Capitolul 29

Ostroveni.

Vara era în toi de-a lungul Dniprului. Când soarele a ajuns la cea mai mare înălţime a sa, deasupra amiezii, şi au înflorit sânzienele, hatmanul a descălecat cu uncheşul Petrea şi diacul la Ostrovul Moldovenilor, ca să cunoască ce fac oştenii ce i se adunau acolo.

Moş Elisei, cu doi maiştri mari de călărie, învăţa pe cei veniţi de la Moldova acel meşteşug al oştilor călăreţe pe care zaporojenii de la Praguri îl aveau ca pe o taină a puterii lor.

Cândva, schiţii se dovediseră călăreţi fără păreche în afundul nemărginirii stepelor; faima lor zăcea în curganele pustiei. După schiţi, ieşiseră la lume călărimile mongole. În trei sute de ani tătarii din preajma Mării Caspice şi a Mării Negre, urmaşi ai lui Subotai-Behadâr şi Batie-Han, se domoliseră şi se mulaseră în tihna caselor zidite şi grădinilor încântate; nu-şi mai trăiau viaţa îngemănaţi de caii lor, fii ai furtunii.

Ieşiseră în lume, din pojarul suferinţilor, oamenii volnici de la Praguri care ţineau fruntea între războinicii acelui veac. Intre aceştia îşi petrecuse tinereţă Nicoară. Cu dânşii, fiind hatman, cutezase a străbate marea până în Anadol. Încununat de faimă îşi petrecuse anii ajutând la întărirea acelei slobozii de la Dnipru. În acea lume găsise liman mâhnirii sale şi nădejde să răscumpere pieirea lui Ion-Vodă. eliberându-se el însuşi de povara unui jurământ înfricoşat.

Când intrase pe cărări cotite şi pe lingă colibele străjilor, îi picuraseră în auz, din sălciile bătrâne ale luncilor Dniprului, chemări sfioase de privighetori. Iar în noaptea cea dintăi, în lumina lunii, împrejurimea a prins a suna de clocotul viersurilor atâtor cântăreţe, încât se părea că tabăra era împresurată de vrajă. Ardeau focuri la bordeiele fiecărei sotnii, şi oştenii pribegi ascultau în tăcere cântarea nopţii de iunie, ducându-se cu sufletele şi gândurile. prin painjeniş de lună. În priveliştile de acasă – colibe pustii, ţintirimuri proaspete.

— Cum ţi-a plăcut, slăvite hatmane. lucrarea noastră de azi a întrebat Pokotilo.

Stăteau pe buturugi, la focul de dinaintea colibei lui moş Elisei.

— Mă aflu bucuros pentru ucenicii noştri, a răspuns Nicoară, punându-şi cu prietinie palma mânii drepte pe umărul bătrânului.

Uncheşul Petrea a clătinat din cap.

— Bună treabă s-a făcut. Însă ar trebui grăbită.

— De ce. fecioriile? a întrebat moş Elisei. Pe cât am înţeles, hatmanul are o socoteală mai bună decât îţi închipui domnia ta. Noi toţi ştim puţin; domnia sa ştie tot.

Uncheşul a ridicat lângă tâmplă degetul:

— Războaiele se fac vara, Pokotilo. Aşa-i rânduiala lor, pentru înlesnirea hranei oamenilor şi cailor. Nu ştiu ce zice măria sa.

— Măria sa tace, a râs moş Elisei.

— Ba nu, Pokotilo. Socot că se pot face războaie şi iama. Fiece boală cu leacul ei; fiece război cu folosul ce trebuie să aducă. Nouă ne e îndămână să pălim cu repeziciune, când neprietinii noştri nici nu s-aşteaptă.

— Dacă nu se nimereşte la vremea cea mai potrivită, vara. atunci cum?

— Nu ştiu, moş Petrea, a zâmbit hatmanul. Aştept întăi veste de la ploile toamnei şi de la cel dintăi crivăţ.

— Atuncea să-l punem pe diac să caute în gromovnic…?

— Nu te supăra, moş Petrea, hotărârea e la mine, nu la gromovnic.

Bătrânii s-au uitat pe furiş imul la altul şi le-a plăcut răspunsul hatmanului.

— Să nu se îngraşe de lene nici oamenii, nici caii.

