Capitolul 28

Carte de la Olimbiada presvitera.

Intre ai săi, călărind cu grabă spre Dnipru, obrazul hatmanului s-a luminat încet-încet. La popasul de sară, moş Elisei şi-a aşezat barba între ucenicul şi hatmanul său şi între Costandie Şah, şi a dat înştiinţare că s-a găsit urma lui baş-buluc-baş Cigala.

Nicoară a simţit străpungându-l un fior fierbinte. N-a mai avut nevoie de alte vorbe; urmarea acestei veşti trebuia să i se vădească în toamna următoare.

Luându-şi oamenii şi căruţele, fratele lui Vodă Ion s-a îndrumat cătră Zid Negru, pe sub lumina acelei toamne blânde. Din popas în popas, tot cătră miazănoapte, se lăsa învăluit de gândurile-i obişnuite, schimbând priveliştile şi minunându-se de noutatea lor; căci numai când şi când, din adâncul de unde se scufunda, ridica fruntea şi primea prin ochi înştiinţări de cele ce-l împresurau.

Bălţile rămase în laturea fluviului după ploile de august erau pline de mişcarea sălbătăciunilor aripate care înălţau zvon de furtună şi se ridicau în cer la apropierea oamenilor. Iepuri se ridicau din ciulinii din preajma potecii şi se duceau în fugă domoală, parcă şchiopătând, în lungul spinării unui colnic. Acolo se opreau cu labele de dinainte ridicate spre bot, cercetând în urmă, apoi purcedeau iar trecând colnicul. Căprioare săltau prin poienile luncilor. Vulpea, vânătoarea acelor singurătăţi, nu se vădea, dar era aproape. Alţi vânători vrednici pluteau în înălţime dând ocol prin văzduh şi chemându-se în răstimpuri cu sonuri înalte. Erau pajuri, şoimi călători şi porumbari ai căror soţi domesticiţi se aflau la căruţe, aşteptând să fie scoşi în domnia lor de altădată.

La unele popasuri, oamenii hatmanului scoteau şoimii pentru plăcerea mezinului Alexandru, căutând în tufişurile mărunte ale câmpiei potârnichi. Şoimarii duceau paserile zburătoare pe pumni, după ce le luau lumina cu cuşmuţă de piele. Când cinele stârnea cârdul, cuşmuţele de piele erau ridicate şi paserile îndemnate să-şi ia zborul. Porniţi întăi la faţa luncii, porumbarii se învăluiau în sus, până ce vedeau potârnichile risipindu-se, şi atunci îşi alegeau jertfa pe care o urmăreau pălind-o cu pieptul şi ciugulind-o cu clonţul. Călăreţii se duceau cu repeziciune ca să ia porumbarilor dobândă, lepădându-le numai capetele paserilor prinse.

Potcoavă încăleca uneori ca să urmărească de departe vânătoarea mezinului său.

Astfel au umblat o săptămână până ce, la un popas de noapte, i-a trezit vânt aspru din crivăţ, cerul s-a învălmăşit de nouri şi lunca a prins a se tângui cu jale. Erau cele dintăi vestiri ale iernii şi hatmanul a simţit în nări mirosul omătului. N-au fost decât fulgi trecători urmaţi de scuturat uri de ploaie rece.

În cenuşiul zorilor, călătorii au ieşit la poteci şi în pornit ca împotriva unui duşman. La Zid Negru îl aşteptau pe Nicoară Potcoavă chilie caldă şi chiler plin; dar în acelaşi timp îl împresurau fantasmele gândurilor şi îngrijorărilor.

În lungile nopţi ale iernii, când bubuie viforul zvârlind în ferestre snopi de zăpadă şi chiuie în sobă şi în căpriorii de afară ai acoperişului, Nicoară stă treaz în lumina candelei; şi prin umbra uşor luminată se aşează la capătul dinspre picioare al patului său de odihnă o întruchipare sură. E o prietină mâhnită, singurătatea, cu care se înţelege fără cuvinte. Câteodată, arar, obrazul singurătăţii se întoarce cătră el domol, şi Nicoară vede tulbure un chip iubit» părăsit, dar încă nu uitat, şi inima i se îmblânzeşte. Dar alteori obrazul întors şi neclintit, încununat de sânge, e al icoanei de sub candelă.

Între urgiile iernii, se deschid şi alinări subt un cer curat şi verde ca ghiaţa.

