Capitolul 26

Nălucire.

Plouă şi plouă… Sună acoperişul, oftează adierile vântului. E la un ceas târziu, puţintel înainte de revărsarea zorilor. Oamenii de la Zid Negru s-au săturat de somn şi încep a se foi, ieşind din casă şi lunecând prin bălţi până la grajdul cailor, ca să le împrospăteze finul din corlată. În celălalt grajd, vacile greoaie se odihneau pe culcuş de paie, rumegând şi aşteptând ceasul mulsorii. Abia acuma, când oamenii au prins a se mişca, dulăii s-au vârât mai adânc în culcuşuri şi dorm fără grijă. La căzăciţele văduve făcliile de ceară ard încă. Sora Mitrodora şi sora Nimfodora n-au isprăvit îngropăciunea lui Vodianoi, duhul apelor. L-au vrăjit, depărtându-l de acele locuri, şi-i cântă cu glasuri încete prohodul.

La ceasul întăi al zilei, parcă ar sta în cumpănă vremea. Duhul apelor îşi mai scutură când şi când barba şi pletele; ar purcede alte ropote, dacă n^ar sta asupră-i ameninţarea şi rugăciunea schivnicelor.

— Stă ploaia, vestesc unii şi alţii ieşind din casă şi uitându-se la cerul cu nouri coborâţi. La răsărit lumina stă gata să străpungă cu suliţele-i de aur ceaţa.

Schivnicele văduve au stâns făcliile şi şi-au contenit tânguirile cântate. Dar ş-a întâmplat o poznă pe care n-o poate opri nimeni. Cei doi bătrâni, moş Elisei şi uncheşul Petrea, au ieşit la fântână, au umplut vedrele, au lepădat de pe ei straiele până la brâu, ş-au prins a-şi turna apă imul altuia pe grumaz, pe spate, pe piept, pe obraz şi braţe; pufneau, scuipau şi împroşcau apa în jur, dând strigăte de plăcere şi chemând pe cel de sus. Spaima căzăciţelor văduve s-a adeverit nu târzie vreme; duhul apelor s-a întors ca să cunoască ce se întâmplă la Zid Negru şi ploaia s-a înteţit iar.

Îndată după prânzişor, bătrânii cei doi, cu straiele măturate şi obrazurile senine, au ieşit prin burniţă ş-au trecut la casa hatmanului. După ce şi-au şters îndelung încălţările pe rogojina din cerdac, tropăind şi tuşind, au aşteptat să se deschidă uşa. Uncheşul Petrea, mai nerăbdător, a apăsat pe clanţă. În deschizătura intrării a apărut zâmbindu-le prietinos ucenicul lor Nicoară, care după ucenicie le-a fost hatman.

I s-au închinat. Nicoară i-a luat de după umeri, ducându-i cu el în odaia cu sofa şi jilţuri. Pe păreţi erau întinse scorţuri; la răsărit, candelă şi icoane. Se aflau pe masa de la fereastră meşteşugurile scrisului, foi, cerneală ş-o pană de vultur. Lângă uşă dormita pe speteaza lui un şoim slobod. A venit diacul Radu şi l-a luat, purtându-l pe braţul drept.

— Îl duc să-l hrănesc, a zis el râzând cătră Pokotilo şi Gânj.

La porunca ce li s-a dat, bătrânii s-au aşezat în jilţuri. Hatmanul a rămas în picioare, privindu-i. Moş Elisei îl cerceta cu luare-aminte pe Nicoară. În noaptea aceea nu i se păruse numai, ci era adevăr că feciorului i se stinsese bucuria vieţii şi ochii îi erau înouraţi de îngrijorări.

— Te aşteptam, moş Elisei. Te înţeleg numai după ochi că-mi aduci veşti.

— Da, slăvite hatmane, a răspuns Pokotilo bătrânul; aş fi vrut ca veştile mele să te însenineze.

— Chiar de nu m-ar însenina, moş Elisei, veştile domniei tale vor fi fiind mai bune decât ale noastre.