— Nu-i lăs eu, s-a învoit Pokotilo.

— Potrivit ar fi să putem călări pe cel dintăi vifor… a grăit încet Nicoară, ca şi cum ar fi început o poveste.

Numai diacul a auzit oftatul hatmanului şi la focul de sfat s-a aşezat tăcere.

— Străjile merg la două zile de drum înainte… a urmat hatmanul, deschizând ochii neclintiţi spre vedenia viitorului; şi în sara blândă de vară i se părea că e singur, numai cu cugetul său.

Străji tari, care trebuie să apuce cu mare grabă vămile de ieşire ale Moldovei, poprind iepuroii…

Noi ceilalţi, sotniile lui Costandie-Şah şi ale noastre, cată să facem drumul de zece zile numai în cinci…

Hrană de la pământeni nu ne trebuie. Avem hrana noastră, la căruţe. Opt căruţe de fiecare sotnie.

Slănină şi pastrama, pesmete şi gurut. Am văzut şi învăţat gurutul de la mongoli; făină de hrişcă şi grâu plămădite cu brânză, lapte şi ouă; aluatul subţiat cu suci-torul şi tăiat în tocmagi mărunţi, uscat la cuptorul nostru şi al verii şi încărcat în saci. Dintr-o măsură de gurut muiat şi amestecat cu apă clocotită se face zama cea mai prielnică. Cu acestea câte spun, biruim vremea şi depărtarea: nu întârziem în certuri; nu stârnim şi nu prefacem liniştea în furtună. Crainicii noştri strigă în sate: Oameni buni! Domnul nostru Nicoară pe sărmani îi ocroteşte, pe cei trufaşi îi loveşte…

Bătrânii şi diacul ascultau cu răsuflarea oprită şi cu inimile bătând acele cuvinte încete şi blânde. În ochii lui Potcoavă se aprindeau când şi când stele de la focurile taberei.

— Aşa cuprindem Iaşii, a urmat Nicoară, şi punem din ziua întăi străji care să umble pretutindeni, oprind orice neorânduială. Acolo intră judecători juraţi, nu prădalnici; sotniile găzduiesc la mănăstiri; ascultă cu sfială şi împlinesc cu tărie poruncile domnului lor. Uncheşul Petrea e mare armaş; judecători sunt dregătorii noi şi căpiteniile peste cinci sute. Şi sotnii numite au cuprins scaunele ţinuturilor. Şi de la graniţă şi din ţinuturi sunt duşi la judecată boierii care au vândut pe măria sa Vodă Ion Pentru asta ostenim noi, facem drumul în pripă, nu asuprim pe nimeni, ţinem linişte şi dreptate – ca să prindem şi să judecăm pe boierii care au vândut pe Domnul lor.

Hatmanul s-a oprit, cu ochi aţintiţi. Şi-a clătit domol fruntea.

— Nu… Încă nu-i destul şi nu-i tot.

Dacă nu se deprind din vreme sotniile noastre să umble până la Moldova în răstimpul hotărât, vom duce acolo oşteni trudiţi, şi nu putem săvârşi treaba pentru care ne ducem.

— Vom face drumul în cinci zile, măria ta hatmane, a dat încredinţare Elisei Pokotilo, şi oamenii noştri vor fi în stare să se bată în ziua a şasea. Dar mai trebuiesc şi altele, dacă ne ducem pe vifor de iarnă.

— Moş Elisei, a răspuns Potcoavă, oştenii noştri vor fi bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi şi încălţaţi. Am trimes răspuns lui Iacob Lubiş că avem nevoie de pâslari, cojoace şi cuşme. Străjile care umblă înainte vor pregăti popasurile, vor cumpăra vite pentru spor de hrană şi ovăs pentru cai. Şi nu vom pleca pe vifor de iarnă, moş Elisei. Nu clătina din cap, uncheşule Petrea, căci ştii şi domnia ta că sunt răgazuri în vremea toamnei şi-n cap de iarnă, când vânturile din miezul nopţii stau legate şi vine pe adierea de la miazăzi o vară târzie ce se chiamă a Sfinţilor Arhangheli; atunci putem călători cu blândeţă şi voie bună.

— Are dreptate hatmanul… a încuviinţat moş Elisei. Uncheşul a cârtit:

— Dar dacă 6e pune o vreme tare din luna lui brumar?