Sunt zilele luncilor de argint şi a podurilor de cleştar, şi a căilor lucii pe care lunecă sănii cu cai în troică şi zvon de clopoţei. Oamenii au căciuli şi cojoace, ţurţuri de ghiaţă în barbă şi sprâncene, cizme de pâslă cât buţile, şi par a fi venit numai într-o plimbare de la mările de ghiaţă ca şi caute o mireasă pierdută.

Iată, crapă ghiaţa Dniprului şi ape nouă îneacă luncile. În aceste cupe de limpezime, în care îşi scurmă cuib de lumină soarele, prind a poposi sălbăticiunile de la mări calde, în trecere grăbită spre dezgheţurile polului. Primăvara e încă după zarea amiezii şi trimete soli un cocostârc ş-o barză să cerceteze dacă bălţile-s libere şi cuibarele de pe culmea saraiurilor nedărâmate; pe urmă vin două părechi de rândunele care au scos zece rânduri de pui la Zid Negru; şi ridică ochişori albaştri în lunci, spre lumină, viorelele. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înşiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur.

Şi la jumătatea lunii întăi a primăverii se opreşte la curtea de la Zid Negru, sub zarzări înfloriţi, vatamanul lăcustean Agapie cu opt soţi, larg încălăraţi şi cu cojoacele lepădate dintr-o mânică.

Bucurie mare între oştenii de la Zid Negru, căci vatamanul Agapie şi soţii lui vin de la Moldova. Diacul Radu îşi scoale terfelogul şi scrie pe tablă deosebită numele oamenilor ce are a-i îndruma spre Ostrov. Masă mare cu sămânţă de vorbă şi povestiri despre întâmplări,la drum.

Agapie se închină cuviincios cătră uncheşul Petrea şi cătră văduvele surori schivnice şi cere învoire ca să intre la Domnul său. L-a văzut numai o clipă când au descălecat. Are a-i da veşti de la prietini din ţară.

— Măria ta, a zis Agapie intrând în cămara lui Nicoară, uncheşul meu Mitrea m-a minat la Dăvideni, ca să duc cartea ce i-ai încredinţat. Am umblat cu bine şi am aşteptat, după poruncă, veşti scrise de-acolo, ca să le aduc măriei tale.

— Îţi mulţămesc, vatamane, şi mă bucur că te văd mai înseninat aicea decât când ne-am întâlnit întăia oară la Prut.

Lăcusteanul şi-a plecat fruntea.

— Măria ta, a şoptit el, m-am înseninat căci am ajuns la Domnul meu. Mâhnirea mea e mai aspră decât atunci, căci m-am deşteptat din boala ce mă ardea şi am înţeles că pe Căprioara, soţia mea iubită, am pierdut-o pe veci… Dar ce putem face? într-acolo drumul e închis; ne întoarcem în altă parte, ca să găsim alt temei vieţii noastre.

— Aşa este, Agapie, a încuviinţat hatmanul, punându-şi palma pe fruntea vatamanului; să ştii că faci bine şi-ţi va veni poate o mângâiere.

„Carte de la Olimbiada presvitera cătră slăvitul hatman Nicoară, la curtea domniei sale. din Zaporojă.

Eu, presvitera Olimbiada Filipeanca, scriu măriei tale, hatmane Nicoară, cum că pe la Bobotează, în cap de an nou 1577, a venit la noi vatamanul Agapie Lăcusteanul cu veste despre intrarea măriei tale cu bine în Ucraina. Laudă înălţăm Domnului Dumnezeu.

Şi ne spune vatamanul Agapie că măria ta vrei să cunoşti cum trăim noi cei părăsiţi uitării.

Şi ne-a adus şi prea plăcută carte de la măria ta, pentru care ni s-a bucurat inima.

Trăim, slăvite, cu nădejdea că te vom vedea iarăşi; trăim cu gânduri şi îndoieli.

Din mila Ziditorului ne aflăm sănătoşi; dar nu toţi.

Cei mai tineri se dovedesc mai plăpânzi; tuşesc şi stau lângă foc, şi le dăm să bea o fiertură pe care măria ta o cunoşti, adăogind şi vorbe bune. Stau aceşti tineri plăpânzi la curtea noastră şi s-au bucurat ascultând cele ce spune Lăcusteanul.

