nu vedem nimic prin întuneric. S-aude un strigăt grozav:

— Elisei!

A strigat uncheşul Petrea. În lumina roşcată a făcliilor, a deschis braţele ca să primească la piept pe prietinul său.

— Aha-ha! se înfiorează uncheşul de apa care-i curge de pe obraz şi pătrunde în sân, când îl strânge Elisei. Leapădă de pe tine puhoiul, că mă îneci, frate Elisei!

Oamenii calcă prin bălţi ca de sânge. duc calul, aduc tărhatul prietinului Pokotilo.

— Staţi, staţi! strigă oşteanul cel vechi; la dereşul meu trebuie să mă duc eu singur să-l e; să-i frec greabănul şi spinarea cu şumuiac aspra, să-i înching cergă, să-l trag de urechi şi să-i mingii ochii, să-i pun în cap traista cu orz… Când îl bat cu palma pe gât. el nechează încet: îi place.

Uncheşul Petrea strigă mai tare decât s-ar cuveni în puterea nopţii. Îi răspund cucoşii din poiată, cu nişte cucuriguri lungi ca pe o vreme udă ca asta.

— Oameni buni. răcneşte uncheşul Petrea. aprinde; i focul în vatră! Trageţi de pe acest drumeţ dulama; scoateţi-i ciubotele. purtaţi-l la vatră încet, să nu se strice. Învăliţi-l cu burca cea veche cu blana de urs. Aduceţi. Mitrodore şi Nimfodore. o garafă de vinars, pită şi slănină. Măi. ce bucurie ne-a fost dat nouă să avem în ziua asta de vineri. Aş posti drept mulţămire, dar nu mă-ndur de Elisei care-i flămând.

— Îs flămând de veşti şi poveşti cu prietinii mei, râde cu şiraguri întregi de dinţi moş Pokotilo. De când am purces de la Nistru, n-am grăit cu nimeni. M-am uitat, am ascultat, dar mai mult am tăcut. Am umblat, m-a plouai, am descălicat ca să dorm subt un acoperiş; m-am uscat la un foc numai al meu; iar am încălicat ş-am umblat. Am auzit că hatmanul a trecut pe la Movilău, pe la Braţlau şi pe la Umani. Hai la Zid Negru. zic. Şi iată, am ajuns la Zid Negru. Şi mă închin hatmanului Nicoară…

Hatmanul intrase pe neaşteptate în adunare. A apucat şi el pe prietinul cel bărbos în braţe.

— Bucuria mea e cât nouă bucurii, moş Pokotilo, a zis Nicoară.

Moş Pokotilo îl priveşte lung. Ucenicul, hatmanul şi soţul lui într-atâtea întâmplări îi pare schimbat. Lumina acelor ochi e mâhnită şi înourată. Sărutându-l, zaporojanul priveşte, peste umărul lui Nicoară. spre uncheşul Petrea. cerşindu-i o lămurire. O va avea fără îndoială mâni.

— Cum trece noaptea, mâni dimineaţă mă înfăţişez la domnia ta. hatmane, ca să ţinem sfat împreună cu uncheşul domniei tale Petrea.

— Numaidecât, moş Pokotilo. răspunde Nicoară.

Îi bate pe spate pe amândoi bătrânii. stând între ei şi întorcând fruntea într-o parte şi-n alta. În privire i s-a deşteptat o săgeată aprigă. Moş Pokotilo i-o cunoştea şi-i era dragă.

Dar Alexandru care vine cătră zaporojan cu braţele întinse? Nu mai e prunc; i s-au săpat, pe fruntea altădată lucie, cutele suferinţii.

,. Oh! se înmulţesc anii şi grijile…” cugetă cu întristare moşul.

— Cine să fie, în această adunare de la Zid Negru, acel bărbat cu tâmple cărunte, cu privirea dreaptă şi liniştită?

Cine-i tânărul cel negricios care ţine lipită de inimă o cobză cu opt strune?

— Unul e Radu diacul, celălalt Ile Caraiman. slujitori rămaşi de la Vodă Ion. Îi dă lămurite uncheşul Petrea. Au venit cu hatmanul, după zilele negre de la Moldova.