— Uncheşule, a zâmbit Nicoară, vremea ne va li prielnică şi vom umbla bine. Dacă nu va fi prielnică o vom birui.

Bătrânul Petrea Gânj s-a uitat la Pokotilo şi i s-a luminat faţa.

— O vom birui, măria ta.

De la Ostrovul Moldovenilor, Nicoară Potcoavă a făcut drum cu însoţitorii săi de aproape până la Lunca Mare, unde a ţinut sfat de război cu Şah.

Când s-a întors, a găsit la moldoveni pe Iacob Lubiş cu care a stat de vorbă pentru nevoile ostaşilor săi.

Lubiş filosof l-a înştiinţat pe hatman că Tadeus Kopiţki îi trimete necontenit ba veşti, ba oameni.

— Însă Gavril Ciohoranu, omul lui Ţopa, tace şi nu dă nici un semn de la Iampol, lângă Nistru. Un singur om, un oarecare Teofil Tartarău, s-a rătăcit la Braţlau venind de cătră Iampol. Şi acel om, urma a povesti Lubiş, Îl văzuse pe Gavril Ciohoranu care îl îndemnase să stea un răstimp la Ostrov, şi apoi să se întoarcă la Iampol şi să-i arate domniei sale ce-ar fi văzut şi oblicit acolo.

— Pe acel Ciohoranu l-ai văzut?

— Nu.

— Nici n-ai primit ştire să-i trimeţi bani?

— Nici. Celor pe care vrea să-i piardă, Dumnezeu le ia mai întăi mintea. Cu cine se întâlneşte acolo şi cu ce trăieşte? m-am întrebat eu. Şi am ispitit întăi pe Tartarău. După aceea am trimes răspuns Lui Tadeus Kopiţki. Se pare că ajung până la Iampol oameni de la Iaşi; poate aduc răvaşe Eu credeam că poate se va fi înfăţişat măriei tale?

— Nu s-a înfăţişat. Iţi mărturisesc, Lubiş, că băgarea mea de samă se îndrepta mai mult cătră Kopiţki decât cătră Ţopa. Kopiţki se trage din şleahtici; Ţopa din răzăşi de la ţinutul Romanului. E mai uşor a ne închipui pe pan Tadeus întinzând punte cătră boierii Ieşi, decât pe Ţopa uneltind împotriva fratelui lui Ion-Vodă. Şi, cu toate acestea, Kopiţki se poartă cu dreptate şi nefăţărnicie. Aş fi mâhnit să aflu că omul pus de Ţopa la Iampol a lunecat spre duşmani.

— Tot aşa de mâhnit aş fi şi eu şi mi-ar părea rău să rămâie cetatea Iampolului văduvită de acel boier Gavril Ciohoranu. Ce demon îl va fi ispitit să se apuce de meşteşuguri diplomaticeşti? Dacă ar cunoaşte bine pe Lubiş şi pe moş Elisei, nu s-ar încumeta să ducă apă la fântână şi să înveţe peştele a înota.

— Lubiş, a hotărât Nicoară, vezi ce este. Noi n-avem nevoie de vicleni, orbi şi timpi. Vorbeşte şi cu Elisei Pokotilo.

După plecarea lui Iacob Lubiş filosof, Nicoară a rămas la Ostrov întreaga lună iunie, urmărind cu hărnicie şi înfrigurare învăţătura la călărie a oştenilor săi moldoveni. Uneori le era el însuşi dascăl, punând şi pe mezinul său Lixandru să săvârşească mişcări şi isprăvi uimitoare pe caii cei mai aprigi.

Apoi, la începutul lunii iulie, s-a înfăţişat la tabăra moldovenilor monahu Agatanghel de la Pobrata şi prietinul său din voinicie, Strămurare. La o zi după ei au descălecat înaintea hatmanului feciorii Gârbovului, Nechita şi Dominte.

Bucuratu-s-au oştenii lui Potcoavă de vederea acestor prietini din cealaltă vară şi numaidecât i-au aşezat în bordeie şi le-au dat vatră de foc şi merinde cu îndestulare.

