Capitolul 27

Vânătoare de cai sălbatici.

La tabăra din Lunca Mare, Potcoavă s-a întâlnit cu un vechi prietin de lupte, bucurii şi năcazuri – hatmanul Şah, conducător de câţiva ani al zaporojenilor. Şah fusese şi la războiul lui Ion-Vodă împreună cu Sviercevski şi acuma ţinea în pregătire sotniile de care Nicoară avea nevoie pentru întoarcerea la Moldova. Era între Potcoavă şi Şah o înţelegere veche de doi ani. După întâmplările din acea vară, hatmanul zaporojenilor poftise pe prietinul său la pomenirea lui Vodă Ion care se făcea pentru a treia oară, socotind că e nevoie să se împrospăteze legămintele.

Hatmanul de la Praguri era un bărbat chibzuit şi cumpănit în toate, de şi înfăţişarea lui părea a-i desminţi firea. Era mărunt, cu ochii aprigi, cu nasul ca un plisc de şoim. Zâmbea subţire, grăia moale. La război îi plăcea să întrebuinţeze mai mult mintea decât paloşul. De aceea capul şi-l păstra rece şi de băutură multă îi era greaţă. Ar fi fost bun de schivnic dacă nu s-ar fi dovedit atât de harnic oştean.

Chibzuinţă hatmanului zaporojenilor se vădea şi în felul cum ţinea tabăra de la Lunca Mare în rânduială şi curăţenie desăvârşită, de la bordeiele oamenilor până la grajdurile cailor, de la zemnicele cu hrană şi băutură până la stogurile de fân şi gropile cu orz. Cu atât mai de mirare era această rânduială şi curăţenie cu cât mai mult se întărise opreliştea muierilor de a intra în tabără la soţii lor. Se dovedea această chibzuinţă şi în negoţurile pe care le făcea fie cu tătarii, fie cu leşii, pentru caii pe care îi avea de prisos obştea în tabunurile din ostroave.

Mai bun cunoscător şi mai priceput nălbar pentru acest animal, tovarăş al călăreţilor, nu se afla în acele daturi ale mării şi Dniprului.

Foloasele cele mai bune le aducea Şah obştei luptătorilor zaporojeni cu prinderea şi îmblânzirea sălbaticilor ce trăiesc slobozi în pustie. Aceşti cai erau urmaşi ai harmasarilor şi iepelor care scăpaseră din tabunurile vechilor sarmaţi şi schiţi, în vremea de demult, şi se înmulţiseră în păşuni ascunse în ostroave şi singurătăţi. Mulţi se prăpădiseră în iernile grele ale acelor ţinuturi. Puţini răzbiseră şi, cu anii, se alesese din aceştia un soi pietros, cu copite late cu care puteau umbla în mlaştini şi cu păr mare de iarnă pe care îl năpârleau în soarele primăverii.

Tătarii îi prigoneau toamna, când sunt graşi, spre a-i jertfi şi a-i ospăta. Şah şi vânătorii lui zaporojeni îi urmăreau domol, împresurându-i în locuri anumite şi-i prindeau cu arcanele. Mai ales căutau iepele grele, care, după ce fală, se supun cu desăvârşire omului; iar din mânzii acelor iepe, hatmanul scotea cei mai buni cai de război.

Tătarii cereau voie să intre în Zaporojă pentru a neguţa asemenea strâjnici şi tretini, ieşiţi din iepele sălbatice. Şi-l porecliseră pe hatman, de-i ziceau Geambaş-şah, adică împăratul geambaşilor. Şi le plăcea să se hărţuiască cu el din vorbe hâtre şi preţuri, supunându-se la urmă agerimii şi înţelepciunii lui.

După panahidă, la care a cântat cu glas înalt popa Nectarie Balaban, zaporojenii s-au aşezat la ospăţ. Înainte de a creşte zarva şi a se aţâţa cântecele, Şah a înălţat hanapul său cel mare şi a închinat mied vechi întru pomenirea fericitului între sfinţi Ion-Vodă carele a fost apărător al legii creştineşti şi al dreptăţii noroadelor. S-a întins tăcere după vorbele hatmanului şi s-au auzit suspinuri ale războinicilor ce luptaseră cu măria sa în vara anului 1574.