După ce a plecat Lăcusteanul la Dăvideni, aceşti tineri m-au întrebat de ţara unde te afli măria ta; şi le-am spus cum că măria ta te afli într-un ţinut de cătră miezul nopţii, la Dnipru; şi de acolo vine vântul aspru al iernii, ce se chiamă crivăţ, care ne-a adus viscolele şi omăturile. Şi într-acolo se duce austrul ce s-aude acum în horn, care curge zvonind de cătră amiază; şi au stat tinerii ascultând acel vânt şi n-au avut somn; stăteau treji suspinând, ca nişte copii cu puţină minte ce sunt.

Iar vatamanul Agapie s-a dus la Dăvideni să se înfăţişeze mazâlului nostru Andrei şi soţiei sale Zenovia, ducându-le vorbe de prietinie şi urare de sănătate din partea măriei tale.

Şi acolo va să afle şi pe Ghiţă Botgros, omul mazâlului, care acum e şi al meu, de când s-a pustiit valea; să-i spuie la ureche o vorbă de la diacul Radu, credinciosul măriei tale.

Şi să spuie tuturor celorlalţi care au rămas la Dăvideni că unii călători care au trecut pe la noi au făcut acolea popas lângă grădinile raiului, scurt popas pe care îl vor avea în inimile lor lungă vreme.

Iar fina noastră Ilinca stă la vatră pe când scriem această carte. Şi m-a rugat să pun lângă cele scrise de mine o foiţă uscată de răsură, strânsă din trecuta vară.

I-am răspuns că mai bine s-o păstreze; căci cartea mea pe care ţi-o scriu măriei tale va face lung drum, ocolit şi trudnic, şi nu va rămâne decât pulbere din foiţa de răsură.

Ea mă ruga, ţinând în palmă acea bucurie din neuitate zile; şi, învăluindu-se focul în vatră, o suflare i-a furat-o, învârtejind-o în sus cu fumul. Fina a ţipat, dar n-a plâns cum m-aşteptam, ci a râs şi s-a bucurat ca de-o minune.

Îmi aduc aminte, slăvite hatmane, că mi-ai mărturisit bucuria care ţi-a făcut-o povestirea din vechime a lui Heliodor, şi că, în sihăstria măriei tale din Zaporojă, petreci întru spirit cu ibovnicii prigoniţi Haricleea şi Teaghene, şi eşti singur cu ei; nimeni dintre acei care se află cu măria ta nu cunoaşte nici limba, nici slova acelei comori rămase de la elini de douăsprezece veacuri; aşa că în această carte a mea elinească, pe care ţi-o trimet prin Lăcustean, pot să spun mai multe şi să le ştii numai măria ta.

Acea copilă neştiutoare, căreia vântul i-a furat şi i-a dus în vârtej foiţa zilelor verii, era încredinţată că minunea ce văzuse se prelungeşte după dorinţa ei; şi a rămas privind în fumul ce fugea după foaia de răsură, şi zâmbea închipuirii sale, care o ducea cu repeziciunea întâmplărilor unui basm, acolo unde îşi închipuie că se află cel ce i-i drag.

Ce spun eu nu e nou pentru măria ta; cunosc ce părere ai avut de această floare ce se deschidea în preajma măriei tale. Dar te-ai înşelat, hatmane, ca şi mine, socotind că acea floare se aştepta culeasă de Făt-Frumos, fiul primăverii.

Că altele sunt gândurile măriei tale, ştiu. Că zilele ţi le închini hotărârilor ce ai luat şi faptelor ce pregăteşti, deasemenea cunosc. Totuşi am încredinţarea că cele ce ţi-am povestit te bucură cel puţin cât povestirea lui Heliodor. Din când în când grijile cernite ce-ţi stau în jurul culcuşului celui aspru se vor scula depărtând u-se, şi-ţi va veni la căpătai, în tăcere, icoana celei pe care o uitai.

Nu te va tulbura, nici te va abate din drumul ce ţi-ai ales. Soarele îşi umblă nebiruit calea; aşa au lege a sufletului unii bărbaţi, de la răsăritul la asfinţitul lor. Totuşi, slăvite, eşti om şi nu se cuvine să ţi se hrănească fiinţa şi sufletul numai cu amar. Printre nourii ce te împresoară, luci-va când şi când o stea. Între grele încercări, vei avea ajutorul umilitei şi firavei copile, care s-a întors din basmul său şi tuşeşte cu teamă, la vană, ca să nu mă supere…

Atunci când, fără apărare, o chinuiau toţi demonii trupului, eu am avut plăcerea crudă de-a crede că nu se poate apăra; şi acum mă întreb cum s-a putut păstra curată lamura acestui sufleţel?