Dacă nu i-ai băgat de samă atunci, adaogă moş Petrea, cunoaşte-i acum, pentru sfinţenia prietiniei lor.

Pe soroceni, pe Alexa, pe Stângaciu şi pe Ştefan a Măriei, moş Elisei îi cunoaşte bine din anii lui Vodă Ion, când se ridicase pe astă lume puterile şi nădejdiile creştinilor. Dar nici acuma, cât ţinem în mină sabie, nu ne-om da.

Ile sună din strune: cupa trece din mină în mină. Cele două căzăciţe văduve au descoperit în fundul chilerului două ulcioare mari pecetluite, pline cu mied vechi, de coloarea soarelui.

— Bine-i când se întâlnesc prietinii, oftează moş Elisei Pokotilo; şi afară plouă de năruie pământul: şi-n vatră arde focul,şi fuge pe hoarnă şfara fripturii, şi ne mâhnim ele pomenirea morţilor noştri şi no bucurăm de izbânzile tinerilor, care au să ne ia locul şi vor ajunge să cunoască poate dreptatea şi volniciţi pe care au avut-o odinioară părinţii noştri. Frate meşter cu cobza, aşează-te lângă mine şi cântă-mi la ureche. După ce m-am bucurat, mă împresură mâhnirile, lăcrămez şi mi se răcoreşte sufletul!

Ile Caraiman sună din strune şi zice şi din gură viers vechi de la ţara Moldovei. Moş Elisei plânge.

— Am slăbit, zice el, ruşinat.

Hatmanul şi uncheşul cunosc vorba asta. Lui Pokotilo i-i somn; îşi închină fruntea şi ochii bulbucaţi îi asfinţesc. Cântarea cobzei îi vine tot mai stâns din depărtarea anilor şi a întinderilor pe care le-a străbătut călare.

Căzăciţele văduve au aşternut în grabă poclăzi pe prichiciul larg al sobei şi pe laviţa uncheşului Petrea; lumea de la Zid Negru calcă în vârful picioarelor ca şi dânsele şi se trage cătră ieşire. Nicoară face un semn de prietinie şi iese cel dintăi. Afară ploaia s-a înteţit şi opaiţul de seu îi luminează sforile răsucite într-o întunecime fumurie. Cintă cucoşii ceas târziu; dulăii au ieşit o clipă din ascunzătorile lor, scuturându-şi blănile umede. Din vântul înălţimii sau din zvonul depărtat al apelor fluviului, străbat tânguirile paserilor ce se chiamă puhoieri şi care vestesc volburi ale talazurilor.

Uncheşul Petrea ascultă glasurile şi paşii ce se depărtează, creşte focul în vatră, desface punga de tutun, îşi îndoapă şi îşi aprinde luleaua; se aşează mai bine în unghiul unde stă, săltându-şi pe umeri dulama. Îl lasă pe moş Elisei oarecum singur.

Fiecare om la vârsta asta a noastră îşi are obiceiul lui de a primi cel dintăi răstimp adânc şi scurt al somnului. Unii se aşează pe spate cu braţele răstignite şi fruntea uşor întoarsă; alţii, ca diacul Radu, se întind pe pântece, cu fruntea în pumni, ţepeni şi drepţi ca nişte buşteni de brad; alţii, ca moş Petrea, pe-o coastă, cu tâmpla pe palmă şi cu genunchii aduşi spre coate; numai moş Elisei adoarme ca şi cum ar fi în şa, uşor rezemat de ceva, cu fruntea ridicată şi mânile căzute pe coapse. A închis pleoapele, de şi s-ar părea că priveşte cu luare-aminte.

Uncheşul Petrea îl cercetează cu coada ochiului numai o clipă. Acest somn al lui moş Elisei l-a tulburat totdeauna. Nu i s-aude răsufletul. Oşteanul cel vechi pare scufundat.

„Pare c-a ieşit din el sufletul, îşi face socoteală, sfios, uncheşul Petrea; şi trupul, încleştat ca în moarte, îl aşteaptă să se întoarcă.”

