Capitolul 30

Cigala.

Cătră sfârşitul lui august, hatmanul a slobozit poruncă de plecare la tabăra cea mare a zaporojenilor, pentru a cincea prăznuire a muceniciei lui Vodă Ion. Drumul pe care aveau a-l face moldovenii era în acelaşi timp o cercare a învăţăturii lor din acea vară. La meşterii de călărie se adăogise şi căpitanul Cozmuţă, chiar de a doua zi după intrarea sa la Ostrov, şi se dovedise că se aflau în acele locuri puţini călăreţi atât de iscusiţi ca domnia sa, şi puţini nălbari aşa de pricepuţi, şi deasemenea puţini care să biruiască pe cei mai aprinşi harmasari şi să-i deprindă a merge în buiestru.

Se ţinuse şi la Lunca Mare sfat pentru meşteşugurile de război; Nicoară Potcoavă ceruse hatmanului Costandie şi asaulilor zaporojeni să bage de samă mai ales la iuţeala călărimii. Dacă te afli cu oştenii la vreme la locul hotă-rât şi oamenii nu-s istoviţi de trudă, bătălia ţi-i pe jumătate câştigată.

Nu năvala nebunilor aduce biruinţa, arătase măria sa, cât înţelepciunea.

Cu primejdie de pieire dobândise însuşi măria sa această învăţătură în trecuta vară. Cunoască-se că cea mai grea învăţătură e cumpăna cuminţeniei.

Dacă se învaţă la buiestru caii, după datina războinicilor care au clădit curganele stepei, avem în mină o întreită putere: „Cal în bună stare, călăreţ neostenit, devreme la locul poruncit”.

Ieşirea de la Ostrov a moldovenilor s-a făcut cu asemenea rânduială şi umbletul lor le-a îngăduit să străbată calea de cinci popasuri numai în patru popasuri.

Ca să nu fie asupra calului povară prea grea, o parte din tărhatul călăreţului merge la cele opt căruţe ale sotniei. Tot la aceste căruţe largi şi uşoare, cu covergă, se află şi caii slobozi de schimb. Pe lângă merinde, căruţele poartă şi armele nouă de foc, pe care le pot întrebuinţa oştenii surugii după nevoie, sprijinind din laturi harţurile.

Rânduială bună a statornicit Nicoară Potcoavă şi cu umbletul înainte a „ochilor privighetori”, cum le spunea măria sa călăreţilor cercetaşi. De privighetori are nevoie şi coada oştimii.

— Şi mai are nevoie oastea mea, cu care intrăm în Moldova, a încheiat măria sa, de cea mai strânsă rânduială. Noi nu ne ducem în pradă; ne ducem ca să plinim dreptăţile şi să bucurăm noroadele.

După ce au închinat pentru izbândă o cupă şi chiar mai multe, oştenii lui Nicoară Potcoavă au rămas întru-câtva nedumeriţi, căci nu se hotărî se ceasul plecării şi vara era pe sfârşite.

Stogurile de fân pentru iernatic erau clădite, ovăsul şi orzul adăpostite în gropi arse, căruţele tocmite, caii potcoviţi la picioarele de dinainte; meşterii fauri încă băteau neînduplecat cu ciocanele şi lemnarii ciopleau cu testele şi cuţitoaiele, şi rotarii încheiau la cobâle roatele de schimb; Lunca Mare gătea război, dar nu se cunoştea dacă fi-va acest război la Sântămăria asta, ori la cealaltă.

— Să nu fie oamenii cu nerăbdare, a dat lămurire moş Elisei, mare postelnic al măriei sale! hatmanul mai are de făcut un drum până la hotarul nohailor, după făgăduinţa ce-a dat lui Demir Ghirai-Han în trecuta toamnă, să se întâlnească şi ist an amândoi la vânătoarea cailor sălbatici. Şi după asta se va cunoaşte dacă mai avem de săvârşit şi altele, până ce şi-a scoate iarna fugarii albi din saraiurile de ghiaţă.

— Apoi, ziceau unii dintre zaporojenii vârstnici, pare-se că măria sa îşi tocmeşte treburile cu Demir Ghirai, şi, dacă înţelegerea fi-va bună, drumul ne e deschis.

— Feciorilor, i-a ameninţat cu degetul moş Elisei; are să vi se bolnăvească de atâta cuget căpăţânile. Lăsaţi-l mai bine pe hatman să cugete pentru toţi; măria sa ştie ce are de făcut. Să cunoaşteţi numai atâta că în puţine zile purcedem la hotarul din pustie şi măria sa ia cu sine nu mai mult decât două sute de săbii bune.