— Ba veştile de la dumneavoastră, hatmane, nu sunt rele.

— Pentru că ne păstrăm încă pe umeri capetele?

— Tocmai.

Nicoară a început a se plimba pe covor pe dinaintea bătrânilor, aruncându-le din când în când o căutătură furişă.

— Gândul măriei tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului. Întăi să se facă pregătirile depline; s-avem la îndămână puteri destule. După ce căutăm în cea mai mare taină pe vinovaţii de frunte, cu mijloacele pe care le ştii domnia ta, apucăm Moldova şi chemăm la judeţul domniei tale pe toţi boierii ce-au urmat pe Irimia pârcalab, câţi se vor mai fi aflând în viaţă. Aşa este, Petrea?

Uncheşul n-a răspuns.

— Iartă-mi întrebarea, slăvite hatmane, ş-aş vrea să cunosc de ce s-a făcut altfel.

— N-aş putea să-ţi dau răspuns bun, iubite prietine Pokotilo. Uncheşul Petrea a avut o înştiinţare cum că Irimia vânzătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu strângătorii haraciului. Azi am aflat, mâni am purces.

— Măria sa m-a ascultat pe mine, Pokotilo, a mormăit uncheşul Petrea. Cât am umblat fără oprire, am avut încredinţare de izbândă. Când ne-am desmeticit, mi-am văzut greşala şi vinovăţia.

— Ştiu; mi-ai spus.

— Ba vinovat sunt eu, a grăit cu hotărâre Nicoară, căci am călcat rânduială de mine hotărâtă.

Hatmanul a început iar a umbla pe dinaintea bătrânilor cu nelinişte. Moş Elisei îl urmărea cu privirea, zâmbind. Când Nicoară s-a oprit. Pokotilo s-a ridicat în picioare şi s-a închinat.

— Bucuroşi suntem, slăvite, că te-ai întors şi eşti cu noi. Prea târziu nu poate fi acuma pentru împlinirea hotărârilor măriei tale, ori mă înşel eu?

— Nu va fi, moş Elisei, niciodată prea târziu, până capul sus mi-a sta.

— Atunci nu ne vom mai lua după acest fecior năprasnic cu numele Petrea şi vom urmări cu înţelepciune hotărârea statornicită.

Moş Petrea Gânj s-a lăsat în genunchi.

— Aşa să fie, a gemut el cu obidă.

Nicoară s-a plecat, l-a ridicat la sine şi l-a îmbrăţişat. S-a întors cu acelaşi avânt spre Pokotilo, sărutându-l.

— Mă-nşel eu ori suntem mai tari decât înainte? a întrebat zaporojanul cu ochii în lacrimi. Căci fapta noastră e poruncită de desnădejdea noroadelor şi de dreptatea pe care ele o caută din veci. Iţi aduci aminte, hatmane, de vorbele acestea pe care le-ai rostit la adunarea din Zaporojă, când ne-am întors de la Moldova? Nu le-am uitat nici eu, nu le-a uitat niciunul din luptătorii noştri. M-am întâlnit la Braţlau cu Tadeus Kopiţki, omul măriei tale de la Movilău. Până acuma văd că se poartă bine; şi domnia sa nădăjduieşte să îndrumeze cătră noi bărbaţi destui care vin de la Moldova; şi a şi primit cele de cuviinţă de la Iacob Lubiş.