— Măria ta, s-a închinat lui Nicoară monahul Agatanghel, binevoieşte a mă primi în oastea dreptăţii, pe care lumea de la noi o aşteaptă. Şi mă rog să nu-l lepezi de la vederea măriei tale pe acest rătăcit în pustia vieţii, cu numele Strămurare, care a făcut bine sărmanilor, călcând orânduielile domneşti. Faptele lui au fost bune, căci au alinat dureri.

— Frate Agatanghele, a răspuns hatmanul, chiar dacă ar fi greşit, Strămurare avea-va prilej să se răscumpere, pe sărmani miluindu-i, pe trufaşi lovindu-i.

Strămurare a îngenunchiat, cu pletele în ochi.

— Mărite stăpâne, până acuma n-am făcut altceva, a strigat el cu tărie. De aceea am venit în slobozie după măria ta.

Hatmanul a încuviinţat cu fruntea şi şi-a întors privirile cătră întinderile cele mari de apă ale Dniprului. Acolo, la o cotitură, se izbeau talazuri mari în stânci. Tumultul lor nu se mai alina din veci şi zvonul acelei depărtări ajungea până la urechea şi inima lui Nicoară.

Nechita şi Dominte, feciorii Gârbovului, s-au înfăţişat când măria sa Nicoară se afla singur, dinaintea cortului Au cerut învoire şi Ile Caraiman le-a făcut semn să se apropie.

S-au închinat şi au rămas în faţa măriei sale, mari şi greoi, întru sfială şi muţenie, învârtindu-şi în degete căciulile de oaie.

— Cum vi-i habarul, feciorilor? a întrebat hatmanul. Dominte a pălit cu cotul pe fratele său mai vârstnic.

Acesta şovăia.

— Răspunde, bădica, l-a îndemnat şoptit mezinul. Nechita a mestecat greu nişte câlţi.

— Apoi, măria ta, se chiamă c-am venit şi noi…

— Cura îs treburile pe la Dăvideni?

— N-aş putea spune, măria ta, că-s bune.

Nechita s-a oprit; Dominte l-a îndemnat iar cu cotul:

— Spune, bădica, patarania noastră cu boierul. Dacă n-o spui dumneata, o spun eu, rugind pe măria sa ca să mă ierte de îndrăzneală. Slăvite stăpâne, noi ne-am fost dus în voinicie săvârşind destule răutăţi, asupra slujitorilor stărostiei şi asupra boierimii. Cum îi întâlneam undeva pe slujitori şi boieri, cum îi suduiam, şi-i păleam. Să fim iertaţi, căci asemenea fapte le-am săvârşit din amărăciune şi desnădejde. Tătuca nostru s-a pustiit la o sfântă mănăstire, moara a luat-o puhoiul de primăvară; aşa că noi ne-am dus la lupi şi mistreţi, subt ocrotirea codrului, temându-ne de oameni. Şi fiindu-ne nouă jale mare după locurile prunciei veneam câteodată într-ascuns, noaptea la ţintirimul Filipenilor, ca să aprindem făclie la mormântul maicii noastre. Dacă nu puteam ajunge la ţin tir im, apoi puneam făcliile la poarta cuvioasei presvitere Olimbiada. În covrul unde aşezam noi făcliile în sara asta bunăoară, găseam în noaptea a doua merinde, pomană de sufletul răposatului preot Dionis. Da-ntr-un rând, iaca ne întâlnim cu Vartic, boierul de la Filipeni. Noi nu l-am căutat, ştiindu-l păzit de strajă tare; dar a dat el peste noi. Domnia lui se ducea la Roman; noi am trecut Moldova spre satul nostru. Noi ieşeam din vad: domnia lui venea la vad.

— Iaca hoţomanii Gârbovului! strigă dumnealui la slujitorii ce avea cu sine; daţi în ei cu săbiile şi-i oborâţi.

Noi, ca cei fricoşi, o luăm la fugă, unul încolo, altul încolo – dar nu departe unul de altul. Cei patru slujitori ai domniei sale se înşiră după noi. Cum îi vedem noi cu coada ochiului răsfiraţi, odată ne întoarcem asupra lor şi-i pălim pe rând cu mare grabă, de frica ce aveam de ei; şi după ce-i pălim cu ghioagele, îndrăznim să ne ducem şi la Vartic, şi-l pălim şi pe dânsul. Întăi l-a pălit Nechita, fiind frate mai mare; după aceea l-am pălit şi eu, dar nu mai aveam ce păli, căci Vartic slăbise de tot. A zis bădica Nechita:

— De-acu hai, măi Dominte.