Zaporojenii cei vechi au clătit din cap, cufundându-se întru mare nedumerire.

După ce-au trecut cele dintăi ploi de toamnă şi brumărelul a suflat argint peste păşuni, a ieşit poruncă pentru încălărarea celor două sotnii cu zece căruţe. La straja aceasta a măriei sale hatmanului, s-au adaos oştenii săi mai vechi de credinţă cu care pătimise la Iaşi, precum şi Cozmuţă Negrea, vatamanul Agapie şi asaul de vânătoare Elisei Pokotilo.

Au purces sara, pe lună plină, şi-au mers până după miezul nopţii, când au făcut popas lângă o movilă veche, deasupra luncii Dniprului, unde slujitorii de la căruţa lui Ile Caraiman au clădit măriei sale cort.

S-au aprins focuri roată între căruţe şi oştenii s-au aşezat la odihnă. Nicoară n-avea somn şi părea neliniştit. A vegheat un timp în capul oaselor la focul său de la intrarea cortului, până ce constelaţia cloştei cu pui s-a înclinat deasupra asfinţitului. Atuncea a dat glas ornicul lui Caraiman şi a venit la măria sa prin lucirea lunii moş Elisei.

Ile Caraiman a sporit focul. Hatmanul a luat între umeri burca şi s-a dus încet prin tăcerea taberii, cu asau-lul cel bătrân după sine.

Luceau cătră răsărit cotiturile fluviului şi cătră asfinţit bruma imaşurilor. La miazănoapte carul mare îşi întorsese oiştea. Pe sub stele, în liniştea văzduhului, se auzea zborul aprig al stolurilor de raţe.

— Sunt îngrijat. moş Elisei.

— De ce, măria ta? Iusuf Mârza, omul de credinţă al lui Demir-Han, mi-a spus că omul nostru Cigala e pe cale şi nu poate fi nici-o îndoială că va sosi la vânătoare de la Gloduri. M-a dus tătarul său la întâlnirea cu el şi Iusuf Mârza a arătat că hanul te aşteaptă numaidecât ca să te încredinţezi de prietinia lui.

— Dar dacă totuşi Cigala nu vine? Elisei a tăcut.

— Dacă totuşi nu vine, moş Elisei, însamnă că hotărârile mele şchioapătă iarăşi şi că Piaza-Rea n-a contenit a mă prigoni. Întreb stelele veşnice de ce-i aşezată lumea oamenilor dacă dreptatea nu poate izbândi? Aşa de mici suntem oare, lepădaţi ca frunzele şi ca pulberile?

— Slăvite hatmane, linişteşte-te. Vei fi fiind trudit; vei fi având şi altele asupra sufletului măriei tale.

Nicoară s-a oprit deodată, parcă-l loviseră în piept vorbele bătrânului. Pokotilo a urmat:

— Peste puţine zile Cigala va sta la judeţul măriei tale. Ş-apoi te vei duce unde te-aşteaptă noroadele pentru alte judecăţi. Mai am un prietin care nu doarme şi se frământă. cu nădejdi şi îndoieli ca şi măria ta. Parcă aţi fi de un lut şi de un sânge.

— Suntem, moş Elisei, din aceeaşi dragoste pentru mucenicul nostru. Dacă este Dumnezeu, mă rog să nu fiu înlăturat de la izbânda mea. Iar dacă nu este Dumnezeu, le cer prietinilor mei să mă sprijine, ca să dobândim pentru oamenii ce-or rămânea după noi o nădejde, care să le fie temei de viaţă. Altfel, viaţa n-are înţeles şi mai bine ar fi fost să nu fim.

— Măria ta, leapădă slăbăciunile trecătoare. Crede în prietini.

— Ai dreptate, moş Elisei, m-am liniştit, căci nu sunt singur.

La Al-Şaptelea-Curgan, cum se chema locul popasului, Nicoară a stat până la amiaza acelei zile de 20 septemvrie, dormind, după sfatul cu Pokotilo, somn liniştit.

Au pornit tot cătră amiază şi au umblat cu spor şi noaptea următoare. Iar în ziua de 22, marţi, au apucat la asfinţit înspre hotarul Bugeacului. Când au ajuns în marginea pustiei fără stăpân, Nicoară a poruncit popas o zi întreagă şi ospăţ oştenilor. Dar măria sa a ajunat deplin şi a stat singur ca să i se liniştească sărmana inimă.