Slăvite prietine, întâlnim în viaţă ascunzişuri pe care nu le putem pătrunde.

Când eram tânără şi soţul meu Dionis îmi împărtăşea ştiinţa lui despre viaţă şi lume, am intrat într-o primăvară în pădurea ce se chema Bolboceanca, nu departe de scaunul Sucevii. Şi am găsit într-o râpă, unde abia pătrundea soarele, un măr pădureţ care înflorise, închinând lumii poate cea dintăi roadă. I-am vorbit ca unei fiinţi, certându-l că pregăteşte roadă acra şi amară. După asta, socotindu-mi-l prietin, veneam când şi când la el să-i văd isprava; până ce, toamna, am băgat de samă că acel măr sălbatic, ieşit între spini, brădui şi mesteceni, rodise mere bune – un soi de mere numai ale lui în acel colţ singuratic al pădurii. Era un sălbatic, deoarece avea spini; şi totuşi se alesese pom de preţ. I-am smuls dimprejur ciulinii, am ferit crengile copacilor din jur, i-am gustat dulceaţa rodului. Toţi pădureţii bătrâni din Bolboceanca îşi dădeau merele lor obişnuite, acre şi amare; numai acel tânăr se alesese dintre toţi şi era altcineva.

Uimirea de atunci o am şi acum, faţă de acest piti de om de lângă mine. Iată, fecioara asta nu-i o fiinţă de rând; alcătuirea ei e menită să strălucească, sufletul ei să înflorească; şi mă simt înjunghiată de durere înţelegând că tot ce are e zadarnic şi tot ce poate fi nu va fi niciodată. Nu cutez a striga că ieşirea ei la viaţă e nedreptate şi blăstăm; dar mă gândesc că aşa este…”

Nicoară Potcoavă a cetit cu privirea tulbure şi alte ştiri pe care i le dădea cartea presviterei Olimbiada.

„Faurul Bogonos s-a depărtat de vatra lui, împreună cu Mura şi cu lunganul cel cu barosul. Deasemenea s-a desfăcut şi o parte din sălaşul de dincolo de luncă, unde trăiau câţiva lăutari, şi s-au tras cătră Ţara-de-Jos, la podgorii, unde oamenii au poate mai multă tragere de inimă pentru cântecele lăutarilor.

Gârbovu a venit la mine arătându-mi că nu mai poate trăi în nelinişte şi frică. Şi-a căutat tihnă la un schit, poate la Sihla, în munte, bine nu se ştie unde.

Mi-a adus într-o vineri sara pe feciorii Gârbovului Ghiţă Botgros, omul mazâlului nostru.

I-a sfătuit Ghiţă Botgros în faţa mea să nu se ducă, să rămâie la răzăşiile lor, să pornească iar moara.

Feciorii, Nechita şi Dominte – nu, că se duc, având spaimă de Vartic.

Iar Botgros i-a încredinţat că are el ştire de la un paloş din vechime cum că boierul de la Filipeni se teme de acel paloş, să nu-i căşuneze cumva o boală de-grumaz.

Ba, au răspuns Nechita şi Dominte, noi mai degrabă ne-om duce unde se află măria sa Nicoară Potcoavă.

Şi eu m-oi duce, a strigat pe loc Ghiţă Botgros. Când mi-a veni ceasul, încalic şi purced.

Se poate să ai, slăvite, la Praguri, oameni de la noi; ţi-ţi voi trimete prin ei veşti.”

Această clin urmă parte a cărţii presviterei, hatmanul grabnic a petrecut-o pe subt ochii săi, grabnic a lăsat-o la o parte şi s-a întors numaidecât la povestirea cu Ilinca. A mai cetit-o o dată domol şi întârziind, oprindu-se din răstimp în răstimp şi privind chipuri şi privelişti dintr-o poveste mâhnită din altă primăvară.

A rămas apoi neclintit în scaun, cu cotul rezemat de masă şi cu palma sprijinindu-şi tâmpla. A oftat, şi-a scuturat fruntea, s-a ridicat în picioare şi a ieşit în cerdac, chemând cu glas ce părea mânios pe Suliţă diacul.

N-a răspuns. nimeni, nici la întăia, nici la a doua chemare.

Văduvele schivnice se aflau în grădina de legume Uncheşul şi Alexandru mezinul ieşiseră la vânătoare în mlaştinile luncilor cu şoimul porumbar; ceilalţi oşteni coborâseră cu halăie la bălţile Dniprului.