Şah s-a închinat cătră Nicoară şi amândoi hatmanii au băut prelung din cupe. Au băut şi oştenii prăznuitori. S-au aşezat toţi la locurile lor; Potcoavă a rămas în picioare, cu ochii aţintiţi în taina gândurilor lui şi cu obrazul pălit de tulburare.

— Fraţilor, a cuvântat el, umpleţi iar cupele şi beţi şi pentru cei care or lupta şi de-acum înainte împotriva asupritorilor şi viclenilor. Mă jur pe sufletul meu că nu voi lăsa să-mi cadă din mână sabia ce mi-a rămas moştenire de la fratele meu Ion-Vodă.

Toată oştimea taberei s-a învolburat, hăulind la asemenea vorbe şi, după ce s-au deşertat cupele, Nicoară s-a văzut prins între piepturile oştenilor ş-apoi ridicat pe braţele şi umerii celor de-aproape.

Au pornit cântece despre isprăvile lui şi cobzarii băteau cu penele de gâscă în strune, ţinând ison.

Cine intră-n Lunea Mare, Ion Hatmanul călare, Hatmanul Ion Potcoavă.

Cu izbândă şi cu slavă…

Nicoară a închis ochii, o clipă fericit şi depărtat de cele pământeşti. Dar nu după lung răstimp s-a văzut eu hatmanul Şah subt o salcie pletoasă la malul Ostrovului ocolit de apa Dniprului şi stăteau tolăniţi pe polog de iarbă cosită, vorbind despre treaba ce aveau de săvârşit.

— Până la primăvară stăm, aşteptând şi pregătindu-ne, frate Nicoară. Avem de ferecat căruţele, de dres ori de întocmit covergile, de primenit hamurile şi frâiele, de schimbat caii care au slăbit. Ne-am înţeles să încălărăm cincisprezece sotnii. Pe iarnă, luptătorii noştri se împrăştie, dar cum înfloresc luncile şi trec sărbătorile de primăvară, se întorc, şi abia atunci le slobozim o parte din simbrie. Cei care rămân pe iarnă îşi primesc drepturile după munca ce săvârşesc; jumătate plăteşte hătmănia, jumătate domnia ta.

— Întocmai aşa ne-am înţeles şi n-avem nimic de schimbat, încuviinţează Potcoavă. Talerii se vor răspunde la vreme prin diacul meu Radu. Şi n-ai uitat că în primăvară cată să se trimeată dascăli buni la Ostrovul Moldovenilor, ca să înveţe pe oamenii mei de-acolo meşteşugul călăritului şi săbiei.

— Vom alege oamenii noştri cei mai buni pentru asemenea învăţătură.

— Şi să cauţi pe cei cincisprezece şutaşi dintre oamenii tăi cuminţi şi tari în rânduiala taberilor, căci nu intrăm în Moldova după dobândă, ci pentru a face judeţ vânzătorilor.

— Se va face şi asta şi voi fi şi eu lângă domnia ta. Pentru cuvântul dat răspund cu capul.

Amândoi prietinii s-au ridicat în picioare şi s-au îmbrăţişat. Din tufişurile de aproape de la malul ostrovului s-a înălţat un pâlc de raţe, bătând grăbit din aripi şi măcăind. Şah şi Potcoavă le-au urmărit îndelung cum se duc pe sforul Dniprului, apoi s-au întors zâmbind unul cătră altul. Nici Şah nu purta barbă, şi în mustaţa lui castanie strălucea argint.

Pluteau fire de matasa-morţilor prin văzduhul liniştit. Cântau departe, la tabără, cobzarii.

— Am aflat de la oamenii domniei tale, Nicoară, că mâni vrei să porneşti înapoi la Zid Negru; dar eu nu cred asta. Căci toamna e lină şi blândă cum n-a fost de mult. Şi te poftesc să mergi cu mine şi cu oamenii noştri la vânătoare de cai sălbatici.