Stând de vorbă cu Iacob filosof, am aflat că neguţătorii de la Crâm, care trec pe la Oceacov şi prin Bugeac, i-au adus lui, la Braţlau, ştiri care se potrivesc cu ale mele. Eu le am pe altă cale – de la mărginenii Bugeacului, care trăiesc în înţelegere cu noi şi în tovărăşie de vânătoare, de la fugarii de la Oceacov ce se lipesc de taberile noastre şi de la călugării care umblă în tot olatul ismailitenilor, de la Sfântu Munte la Dunăre şi de la Dunăre până la noi, şi mai departe la Kiev. Am aflat deci şi eu că la nohaii de la Bugeac se pomeneşte cu cinste numele lui Vodă Ion pierit prin vânzarea boierilor şi necinstea lui Ahmet-beglerbei şi a lui Cigala. Şi poate, din râvna noroadelor pentru pedeapsa răilor, ar fi stârnit nohaii de la Bugeac că nici lui Amurat-Padişah nu i-ar fi plăcut fapta lui Ahmet şi l-ar fi lepădat de la dragostea sa. Eu n-aş crede că un ucigaş de frate ca Amurat să mişte un deget pentru pieirea unui viteaz. Va fi depărtat pe beglerbei din alte pricim; şi nu mi s-ar părea nepotrivit să-i cadă lui Ahmet şi capul; socotind eu că şi pe calea asta e bună osânda, scutindu-ne pe noi de a-l mai căuta pe acel ruşinat gâde. Rămâne să mă încredinţez deplin cum că Cigala s-ar fi aflând în una din cetăţile Dunării; după cât mi s-a zvonit, ar putea fi găsit la Isaccea. Eu m-oi repezi, cu voia măriei tale ş-a sfatului zaporojenilor noştri, până la Demir Ghirai ducându-i solie de pace. Avem nevoie să aşezăm linişte la noi şi la hotarul Moldovei pentru treburile noastre, după cum le-ai hotărât măria ta. Când ne-om mişca spre Moldova să n-avem în urmă şi-n coasta noastră vrăjmaşi. Iar ţara unde ne ducem să fie apărată de prădăciunea ceambulurilor. De la nohaii Bugeacului socot că se va putea afla adevărul în privinţa lui Cigala, ca să putem ajunge într-o sfântă zi până la dânsul.

Hatmanul tăcea între bătrânii săi; glasul lui moş Elisei Pokotilo ajungea ca de departe până Ia urechea sa; era ca un glas de rugăciune, domol şoptit, picurând venin şi bucurie ascunsă.

Ziua pătrundea prin geamuri din cernerea de afară a ploii, învăluind toate ale cămării într-o lumină leşietică; părea ca un amurg al inimilor şi al singurătăţilor pustii. Cum stăteau întorşi cu faţa spre răsărit, lumina candelei de la icoane descoperi întăi hatmanului şi apoi oştenilor celor bătrâni zugrăveala pe lemn în colori vii a unui cap încununat.

Era imaginea lui Ion-Vodă şi cununa de voievod părea de spini sângeraţi. Hatmanul primise acea icoană de la Ian Socol, pictor vestit de la Liov, şi o plătise zece zloţi prin bancherul său Iacob Lubiş. Când Socol zugrăvise acel cap bărbătesc cu sprâncene mânioase, Ion, fiul de suflet al neguţătorului Mati Harian, încă n-ajunsese domn la Moldova. Socol păstrase schiţa ca pe-o amintire de la un prietin. Iar când mai târziu aflase de mucenicia acelui mândru luptător, alcătuise icoana asta şi o închinase hatmanului Potcoavă, fratele mai mic al Voievodului.

Nicoară o aşezase de un an subt icoane şi n-o cunoscuse. I se părea că nu samănă cu Vodă Ion. Dar în acea lumină leşietică a singurătăţilor pustii şi a amurgului inimilor, dintrodată Voievodul mort ieşise ochilor săi aevea, cu fruntea sângerată, din umbra morţii. Îl cunoscuseră cu spaimă şi bătrânii şi i se închinaseră cu frunţile plecate. Nicoară păşi până la măsuţa de subt icoane unde stătea şi paloşul rămas moştenire, şi trase asupra icoanei fratelui său hobotul de matasă. Când ridicară privirile, bătrânii nu mai văzură chipul de spaimă care îi mustra. Se lăsară să cadă în jilţuri cu inimile cutremurate de vifor.

După un răstimp s-a auzit glasul mezinului în pridvor îngânând un cântec trăgănat. Glasul s-a apropiat; cel care cânta s-a oprit poate lângă uşă şi atunci îngânarea de cântec a contenit.

— Lixandre! a chemat Nicoară.