În clipa asta bătrânul oftează adânc şi se holbează la foc şi la om.

— Aha-ha! mormăie zaporojanul. Uncheşul Petrea tace.

— Aha! abia acum putem schimba şi noi două vorbe, măi fecior.

Uncheşul Petrea e cu cinci ani mai tânăr decât moş Elisei.

— Tot te-am aşteptat, Pokotilo, răspunde uncheşul, şi nu întrebam pe nimeni, temându-mă de veşti rele.

— Socoteai că m-am prăpădit? Zaporojanul îşi arată dinţii de criţă. Uncheşul Petrea rânjeşte şi el:

— Da, aşa socoteam; însă văd că mai avem de întârziat amândoi o bucată de vreme. Nici nu te-am întrebat faţă de alţii ce-ai făcut, ştiind c-ai să-mi spui tu singur tot.

— Ţi-aş spune dar n-am ce.

— Dacă n-ai ce, atuncea nu-mi spune. Sunt bucuros să mă uit şi aşa la tine, Elisei. Şi să-mi dai luleaua, să-ţi pun în ea tutun de-al meu, care-i mai bun.

— Mulţămesc; al meu e mai tare. Mi-l aduce acelaşi neguţător care ţi-l aduce şi ţie. Aşa că tu fumează de-al tău care-i mai bun, iar ou fumez de-al meu, care-i mai tare. Iar de vorbit, n-avem ce vorbi.

— Doar să ne aducem aminte de întâmplări mai de demult, e de părere uncheşul Petrea.

— Ce întâmplări? se miră Elisei.

— Ştiu eu? Mai spune-mi întâmplarea care s-a petrecut la Bacce-sarai, când ai fost trimes de starşină soi la Murad Ghirai.

— Viclene, râde moş Elisei, mă ispiteşti aşa ca să-ţi mai spun şi altele. I-am spus atuncea lui Han-Murad că noi cei din Zaporojă nu ne temem nici de Dumnezeu, nici de dracu… Dar de Han-Murad ne temem.

I-a plăcut lui Han-Tatar asemenea vorbă. Ţah-ţah! râde Han-Tatar, şi de ce vă temeţi voi de Han-Murad?

Apoi zic, ne temem că s-a scula asupra noastră! Ţah-ţah-ţah! râde Han-Tatar.

Zic eu: Ne temem că s-a scula asupra noastră şi l-om tăia; şi-l ştim bărbat bun şi blând şi tare ne-a părea rău!

Atuncea Han-Tatar m-a bătut pe spate. Zice: Aduceţi lui Elisei Pokotilo strafide şi migdale şi naramze!

Mi-au adus robii, intr-un talger de farfor de la Chitai, de toate. Mănânc ce-mi pare bun; iar sâmburii şi cojile le ţin între măsele şi falcă.

Zice Han-Murad: Mai bine să fie între noi pace.

Eu mă închin şi răspund: Nu se află şah, împărat şi domn mai înţelept decât Han-Murad Ghirai. Vorba lui – zic – e mai dulce decât migdalele şi strafidele şi mai scumpă decât aurul şi nestematele.

Han-Tatar bate din palme şi porunceşte să mi se mai aducă alte bunătăţi dulci.

Eu m-am plecat la o parte ş-am stupit cojile şi sâmburii din falcă.

Han-Tatar nu m-a văzut dar robii au strigat: Aman-aman! ş-au tras de sub mine covorul de Buhara pe care stăteam.

Han-Tatar strigă supărat: Cum cutezaţi să trageţi covorul de sub prietinul meu Pokotilo?

Ei au îngenunchiat înfricoşaţi, au bătut metanie ş-au dat răspuns.

Han-Murad râde şi se miră. Prietine Pokotilo – zice – nu-ţi plac fructele noastre?

Ba îmi plac, slăvite şi înţelepte Han-Murad, dar n-am ce face cu sâmburii şi cojile – şi aş pofti băutură ca să-mi dreg gustul: numai să nu fie apă şi să nu fie dulce!

A râs hanul; au râs şi feciorii hanului.