„Se va mângâia şi mezinul meu”, s-a gândit cu milă Potcoavă. A dat răspuns hatmanului Şah că rămâne.

Iar hatmanul zaporojenilor s-a bucurat şi i-a grăit astfel:

— Toate se potrivesc şi vin la vremea lor, iubite, căci vânătoarea asta nu-i numai o petrecere zburdatică şi nu-i numai un folos negustoresc. Şi mini chiar Elisei Pokotilo al nostru încalecă şi se duce la hanul de Bugeac, cu încuviinţarea noastră de pace între nohaii săi şi luptătorii zaporojeni, şi-i arată că-vânătoarea noastră s-ar putea întâlni cu a sa, în laturea singurătăţii unde se ţin sălbaticii.

— Adevărat bun prietin am în tine, Costandine Şah, s-a luminat la faţă Nicoară. şi-mi spune inima că treburile mele merg pe cale bună.

Astfel Nicoară a mai rămas o săptămână la Lunca Mare şi după asta. pe vremea aceea sfinţită de toamnă, care nu se mai pomenise din vechi zile, a purces în alai de vânătoare cătră amiază. După cinci zile de umblet cercetând amănunţit pustia şi graniţa nohailor, au dat de urmele sălbaticilor.

Tătarii nohai vânează aceste sălbătăciuni cu alt meşteşug decât zaporojenii.

Împresoară cu voloc de călăreţi locurile unde au oblicit că se ţin tarpanii şi-i tot mină cu zvon de cornuri şi chimvale. Când ostenesc fugarii vânătorilor, se face popas, şi noaptea se aprind focuri. Atuncea şi tarpanii îşi ies din spaimă, căutând odihnă şi hrană. Până ce, odată cu ziua. În urechile lor ciulite intră iar zvonurile spaimei; şi pornesc în goană, întăi mai viforos, apoi mai slab, din pricina foamei care le încleaştă măruntaiele. Aşa îi tot mână vânătorii, împreunând un tabun de tarpani cu alt tabun de tarpani, până ce-i vâră în mlaştinele ce se chiamă Gloduri. Ş-acolo sălbaticii se înămolesc şi primesc cu capetele sub-puse săgeţile şi suliţile prigonitorilor.

Zaporojenii îi vânează în alt chip, luându-le urma şi căutându-le sălaşul. Statornicind sălaşul, îi împresură pe departe, cu mare luare-aminte, ducându-şi caii lor de căpestre. Şi dacă i-au aflat cătră o vale, aţin zarea dealului; şi când au dat zvon şi sălbaticii s-au risipit, călăreţii încalecă şi s-aţin cu arcanele. Astfel îi tot prind şi-i lasă în urmă, în grija vânătorilor bătrâni, meşteri la domolirea lor. Iar oamenii ceilalţi se duc mai departe, până unde pustia le pune hotar şi unde văd în zare călăreţi cu suliţi aplecaţi pe oblânc. Aceia sunt nohaii. Nici ei nu vin într-acoace, nici ai noştri nu mai înaintează într-acolo.

Hatmanul Costandie Şah se bucura de caii prinşi şi, dând porunci, amesteca în vorbirea lui zicători din vechime.

— Harmasarul tânăr să-l dai pe mâna călăreţului bătrân, zicea el despre îmblânzitorii sălbaticilor rămaşi în urmă.

La cal abraş, pinten ascuţit, adăogea apoi. Şi noi, când ne-om întoarce, găsim fără multă cheltuială cai buni de război. Călăreţul bătrân ştie când să dea în pumn orz sălbaticului flămând, când să-l împungă cu boldul pintenului şi când să-i spuie vorbă bună, mângâindu-i grumazul.

La focurile de popas oştenii cărunţi povesteau întâmplări de mirare petrecute în acele pustietăţi pline de duhuri înfricoşate. Nopţile acelei toamne erau senine şi line şi arar ieşeau din singurătăţi chemări ca sunete înăbuşite de corn. Dar spuneau oameni care mai hălăduiseră pe acolo că în alte toamne, tulburate de ploi şi vânturi, văzuseră cu ochii lor vrăjitoare călărind pe măturoaie pe o rază de lună. Şi când se întuneca raza, acele vrăjitoare scheunau cu înfricoşare, până se prăvăleau în bălţi.