Fiindu-mi frate mai mare, l-am ascultat; şi ne-am dus.

Feciorii Gârbovului au rămas cu frunţile plecate în locul unde se aflau, aşteptând mustrarea hatmanului. Dar hatmanul tăcea şi nu-i mustra. Îi privea într-o mare depărtare, în zarea sinilie a asfinţitului, în priveliştea neuitată a Moldovei. Se afla în fundul fiinţii sale o întrebare despre anume fiinţi care trăiau în acele depărtări, însă măria sa a stăpânit în tainiţa ei acea întrebare cătră feciorii Gârbovului.

Nechita a cutezat să adaoge şi el câteva cuvinte la istorisirea fratelui său mezin:

— Apoi după asta nod ne-am sfătuit să venim după milă şi ocrotire la măria ta. Şi te-om sluji pe măria ta cu credinţă.

— Aţi făcut bine, le-a răspuns Nicoară. Şi ei s-au bucurat închinându-se.

După aceea s-au dus, şi mai încolo şi-au pus căciulile în cap.

La Sântilie, hatmanul Nicoară aflându-se tot la Ostrovul Moldovenilor – a descălecat căpitanul Cozmuţă Negrea, dinaintea cortului. Sta lângă Potcoavă, la o măsuţă joasă, diacul Radu cu hârţoagele lui.

— Ile, a poruncit hatmanul cătră omul său de credinţă, du calul căpitanului Cozmuţă şi vezi să i se dea bună îngrijire; şi vesteşte pe domnia sa Lixandru, pe uncheşul Petrea şi pe moş Elisei să vie la mine. Şi nu uita că oamenii călători au nevoie de mâncare şi băutură.

— M-am dus, a răspuns cu voie bună Ile, trecând pe sub braţul prietinesc al negreanului, care-i lepăda frâul.

Căpitanul s-a închinat cătră Domnul său, punându-şi fruntea pe inelul cu stemă.

— Slăvite stăpâne, a grăit el, am îndeplinit după putinţă lucrarea ce ai binevoit a-mi încredinţa.

Potcoavă l-a sărutat pe frunte.

— Stăi lângă mine, Cozmuţă, şi spune-mi.

— Măria ta, a răspuns căpitanul negrean; am umblat eu singur în ţară ca un neguţător care vrea să cumpere unele şi altele; au mai umblat pe unde n-am fost eu şi alţi câţiva răzăşi de la noi, bărbaţi de credinţă. M-am oprit şi la scaunul Iaşilor, ispitind între diecii de la logofeţia cea mare; şi toate câte le-am aflat, le-am însemnat pe rând şi le-am ţinut tăinuite, iar acuma le supun măriei tale.

— Toate bune, căpitane Cozmuţă; ca să se plinească judeţul cel drept.

— Le am aici în taşca mea de vânătoare, măria ta.

— Într-adevăr, Cozmuţă, aceste izvoade însamnă vinarul pe care îl urmărim. Nu e nevoie să le cunoască şi alţii acuma. Le vor cunoaşte la vreme. Dă diacului nostru Radu taşca. O vom cerceta împreună, singuri.

Hatmanul avea o aţâţare de bucurie, ca şi cum ar fi sorbit o băutură tare.

— Vine vremea, vine vremea, căpitane Negrea, a şoptit el. Ai însemnare şi pentru prea cinstitul şi prea credinciosul pârcalab Irimia?

— Am şi pentru căpitenia viclenilor, slăvite stăpâne.

— Bine, Cozmuţă; bine, prietine! Ziua de astăzi pot s-o însemn c-o piatră albă, cum spuneau oamenii de demult, s-o însemn cu lumină după atâtea zile negre ce-am avut. Of! Cozmuţă şi diece, astfel socot să pot ajunge la ceasul acela al păcii sufletului meu, după care tânjesc. Să ştiţi că amândoi veţi fi între judeţii care vor cerceta şi vor osândi. Iar bătrânul nostru Petrea fi-va armaş mare – ţinând asupra vinovaţilor paloşul judecăţii.

* *