Uncheşul Petrea sloboade din nări fum pe hoarnă şi se bucură.

— De solia asta, încuviinţează el, s-a aflat şi la Zaporojă. După aceea multă vreme oamenii lui Han-Murad, când grăiau de-o întâmplare, spuneau: atâţia şi atâţia ani de când a scuipat zaporojanul în cort la Bacce-sarai.

Moş Elisei clatină din cap:

— Mai bine decât toate a fost că au luat aminte feciorii lui Murad Ghirai. Şi află ce voiai să cunoşti tu, viclene: că nu demult mi-a trimes răspuns de la Bugeac feciorul cel mezin Demir. Şi Adel de la Crâm şi Demir de la Bugeac n-au uitat că le-am dus plocon atuncea câte-un şoim pentru vânătoare de raţe sălbatice.

Iar când a fost războiul cel mare de la Moldova. Adel Ghirai şi frate-său Demir Ghirai s-au bolnăvit de greaţă când au aflat cum au oborât otomanii pe Vodă Ion. Ahmed-beglerbei şi-a călcat cuvântul, spurcându-şi sufletul. Au tătarii o vorbă: Leu duşman place mai mult decât şacal prietin.

— N-aş putea spune că mă prăpădesc de dragoste pentru vecinii noştri nohai, a scuturat din cap uncheşul Petrea, dar vorba asta a lor mi-a plăcut şi mie.

Elisei Pokotilo urmează, trimeţând şi el fum de tutun pe hoamă:

— Adevăr este că, dintre necredincioşi, mai fără de omenie s-au dovedit turcii. Padişahii lor au aşezat Poarta, ca să vie domn creştin şi rigă creştin să se închine şi să verse haraciurile. Mâncare şi huzur ei nu dobândesc decât cu războiul; alt meşteşug n-au. Ţin ordii subt arme şi le reped când colo, când dincolo. Sultanii umplu haremurile de muieri şi de o sută de prunci. Când unul din aceşti o sută ajunge stăpân, apoi taie pe ceilalţi nouăzeci şi nouă. Decât acesta nu se află altă fiară mai cruntă şi mai bănuitoare şi mai cu spaimă de moartea ei însăşi; căci precum face, tot aşa face-i-se. La turci nu-i lege, ci bun plac şi urgie, precum ştii.

— Într-adevăr, la Moldova de mult se cunoaşte asta.

— Pe când nohaii lucrează pământul, urmează moş Elisei, şi au meşteşuguri paşnice şi altoiesc un pom, şi răsădesc o viţă de vie, şi se arată primitori de oaspeţi, şi nu pun femeilor hobot, şi închină vin ca şi noi. Numai când purced în ceambuluri, dau spaimă. Însă acum se tem ei mai mult de noi, decât noi de dânşii. Turcii i-au supus şi asta nu le place; şi i-au pus în coasta creştinilor, care lucru le place şi mai puţin, având a suferi de la noi. Şi mai mult le place unealta paşnică decât sabia. Cum spunea Han-Tatar Murad, atunci când am fost eu la dânsul, că, de când au palate şi grădini şi s-au îndulcit la roadele pământului şi la moliciunea trupului, războinicii urmaşi ai lui Nohai s-au îmblânzit; şi bătrânii lor, dacă s-ar scula din morminte, nu ar mai cunoaşte pe strănepoţi. Din mila lui Dumnezeu, ajutând şi săbiile zaporojenilor, aceşti păgâni s-au prefăcut; este chip de înţelegere între ei şi noi, mai ales de când ismailitenii şi-au pus piciorul pe grumazul lor,

— După vorba noastră de la Moldova, a zâmbit uncheşul, posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mânca. Cât a fost hoarda în putere, de răul lor nu puteau hălădui creştinii. Acuma sabia ismailitenilor stă şi asupra lor.