Spun bătrânii vânători că nohaii zic sălbaticilor „tar-pan”, după o vorbă pe care au adus-o cu ei din veacuri vechi când au venit cu Batie-Han asupra lumii noastre, şi ei aveau acolo, de unde au venit, sub munţii ce se chiamă Altai, asemenea sălbatici cu numele tarpan; însă acei tarpani au coada în spic, pe când sălbaticii de aici au coada întreagă ca şi caii noştri de acasă. De aceea ei frig şi mânâncă pe sălbatici, iar noi alegem din ei alergători harnici şi neosteniţi.

Asemenea poveşti la focurile de popas plăceau mai ales mezinului Alexandru care le asculta până într-un târziu, când îi cădea nasul în spuză.

În ziua a douăzecea după purcesul din Lunca Mare, călăreţii lui Şah hatmanul, care umblau înainte, s-au oprit ia o bătaie de săgeată de Cazac-Bunar, în hotarul nohailor.

„Bunar” înseamnă în limba nohailor fântână. La acea fântână erau descălecaţi călăreţi, se întinseseră covoare de odihnă şi se încheia în grabă, de cătră slujitori negri, cort, cu semnul hanului de Bugeac.

Şah a zis soţului său:

— Moş Elisei al nostru ne-a lăsat cuvânt. Iu plecarea lui, să ne oprim aici. Ori va fi el singur, ori va fi cu Demir Ghirai. A venit, văd. şi hanul. Străjile lui s-au înălţat în şăi. Descălecaţi, copii!

Cum au pus în pământ piciorul zaporojenii lui Şah. au descălecat îndată şi nohaii. Era o întâlnire de prietinie. Şah şi-a lepădat sabia, dând-o în mâna însoţitorilor săi. şi a păşit cu grabă spre cort. S-a ridicat de la fântână şi Demir Ghirai, tânăr sprinten cu mustăcioară subţire, şi-i străluceau dinţii de bucurie pe faţa smolită. Purta strai de matasă fără brâu şi arme şi turban cu surguci. care se sprijinea în vârtejul bărbii lui Elisei Pokotilo. Înălţat şi el în aceeaşi clipită ca un duh al fântânii.

Demir-Han a rostit câteva vorbe străine între care Nicoară a desluşit numele său.

A lepădat jungherul în mâna lui Radu diacul şi s-a grăbit să-l ajungă din urmă pe Şah. Demir îl privi clipind şi-i întinse mâna.

— Chipul tău îmi place şi mă bucură, hatmane Potcoavă. Am dorit să fim prietini.

Pokotilo a tălmăcit vorbele.

— Demir-Han, a răspuns Nicoară. am aflat că ai inimă dreaptă de viteaz. Suntem din clipa asta prietini.

Hanul cel tânăr s-a închinat întăi; apoi s-au ploconit hatmanii; şi s-au dus tustrei la fântână. aşezându-se pe covor. Nicoară a băgat de samă că acel covor scump era ţesătură de Buhara, şi a zâmbit întorcând ochii spre moş Elisei. Hanul a făcut haz amintindu-şi întâmplarea din copilăria lui, la Bacce-sarai în Crâm; şi a bătut pe spate pe Pokotilo.

Nu erau domni închipuiţi şi semeţi. Îşi lepădaseră grijile; s-au trezit oameni sub cerul curat ca vioreaua şi în mângâierea moale a vântului. Pe deasupra lor, în înălţimea văzduhului, a trecut un stol de cocoare, cu chemări jalnice, plutind sub soare.

S-a înteţit sfatul.