Nicoară a cotit pe după colţul casei, cătră râpa fluviului. Nu departe se afla Ile Caraiman, în puterea luminii, subt un cântec de ciocârlie. ^«

Când s-a auzit a treia chemare, Ile a răsărit şi a-a întors cătră stăpân.

— Care-i porunca, măria ta?

— Cată-l pe Suliţă, Ile, a strigat hatmanul. Să se puie şaua pe Murguţ. Veniţi amândoi cu mine; luaţi arce şi arcan; într-un pătrar de ceas încalic.

— Numaidecât, măria ta.

„Ce-o fi având? se mira Caraiman. De ce pare tulburat de mânie, pe o zi ca asta?”

Radu diacul se afla în livadă, punând altoi într-o mlădiţă de măr sălbatic, ca să se bucure oamenii ce-or trăi aicea când el nu va mai fi.

— Diece. hai după un stăpân mânios.

I-a spus lui Radu Suliţă ce este şi au venit amândoi la grajduri.

Pregătindu-se de ieşire, Potcoavă îşi schimbă şiacul pe care-l purta în casă. pe straie mai sprintene. Şi-a atârnat la coapsa dreaptă un j ungher.

Ce-i mai trebuia? Nu-i mai trebuia nimic. Şi totuşi, mai avea de luat ceva. Căuta şi nu găsea. A trântit două scaune; a păşit peste halatul ce lepădase, l-a dat cu piciorul ia o parte, apoi s-a întors, l-a ridicat şi a tras dintr-un buzunar cartea presviterei. A păturit-o şi a strecurat-o în sân.

— Aici suntem, măria ta, a dat de ştire Ile Caraiman din pridvor.

Când a ieşit hatmanul, diacul Radu l-a privit cu luare-aminte, i-a văzut neliniştea şi a înţeles că Lăcusteanul i-a adus carte. Veştile grăite nu puteau cuprinde taine, nici pricinui tulburare, deci vatamanul Agapie a adus carte; de aceea a cerut intrare singur la Domnul său.

Despre ce întâmplări poate grăi o carte de departe? Dacă ar grăi de întâmplări obişnuite, legate de necazurile vieţii curgătoare, le-am afla şi noi – Îşi zicea în sine diacul – căci am trăit la Dăvideni o frăţie ş-o prietenie. Nici un fel de trecătoare întâmplări nu pot cutremura pe-un bărbat ca hatmanul, aşa ca să-i înegureze ochii, să-i răstească glasul, să-l scoată din cumpăna firii pe care ne-o arată nouă.

Diacul mai ştia şi altele, fie din ce înţelesese el. fie din ce-i spusese Mura. Mezinul împresurase stăruitor pe fina presviterei. Însă fecioara se apărase. Dragostea ei se ducea cătră fratele mai mare şi se aprinsese cu atât mai aprig cu cât Nicoară părea mai nepăsător şi mut. Cartea presviterei îl chiamă deci; îi vorbeşte de frigurile de dragoste ale Ilincăi.

Însăşi mânia lui e soră cu suferinţa de iubire. Hatmanul se zbate ca să se înfrângă pe sine însuşi. De data asta fratele nu i-i prieten; de data asta se află mai singur decât totdeauna. După cât poate diacul cântări puterea unui asemenea bărbat, biruinţa lui va pricinui zguduiri şi ruină.

Ziua avea o strălucire de cleştar şi soarele suia cătră crucea amiezii. Ciocârliile îşi conteniseră viersul. Desfăşurarea măreaţă a Dniprului sclipea din miazănoapte cătră miazăzi, luncile înverzeau sub malul înalt. Nicoară şi-a îndemnat fugarul cătră vântul lin de miazăzi. Cu tovarăşii săi după el, a scoborât o potecă, ş-a pornit pe drumeagul văii, prin ierbuşca nouă şi prin florile proaspete ale poienilor.

Au mers aşa lung răstimp, la umblet, prin căldura blândă de primăvară. În cotloane cu bălţi stârneau nagâţi, care-şi luau zborul cu miaune subţiri; pe sub cerul înalt pluteau cocori. Intraseră într-o singurătate din care oamenii lipseau; când s-au oprit, au ascultat să le vie ca dintr-o altă lume un zvon depărtat de clopot; dar nu l-au auzit.

Nicoară a zis cătră diac:

— Se află aici o curmătură în râpa malului, adâncită de şuvoaiele de primăvară în cursul veacurilor. E o sălbătăcie în care am mai intrat şi altădată.