— Aici voiam s-ajung, Petre, a urmat moş Elisei. Când ne-am întors la Praguri, după năcazurile noastre din altă vară, s-a zvonit la noi din hotarul nohailor, că vecinii noştri nu se bucură de cele întâmplate lui Vodă Ion. Ş-am căutat vreme să încalec şi să mă duc, să aflu ce este. Dar sfatul bătrânilor a hotărât să nu ne mişcăm până ce nu şi-a spune cuvin tul său hatmanul Nicoară şi până ce nu vine de la dânşii la noi poftire. În anul când le-a poruncit Poarta să pălească la Moldova, ţinuturile lor au avut de la noi destulă pagubă, aşa că nu se poate să nu ne vie soli de la dânşii. Tot aşteptând, m-am aşezat mai cătră Oceacov, ispitind ba pe fugari, ba pe negustori, ca să mai aflu şi altele. Aveam cuvânt şi de la hatmanul Nicoară. Când îi intră lui Elisei un gând în cap, apoi pătrunde răzbit, de nu-l mai poate da afară cu nici un fel de cleşte. Aflând de păţania de la Iaşi, m-am întors, ca să vă ies în cale. Măi băiete, dacă a fost capul tău amestecat în treaba asta, apoi n-a fo6t cap bun.

Uncheşul Petrea şi-a plecat fruntea.

— Ai fost bolnav de iuţime şi de grabă,. l-a mustrat moş Elisei. Şi s-a molipsit şi băiatul… Graba nu-i bun sfătuitor.

Uncheşul Petrea ofta umplându-şi iar pipa.

— Măi băiete, a urmat zaporojanul punându-şi mânile pe umerii prietinului său. Noi am avut o vorbă şi un sfat. Că cel care a primit în mina sa dreaptă paloşul lui Vodă Ion nu se va socoti împăcat cu viaţa până ce nu va judeca pe toţi acei care l-au vândut pe acel viteaz al nostru.

— Hotărârea asta e boala hatmanului nostru… a şoptit uncheşul Petrea. Era să-şi piardă capul şi atunci pieream şi eu.

Uncheşul Petrea a închis o clipă ochii; apoi a apucat pocalul, umplându-l cu mied. A sorbit jumătate, şi i-a închinat lui moş Elisei cealaltă jumătate. A băut şi zaporojanul. Apoi s-au uitat ţintă unul la altul.

— Şi eu sunt bolnav şi n-am linişte, a grăit cu glas blând Elisei Pokotilo, tânguindu-se pai-că pe sine; cu toate acestea am avut destulă răbdare, ca să aflu înştiinţările care ne trebuiesc. Mintea băiatului e ageră şi socoteala lui a fost bună; să ne facem pregătirile domol şi în taină. Şi când le-om alcătui toate, numai atunci să ne mişcăm. Vrăjitu-l-a cineva, să-şi ia zborul înainte de vreme?

— Am greşit! a strigat cu mânie uncheşul Petrea. Vrei să-mi întind grumazul ca să-l retezi?

Elisei a râs.

— Nu poftesc să-ţi retez grumazul, ei nerăbdările.

— Pokotilo, a răspuns uncheşul Petrea cu glas răguşit de tulburare; mi-i destulă pedeapsa ce-am primit. Şi tu ştii de ce mi-a fost atât de aspră suferinţa, încât n-am mai avut stare pe loc, ş-am purces la pieirea capului. Asta-i taina vieţii mele şi moartea mea. Asta-i taina pe care n-o cunoşti decât tu, Pokotilo. M-am mărturisit ţie la o amărăciune şi la un pahar dulce; dar nimeni altul nu ştie.

— Nici băiatul?

— Nici băietul, Elisei. Căci maica lui Nicoară şi a mezinului mi-a lăsat mie pedeapsă pentru dragostea ce a avut ea cătră mine. Să nu cunoască pruncii ei niciodată că ar fi copiii unui oştean de rând. Fiecare suflet cu osânda lui, prietine Elisei. Am jurat; morţii tac; voi tăcea şi eu ca ei.

— A fost mândră muiere şi avea nume frumos, feciorule.

— Nu ştiu, Elisei; am uitat.

— Să-ţi spun eu: o chema Calomfira şi era cneaghină; şi mai bine ar fi fost să nu fie, ca să nu aibă asemenea osândă cel mai bun prietin al meu.

* *