Uşa s-a deschis; feciorul a intrat privind nedumerit pe cei doi bătrâni doborâţi în jilţuri; iar Nicoară, cu ochii înfierbântaţi, îi ocolea domol ca vulturul pe deasupra unei perechi de bâtlani pitiţi la margine de ostrov.

— Bădiţă Nicoară, a zis el alintându-se, plouă şi plouă…

— Ţi-i urât?

— Mi-i urât de moarte; nu pot dormi; umblu de colo-colo şi n-am ce face.

Nicoară a râs. Pokotilo a aţintit spre mezin un ochi tulbure:

— Mai îngăduie, fecioraşule, şi-ţi întăreşte braţul.

S-a întors spre Alexandru încă un ochi – al uncheşului:

— Mai îngăduie, mai îngăduie; lasă ploaia… l-a ameninţat uncheşul Petrea.

Mezinul a ridicat din umeri.

— Până când?

Cei trei au tăcut, neguroşi. Apoi moş Elisei s-a îmblânzit:

— Puiule de om, a zis el, dacă vrei să ştii când stă ploaia – apoi du-te la cele două văduve schivnice şi întreabă-le când se schimbă sfertul lunii.

— Întreabă-l şi pe diac, a adăogat mormăit uncheşul. Radu diacul a fost călugăr şi ceteşte în gromovnic. Şi apoi, după ce ţi-a spune şi el când stă ploaia, găteşte-te de cale.

— Ne ducem la tabăra cea mare? a strigat cu bucurie mezinul.

— Acolo, pentru pomenirea mortului nostru.

În glasul uncheşului tremura o trudnică mâhnire.

Vântul a zvârlit un roi de stropi în geamuri. Mezinul s-a simţit împovărat de tăcerea ce s-a închis asupră-i. A înţeles că cei trei doreau să rămână singuri.

Plouă şi plouă… a şoptit el copilăreşte.

Când a ajuns în pridvor, a răsuflat, simţindu-se slobod de apăsarea ce-l încleştase. A mângâiat capul cânelui său de vânătoare, care-i adulmecase urma şi-l aştepta afară.

— Să vedem, Boldei, cât mai avem până ce ieşim la câmp, l-a mângâiat el iarăşi; acuma hai după mine.

S-au dus amândoi în fugă prin burniţa ploii la casa căzăciţelor văduve. Acolo era adunat un sfat mai înviorat decât cel pe care îl părăsise. Aveau îngăduinţă să intre acolo şi cânii, prietini ai omului, mai ales că la acel ceas dinaintea amiezii surorile văduve şi pustnice aveau rânduiala să scoată din cuptor plăcintă şi pită.

Rânduiala aceasta se isprăvea tocmai când a intrat şi mezinul.

— Alioşa cel frumos a căzut şi el o dată la vreme, a grăit maica Mitrodora, mângâindu-l cu privirea.

— N-am venit pentru pită… s-a apărat mezinul. Oştenii de faţă, având între ei şi pe diac, i-au făcut loc la masă, bucurându-se de schimbul de vorbe.

— Atuncea ai venit pentru plăcinte, l-a împuns maica Mitrodora. Ţi-o închin, porumbelule, pe cea mai rumănă, ca în vremea când erai mărunţel şi trăiai numai cu noi aicea la Zid Negru.

— Mulţămesc, maică Mitrodora, a răspuns mezinul. Oi mânca-o ca şi atunci cu poftă; dar nu te-oi ruga să-mi spui după aceea poveste, ci să-mi dai o învăţătură.

A venit cătră fecior şi cealaltă schivnică aducându-i în talger clătite cu smântână.

— Apoi, dragul măicuţei, acuma-i rândul tău să ne încânţi cu poveşti. Iar învăţătura ţi-om da-o dacă ţi-i de folos.

— De folos, măicuţelor, a răspuns mezinul cu supunere. Rogu-vă să-mi spuneţi într-al câtelea sfert a] crugului său se află luna. Dacă n-ar ploua de stingerea lumii, am cunoaşte; dar stau nourii asupra sufletelor noastre şi nu ştim. Spun bătrânii că la împlinirea sfertului stă ploaia.