— Ce căutai, măria ta?

— Urmăream atunci lupi; virani uneori pe unul în îngustimea din fund a văii, unde nu se află nici o ieşire, îi prigoneam cu puţini oameni, până ce scotea limba de trudă, şi atunci coboram de pe cal asupra lui.

Diacul privi cu milă pe Domnul său, văzându-i ochii îneguraţi şi sălbătăciţi.

— Să intrăm, slăvite stăpâne. a răspuns Radu Suliţă, să căutăm duşmanul. Ar fi bine să găsim aici pe Cigala ori pe Irimia pârcălabul.

Hatmanul şi^a întors ochii tulburi.

— Diece, a zâmbit el cu mâhnire, îi vom găsi şi pe aceia; vremea nu-i departe; acum vreau să scap de altcineva. Nu ştiu dacă mă-nţelegi.

— Înţeleg, stăpâne, a oftat diacul ridicându-şi privirile umezite de lacrimi. Ai primit carte de la Moldova.

— Ai înţeles, diece? a întrebat şoptit, cu uimire Potcoavă.

— Am înţeles, căci sunt credinciosul măriei tale, şi mi-aş da pentru măria ta viaţa.

Diacul s-a simţit răsplătit de vorbele rostite, primind până în inimă privirea de prietinie a Domnului său.

— Vino şi tu după noi, Ile, a poruncit hatmanul.

— Mergem să răzbim pe tărâmul celalalt! s-a bucurai Ile Caraiman.

Au cotit la dreapta printr-o poartă de stâncă ş-au ajuns între două ziduri oable pardosite cu tufărişuri mărunte. Era vădit că nici om, nici sălbătăciune nu se putea căţăra pe acolo. Putea răzbi, poate, numai paserea măiastră din vreme în vreme; şi acea pasere măiastră de data asta avea înfăţişare şi viers de cuc în strălucirea acelei amiezi de primăvară.

Cucul şi-a spus numele, i-a privit înfricoşat cu ochi de rubine şi şi-a luat zborul spre lumea oamenilor.

Cărarea îngustă a văii era săpată şi spălată de şuvoaie.

Au mers aşa, au tot mers, până ce a sărit lupul, stăpânul acelei domnii, lup sur, bătrân, slab şi năpârlit, îşi căuta hrana de şopârle şi guzgani prin cotloanele înguste ale văii care-i purta numele. Aici se afla totdeauna un singur domn care punea oprelişte lupilor străini.

Fiara s-a învârtejit spre coada văii. Călăreţii au pus pinteni şi s-au ţinut aproape de dânsa. Caii pufneau spre ea sforăituri; fereau capetele în laturi de putoarea ei; dar frâiele îi îndrumau şi glasurile călăreţilor îi îndemnau. Ai: dus-o aşa fără odihnă, până ce au simţit-o slăbind. Atunci Nicoară a aruncat o privire ascuţită cătră diac. a îndemnat mai cu putere pe Murguţ; şi nu târzie vreme lupul a prins a şovăi pe arcurile picioarelor. Apoi s-a oprit, lipindu-se de o piatră sură ca şi el.

Nicoară a tras cuţitul cel lung şi a coborât din şa. Se afla la cinci paşi de fiară, aţintind-o neclintit. Diacul şi Ile ţineau pregătite suliţile scurte de vânătoare.

Când hatmanul a mai făcut un pas, fiara şl-a subpus deodată capul; apoi. Într-un cutremur al trupului ei trudit de moarte, a clănţănit din fălci ridicând botul spre văzduh şi slobozind un urlet prelung. În ochii şi-n glasul ei tremura spaima cea din urmă.

Era în acest bocet al desnădejdii ceva omenesc: nu. mai curând oamenii au în minuta pieirii acea tânguire năprasnică a lupului cătră Ziditorul a toată făptura.

Hatmanul s-a înfricoşat ca de o vedenie neaşteptată a milei. Era gata să repeadă în fiară cuţitul. A pregetat; a vârât arma în teacă, s-a răsucit, a săltat în şa, a întors în loc şi a apucat înapoi cărarea rovinei.

Când au ieşit la luncile fluviului, hatmanul avea faţa pălită de mâhnire, însă îmblânzită. Oboseala şi zguduirea îl alinaseră.

I se părea diacului că lupul cel singuratic primise în fiinţa lui o parte din povara lui Nicoară.

Au umblat în pas domul spre Zid Negru până în asfinţitul soarelui…

* *