Slujitorii hanului au dobândit bună pradă la Gloduri. Zaporojenii au prins cu arcanele câţiva harmasari tineri, din care au să iasă alergători fără păreche. La focul de lingă fântână se frige, între grămezi de jar, şaşlâc de berbece. După un pătrar de ceas, hanul e ca un copil, între bărbaţi băgători de samă la vorbele ce rostesc. Demir porunceşte să se aducă ciubuce cu imame de chilimbar şi tutun în chisea de cristal. Uncheşul Petrea dă slavă măriei salo pentru bunătăţi şi mai ales pentru acel tutun cum nu se mai află pe lume. Să se întindă masă, să se aducă în talgere de argint berbece fript, şi pită, şi vin de Crâm, şi migdale şi rodii sosite chiar săptămâna trecută de la Adel Ghirai, hanul cel mare.

Dacă uncheşului Petrea îi place mai mult tutunul decât migdalele, să binevoiască a primi în dar chiseaua plină. Şi să-şi ia şi migdale, cât va pofti, cu îndestulare.

Demir-Han pare ameţit, de şi n-a gustat nici o picătură din vinul cel vestit din viile de la ţărmul mării. Se închină cătră oaspeţi ducând mâna dreaptă la inimă, la buze-şi la frunte, şi se simte fericit pentru liniştea ce rămâne şi mai înainte statornică între nohaii de la Bugeac şi zaporojenii de la Dnipru.

— Asta nu se scrie pe hârtie, întăreşte el; se scrie în inimă.

Şi pofteşte Demir-Han şi alte întâlniri, ca să fie înţelegeri depline. Îl pofteşte pe Şah la aşezarea hotarului, ca să nu mai fie pricină de certuri şi harţă.

Şi-l pofteşte pe hatmanul Nicoară…

La aceste vorbe, moş Elisei s-a uitat ţintă la ucenicul şi hatmanul său, încuviinţând cu fruntea.

— Şi-l poftesc, zice Demir-Han, pe hatmanul Nicoară Potcoavă să mai vie în petrecere la această fântână răcoroasă şi la aceste crânguri depărtate de răutăţile lumii, nu mai târziu decât în toamna viitoare, pe o vreme tot aşa de blinda.

— Dacă va binevoi toamna să ne ocrotească, zâmbeşte Potcoavă.

— Va binevoi! hotărăşte cu tărie Demir. Şi-ţi închin paharul aducerii-aminte…

Abia atunci hanul cel tânăr soarbe din cupa de vin.

Lui Nicoară i s-a zbătut inima în piept.

„Voi veni negreşit”, grăieşte el cătră adâncul său tulburat. Ochii bulbucaţi ai lui moş Elisei îl privesc ca dintr-o vrajă.

Lui Nicoară îi par ciudate, ca şi în alte împrejurări, vorbele pe care le trece unei alte fiinţi ce se află în sine, de care ar vrea să se desfacă şi care totuşi se ţine îngemănată. E jurământul său neînduplecat care-i înveninează ceasurile; şi totuşi în acest jurământ se află singura sa eliberare.

Vorbele pe care le rosteşte el şi cele pe care le rosteşte Demir sunt străine una de alta. Moş Elisei pare a le des-cânta şi a le împăca tălmăcindu-le. Ciudate întâmplări ale vieţii, cu o clipă mai înainte neştiute şi acuma scăpărând deodată.

Lumina gălbie a pustietăţii, cortul de matasă ridicat de un cuvânt şi de un semn, slujitorii muţi, Demir adus ca vântul ori ca gândul de pe un tărâm depărtat, moş Elisei şi Geambaş-şah care fac şi desfac acest basm de la Cazac-Bunar, toate se vor tulbura şi se vor risipi, ca să se adune din nou la începutul toamnei altui an.

Cât de greu trece timpul, şi totuşi cât de ameninţător vine, mânat de legăminte covârşitoare…

Iată, ornicul vieţii sale a bătut ceasul care schimbă oamenii, vorbele şi priveliştile ce-l împresoară. Nicoară şi-a încins armele, a încălecat, s-a dus. Curând nu mai rămâne în zarea de cătră miazăzi decât un stâlp uşurel de fum…

A rămas acolo şi un prietin?

Nu. A rămas numai vatra unui foc; curând o vor spulbera viforele.

* *