— Cum nu, dragul măicuţei? Se poate! a răspuns cu plăcere sora Mitrodora.

— Facem socoteli şi aflăm, a adăogat cealaltă căzăciţă văduvă.

S-au apropiat amândouă frunte lângă frunte şi au statornicit întăi că la vremea Paştelui a fost lună plină a luminii lui marte. Ş-au prins a socoti pe degete întoarcerea lunii pline din douăzeci şi opt de zile în douăzeci şi opt de zile.

În vremea cât socoteau ele, diacul a tras din sacul de piele pe care îl purta încătărămat de cingătoare gromovnicul cel ferfeniţos scris de mână, întru care se afla cunoştinţa vremii, a cerului şi a pământului, alcătuit pe două sute de ani de cătră învăţaţii de la Bizanţ. A căutat în table şi a ştiut numaidecât, dar a vrut să cunoască dacă-i bună socoteala surorilor văduve.

Socoteala surorilor era bună. Crugul lunii se afla în al treilea pătrar şi până la al patrulea pătrar mai era o zi.

— Aşa arată şi gromovnicul meu, a încuviinţat Radu diacul, şi mâni, cel mai târziu poimâni, se arată sfântul soare în senin.

— Bucură-mi-se sufletul! a strigat mezinul, şi mai doresc un talger de clătite. Ce zici, diacule Radule, dacă am cere măicuţelor mele şi-un pahar de mied?

— Este! este! au strigat văduvele. Iar ceilalţi oşteni de faţă au ridicat talgerele ca să-şi primească partea acelui ceas îmbielşugat şi se mirau că gromovnicul diacului cunoaşte câte sunt pe lumea asta, în cer şi pe pământ.

Dacă stau puhoaiele, domnia sa Alexandru îşi poale începe vânătorile.

Ce spune despre asta diacul?

Diacul spune că, după o ploaie ca asta, la mijlocul lui august, lumina câmpiilor şi a zărilor se schimbă şi se simte că toamna e aproape. E vremea potârnichilor şi a iepurilor. Prepeliţile se cârduiesc şi se tot duc spre miazăzi

— E vremea vânătorilor mele, zice mezinul. Contenim numai cât ne ducem la tabăra mare. Pornim cu şase zile înainte, poposim la Ostrovul Moldovenilor, luam cu noi pe popa Nectarie Balaban ş^apoi după aceea nu ne mai oprim. Acolo găsim pe toţi prietinii lui bădiţa Nicoară, care au fost unii hatmani şi au umblat cu el alături în războaiele zaporojenilor. I se închină; şi popa Nectarie Balaban, ca şi anul trecut şi ca şi anţerţ, face slujba de pomenire a măriei sale Ion-Vodă. Şi apoi se întinde masă de praznic.

Căzăciţele îl ascultă cu lacrimi în ochi pe pruncul lor,pe care l-au dădăcit până ce-a crescut mare şi falnic. Îi înoiesc cupa cu mied vechi în care luceşte tainic lumina soarelui de toamnă.

— Pe părintele Nectarie l-am văzut aici la noi, zice sora Mitrodora, şi spun drept că se poate lua la întrecere cu îngerii raiului, atât de dulce cântă. Să ne spuie Alioşa cel frumos din care pricini acel preot,şi-a lăsat poporul său din ţara Moldovei? Adevărat să fie că acolo nici obrazele sfinte nu sunt cruţate de stăpânitorii lumii?

— Adevărat! strigă cu înflăcărare mezinul. De aceea popa Nectarie Balaban de la ţinutul Tutovei lingă cele sfinte ale sale a adăogit şi sabia oştenilor.

Diacul a ieşit în pridvor şi pe prispă, privind cerul… S-a întors bucurat şi a dat de veste:

— Se prevede soarele prin nouri. În seara asta şi Ia noapte vremea se schimbă.

Toată lumea dă năvală afară. Surorile schivnice se închină şi se ploconesc cătră sfântul soare de amiază.

* *