Joi dimineaţa la prânzişor, „ochii privighetori” i-au adus ştire slăvitului hatman, că tabăra de vânătoare a lui Demir Ghirai-Han nu-i decât la trei ceasuri depărtare.

Părerea asaulului Elisei Pokotilo a fost că numaidecât măria sa Nicoară trebuie să ajungă în aceeaşi zi la cortul lui Demir Ghirai, cu oştenii săi mai de-aproape. El însuşi îi va sta la stingă, tălmaci.

Cele două sotnii se mişcă în acelaşi timp, în afară de vederea taberei hanului, ca să apuce drumurile de scăpare ale lui Cigala.

Tabăra de vânătoare era astfel împresurată, când Nicoară Potcoavă a ajuns la Cazac-Bunar lângă cortul de matasă, dinaintea căruia ardea un foc nou pe-o vatră veche. Demir şi credincioşii săi, şi un oaspete străin cu puţini slujitori isprăviseră prânzarea şi beau cafea.

Cigala trăgea fum de tutun din pipă, răsturnat pe o coastă, pe covoare, în mângâierea soarelui blând al toamnei, subt un văzduh albastru în care pluteau domol funigei.

Era un bărbat frumos, încă tânăr, cu faţa uşor smolită şi nas grecesc. Zâmbea lenei şi fumului albăstrui în care îi luceau vedenii fericite ale viitorului.

Demir Ghirai-Han i-a atras luarea-aminte asupra oaspetelui nou care tocmai se oprise şi descăleca.

— Iată un bun prietin al meu, hatmanul Nicoară. Cigala a întors fruntea c-un zâmbet blând şi s-a ridicat pe jumătate din pufuri.

— Eu îl cunosc pe baş-ceauş-baş Cigala, a zis limpede şi răspicat Nicoară.

Elisei Pokotilo a tălmăcit.

— De unde? s-a mirat bărbatul cel frumos şi zâmbitor.

— Sunt de atunci trei ani, a răspuns cu privirea nou-roasă hatmanul; când a fost înjunghiat fratele meu, măria sa Vodă Ion, în cortul lui Mehmet-beglerbei.

Când asaulul Elisei a tălmăcit aceste cuvinte ale hatmanului, Cigala a răsărit în picioare. S-a făcut alb ca varul. S-a pipăit căutându-şi sabia. Însă vânătorii de cai sălbatici nu poartă sabie.

— Ce-nseamnă asta, Demir Ghirai? şi-a ascuţit el glasul de mânie. Cine-i acest om? Nu sunt eu oare oaspetele tău?

— Ba eşti oaspetele meu, ca şi hatmanul, a răspuns hanul.

— Suntem amândoi, Cigala, oaspeţii lui Demir Ghirai, a urmat a da răspuns Nicoară Potcoavă. Însă locul pe care ne aflăm noi şi Demir Ghirai nu-i al nimănui. Aici la Cazac-Bunar, în pustie, nu se află alt stăpân decât dreptatea. Am venit să te aflu şi să te judec.

Baş-ceauş-baş Cigala a cercetat pripit în juru-i.

Slujitorii hanului îşi potriviseră înfăţişarea după aceea a stăpânului lor. Cei câţiva slujitori pe care-i adusese Cigala cu sine de la Isaccea, unde era domn şi stăpân în numele lui Amurat-Sultan, se ţineau nepăsători, aşteptând să se întâmple ce era scris în terfelogul lui Mohamed pro-rocul, într-al şaptelea cer. Pe lângă asta, Cigala nu era decât un hain, care-şi lepădase legea şi se turcise ca să aibă pricopseală, baclava şi cadâne.

Allah e mare, Allah are să-l apere dacă va socoti de cuviinţă.

Căutătura ascuţită a lui Cigala s-a tulburat. S-a răsucit spre han; acesta şi-a ferit ochii.

— Sânge pentru sânge? a zbierat el cutremurându-se. Ai venit să mă tai, bre ghiaur?

— Am venit să te judec.

— Ai venit să mă loveşti cu jungherul?

— Nu. Armaşul meu întrebuinţează paloş.

Uncheşul Petrea se zbârlise crunt şi pusese mâna pe straja săbiei.

Întrebările lui baş-ceauş-foaş Cigala păreau nesăbuite. Dar mintea lui era răcorită de suflarea spaimei şi ochii lui cătau o scăpare.

— Fapta mea a fost poruncită de Ahmet! a strigat el dintrodată.

— Mârşavă faptă!

— Un bărbat ca mine, care şi-a câştigat cu vitejie loc în lume, nu se poate supune unei asemenea judecăţi. Păşeşte la luptă dreaptă!

— Fie, primesc şi asta, dacă mărturiseşti că eşti Cigala şi ai lovit cu jungherul pe un viteaz care lupta pentru slobozenia poporului său.

— Luptă fără arme, luptă dreaptă.

Nicoară şi-a descins sabia şi a trecut-o în mâna diacului.

— Să piei şi tu, fecior de curvă! a strigat cu ochii ieşiţi din găvanuri levantinul. A tras de sub brâu-i de matasă jungherul pe care-l mai întrebuinţase o dată şi s-a prăbuşit asupra lui Potcoavă.

Demir Ghirai s-a mişcat ca în fulger, voind să repeadă slujitorilor săi o poruncă. Dar în aceeaşi clipă s-a oprit. Mâna dreaptă a lui Potcoavă prinsese de la încheietură pumnul în care scânteia jungherul. Braţul răsucit al lui Cigala. gata să se rupă ca un vreasc, l-a adus în genunchi. Jungherul a căzut în pulbere; hatmanul l-a înlăturat cu piciorul, apoi acelaşi picior, încălţat cu marochin şi împintenat, l-a repezit în coasta levantinului, prăvălindu-l.

Zvârlindu-se ca din arc, spaimă zbârlită, omul a făcut câteva sărituri până la unul din caii slujitorilor săi, care aşteptau cuminţi la zece paşi de vatra focului, lângă jgheabul fântânii. A sărit în şa, a dat pinteni şi s-a dus cătră asfinţit, cătându-şi drumul scăpării.

S-a stârnit murmur şi nelinişte lângă cort. Oamenii s-au ridicat toţi odată, urmărind scăparea îndrăzneţului. Dar îndrăzneţul abătuse la dreapta. În fund se arătaseră călăreţi moldoveni – voloc de împresurare rânduit de asaulul Elisei.

Cigala se întorcea în goană căutând să străpungă în partea dimpotrivă, cătră miazănoapte. Călăreţii moldoveni, cu mezinul Lixandru, au apărut şi în acea lăture. Spre asfinţit erau Glodurile unde se împotmoleau caii sălbatici hăituiţi de nohai. Fugarul s-a dus într-acolo. Goana calului s-a domolit în mlaştini. Călăreţul a început a ocoli cu luare-aminte, căutând pământ tare. Cei de Ha cort au încălecat şi s-au dus sub soarele pieziş al asfinţitului. În jumătate de ceas au ajuns la lucirile glodurilor, între mărghile moi şi fântâni de apă stătută.

Calul fugarului, hăţuit şi îmboldit de pinteni, s-a poticnit de două ori; apoi s-a lăsat pe-o coastă, apoi s-a cufundat în mocirlă, pe când Cigala sărea din şa şi căuta o cărare a celei din urmă desnădejdi. Întăi s-a dus până la genunchi, după aceea a lunecat până-n brâu.

Nicoară, lângă Demir-Han, între moldoveni şi nohai, îşi stăpânea spasmul întregii fiinţi. Oştenii lui se pregăteau să arunce suliţi asupra osânditului. Nicoară le-a făcut semn de linişte, cu dreapta ridicată deasupra capului.

C-un răcnet înfricoşat şi holbându-se, levantinul s-a scufundat într-o fântână lină. Apa s-a frământat în flăcări şi sânge, apoi s-a domolit.

Inima hatmanului s-a zbătut deodată.

— Nefericite, nu mai am nimic cu tine… a şoptit el, abia auzit.

Cei grămădiţi pe pământ tare au descălecat şi s-au privit cu uimire. Cal şi om fuseseră, şi acum nu mai erau. Peste liniştea şi lucirea de la Gloduri ieşiseră plutind paseri de amurg cu ochi mari, ciufi şi caprimulgi, căutând ceva pentru totdeauna pierdut.

Demir veni cătră Nicoară c-un zâmbet stins pe obrazu-i oacheş.

— Prietine, îi zise el blând, să ne întoarcem la ale noastre. Dreptatea domniei tale se vădeşte nu numai aici. Ceea ce s-a întâmplat lui Cigala nu va displăcea lui Amurat-Sultan. Hainul acesta, dacă scăpa de sorburile de aici, s-ar fi sfârşit c-o frânghioară de matasă la gât, cum s-a sfârşit Ahmet, stăpânul său, la ostrovul Creta, acum trei săptămâni.

Inima lui Nicoară s-a zbătut iar. Intrarea lui în Moldova, pentru legea dreptăţii sale, nu se putea să mai întârzie.

* *